Rama II

61. NAVĂ ÎN PERICOL

— N-ar trebui să fim surprinși, declară fără nici un pic de emoție Richard. Toți trei stăteau în fața ecranului negru. Ne așteptam la asta.

— Însă speram să fie altfel, interveni O’Toole. Uneori te deprimă să afli că ai avut dreptate.

— Ești sigur, Richard, că fiecare spot luminos reprezintă un obiect din spațiu?

— Nu am nici o îndoială. Cu certitudine privim transmisia unui senzor. Și uitați-vă, am să vă arăt cum se schimbă cadrele. Richard apelă pe ecran conturul unui cilindru, categoric Rama, situat în centrul unor cercuri concentrice. Atinse apoi tastatura, iar pe ecran grafica se puse în mișcare. Cilindrul deveni tot mai mic, până se contractă într-un punct. Mărimea cercurilor concentrice din jurul cilindrului se reduse și ea, iar la marginea ecranului apărură altele noi. În cele din urmă, în partea dreaptă a cadrului se ivi un grup de puncte, șaisprezece în total.

— Dar de unde știi că sunt rachete? întrebă Nicole, indicând punctele cu degetul.

— Nu știu. În schimb e limpede că e vorba de obiecte zburând pe o linie dreaptă, între Rama și Pământ. S-ar putea să fie emisari de pace, dar am serioase îndoieli.

— Cât timp? întrebă O’Toole.

— Greu de spus cu exactitate, explică Richard după o pauză. Aș estima prima lovitură după optsprezece sau douăzeci de ore. Sunt împrăștiate pe o rază mai mare decât m-am așteptat. Dacă le urmărim poziția vreme de un ceas sau două, vom obține o evaluare mai precisă a momentului de impact.

Generalul O’Toole fluieră, rămase pe gânduri câteva secunde, apoi vorbi:

— Înainte de a încerca să-i comunicăm acestei nave că e pe punctul să suporte un atac nuclear, vrei să-mi răspunzi la o întrebare simplă?

— Dacă pot.

— Ce te face să crezi că Rama se poate proteja împotriva lui, chiar dacă vom fi în stare să-i transmitem avertismentul?

Urmă o tăcere prelungă.

— Îți amintești, Michael, când cu aproape un an în urmă zburam împreună de la Londra la Tokyo și am început să discutăm despre religie?

— Atunci când îl citeam pe Eusebius?

— Așa cred. Îmi povesteai despre istoria timpurie a creștinismului… Oricum, chiar la mijlocul discuției, te-am întrebat brusc de ce crezi în Dumnezeu. Îți amintești ce mi-ai răspuns?

— Desigur, replică O’Toole. Este același răspuns pe care l-am dat fiului meu mai mare când la optsprezece ani s-a declarat ateu convins.

— Răspunsul dat atunci în avion explică perfect atitudinea mea vizavi de situația noastră de acum. Știm că Rama e foarte avansat din punct de vedere tehnologic. Cu siguranță cei care l-au proiectat s-au gândit la eventualitatea unei acțiuni ostile… Cine știe, poate că are un sistem puternic de propulsie pe care încă nu l-am descoperit și va fi astfel capabil să manevreze dincolo de traiectoria rachetelor. Pariez că―

— Îmi dați voie să vă întrerup? interveni Nicole. N-am fost cu voi în avion. Cum a răspuns Michael la întrebarea ta?

Cei doi bărbați se priviră țintă câteva secunde. În cele din urmă, generalul O’Toole rosti:

— Credință bazată pe gândire și observație.

— Prima parte a planului nu este prea dificilă și sunt de acord cu modul tău de abordare a problemei, spuse Richard, dar nu am nici o imagine referitoare la cum vom comunica partea esențială a mesajului, cum vom asocia fără echivoc reacția nucleară cu rachetele care se apropie.

— Michael și cu mine vom lucra în acest sens, în vreme ce tu vei elabora grafica primului segment. El spune că-și amintește destul de bine noțiunile de fizică.

— Să nu faci prea multe presupuneri, o statui Richard. Trebuie să fim siguri că fiecare parte din mesaj este explicită în sine.

Generalul O’Toole nu se afla cu ei. După două ore de muncă intensă, ieșise în tunel ceva mai devreme. Absența sa începu să-i neliniștească colegii.

— Poate că s-a dus la baie, opină Richard.

— Poate că s-a rătăcit, replică Nicole.

Richard se apropie de intrare și strigă pe coridor.

— Hei, Michael O’Toole, ești teafăr?

— Da, sosi răspunsul din direcția scării centrale. Vreți să veniți amândoi un minut aici?

— Ce s-a întâmplat? se interesă Richard după câteva momente, ajungând împreună cu Nicole lângă general, la baza scării.

— Cine a construit acest adăpost? întrebă O’Toole cu privirea ațintită asupra tavanului înalt de deasupra. Și de ce credeți că a fost construit în primul rând?

— Nu știm, răspunse nerăbdător Richard, și nu cred că vom lămuri chestiunea în următoarele minute sau chiar ore. Între timp, avem altceva de făcut―

— Dă-mi voie, îl întrerupse ferm Michael O’Toole. Trebuie să discutăm înainte de a continua.

Richard și Nicole îl așteptară să se explice.

— Ne grăbim din cale-afară să trimitem un avertisment inteligenței care controlează acest vehicul. După cât se pare, procedăm astfel încât Rama să fie în stare să-și ia măsuri de apărare. De unde știm însă că facem bine? Dacă ne purtăm ca niște trădători ai speciei umane?

Generalul O’Toole își desfăcu brațele, arătând imensa cavernă din jur.

— Trebuie să existe un motiv, un anume plan pentru toate astea. De ce au fost lăsate acele obiecte false în Camera Albă? De ce ne-au invitat ramanii să comunicăm cu ei? Cine și ce sunt octospiderii și avianii? Clătină din cap, frustrat de întrebările rămase fără răspuns. Eram nehotărât în privința distrugerii lui Rama; dar la fel de nehotărât sunt astăzi în privința mesajului de avertisment. Dacă Rama scapă de atacul nuclear datorită nouă, și apoi distruge totuși Terra?

— Asta-i foarte puțin probabil, Michael. Prima navă a străbătut Sistemul Solar―

— O clipă, Nicole. Nu te supăra, interveni delicat Richard. Lasă-mă pe mine să-i răspund generalului.

Se apropie de ofițer și îl cuprinse pe după umeri.

— Michael, ceea ce m-a impresionat cel mai puternic la tine, din clipa în care te-am întâlnit prima dată, a fost capacitatea ta de a înțelege diferența dintre răspunsurile date ca rezultat al deducției sau al metodei științifice, și acele întrebări pentru care nu există nici măcar o abordare logică valabilă. În acest moment nu avem nici o posibilitate să înțelegem scopul lui Rama. Nu dispunem de date suficiente. E ca și cum am încerca să rezolvăm un sistem de ecuații liniare, atunci când avem mai multe variabile decât condiții.

O’Toole zâmbi și încuviință din cap.

— Ceea ce știm, continuă Richard, este că un număr de rachete se apropie. Sunt probabil prevăzute cu focoase nucleare. Avem două opțiuni, să avertizăm sau nu, și trebuie să alegem conform informațiilor disponibile până în prezent. Richard își scoase micul computer portativ și îl activă.

— Putem reprezenta întreaga problemă ca pe o matrice de tipul 3 x 2. Să considerăm că există trei variante ale amenințării ramane: niciodată ostilă, întotdeauna ostilă și ostilă doar dacă este atacată. Fie ca aceste situații să constituie liniile matricei. Acum să luăm în considerație decizia pe care o avem de luat. Putem să-i avertizăm, ori să nu o facem. De observat că numai un avertisment încununat de succes contează. Așadar matricea va avea două coloane, Rama avertizat și Rama neavertizat.

Atât O’Toole cât și Nicole priviseră cum Richard își construise matricea pe micul monitor.

— Dacă studiem acum rezultatele celor șase situații, reprezentate de elementele matricei, și încercăm să le atașăm anumite probabilități, atunci vom obține informațiile de care avem nevoie pentru a lua decizia. De acord?

Generalul O’Toole aprobă raționamentul, impresionat cât de rapid și de concis structurase Richard dilema lor.

— Rezultatul celui de-al doilea rând e mereu același, opină Nicole. Dacă Rama este cu adevărat ostil, atunci nu are nici o importanță dacă îi anunțăm sau nu, având în vedere tehnologia lor mai avansată. Mai devreme ori mai târziu, acest vehicul sau altul următor ne va distruge.

Richard se opri un moment, să se asigure că O’Toole le urmărea judecata.

— În mod similar, dacă Rama nu este niciodată ostil, nu greșim avertizându-l. În nici unul din cazuri Pământul nu se află în pericol. Iar dacă reușim să le comunicăm despre rachetele nucleare, atunci un lucru extraordinar va fi salvat.

Generalul surâse și rosti:

— Prin urmare, singura întrebare dificilă. Neliniștea lui O’Toole dacă e să o denumim așa, apare atunci când Rama nu e inițial ostil, dar își schimbă opinia după ce află că Pământul a lansat împotriva lui un atac nuclear.

— Exact, rosti Richard. Și eu unui. aș argumenta că mesajul nostru ar constitui în acest caz un factor pozitiv. La urma urmei―

— Bine, bine, îl întrerupse generalul. Înțeleg unde bați. Dacă nu atribuim o probabilitate foarte mare cazului care mă îngrijorează pe mine, atunci întreaga analiză sugerează că rezultatul va fi mai bun dacă îi avertizăm pe ramani. Brusc, izbucni în râs. E bine că nu lucrezi pentru cartierul general, Richard. Cu logica ta m-ai fi convins să introduc codul.

— Mă îndoiesc, spuse Nicole. Nimeni n-ar fi putut prezenta argumente solide pentru tipul respectiv de paranoia.

— Mulțumesc, zâmbi generalul. Sunt satisfăcut. Ai fost foarte convingător. Să ne întoarcem la treabă.

Impulsionați de apropierea inexorabilă a rachetelor, grupul lucră încontinuu ore întregi. Nicole și Michael O’Toole concepură mesajul în două segmente distincte. Primul, în cea mai mare parte destinat să stabilească tehnica de bază a comunicării, prezenta toate traiectoriile implicate, inclusiv orbita lui Rama după ce vehiculul pătrunsese în Sistemul Solar, cele două module Newton părăsind Pământul și cuplându-se înainte de rendezvous, manevrele ramane de schimbare a traiectoriei, și în final cele șaisprezece rachete lansate de pe Pământ spre o intercepție a navei extraterestre. Richard, ale cărui ore îndelungate de lucru cu tastatura și ecranul negru dădeau acum rezultate, transforma evenimentele orbitale în desene grafice, în vreme ce colegii lui se luptau cu complexitatea restului mesajului.

Al doilea segment se dovedi extrem de greu de alcătuit. În el, oamenii doreau să explice că rachetele transportau focoase nucleare, că puterea explozivă a bombelor era generată de o reacție în lanț, și că șocul, căldura și radiația cauzate de explozie erau extraordinar de puternice. Nu prezentarea generală a imaginii punea probleme; obstacolul îi reprezenta cuantificarea puterii distructive în termeni inteligibili de către o inteligență extraterestră.

— Este imposibil, exclamă exasperat Richard când Nicole și O’Toole insistară amândoi că mesajul n-ar fi fost complet dacă nu indica cumva temperatura exploziei, magnitudinea șocului și a radiațiilor. De ce nu menționăm pur și simplu cantitatea de material fisionabil? Ramanii trebuie să fie excepționali la fizică. Pot calcula singuri întinderea exploziei și ceilalți parametri.

Timpul se scurgea și cu toții deveneau tot mai obosiți. În final, generalul O’Toole fu răpus de oboseală și la insistențele lui Nicole acceptă să se culce. Datele biometrice indicau că inima lui era supusă unui stress intens. Chiar Richard dormi vreo nouăzeci de minute. Doar Nicole nu-și permise luxul de a se odihni. Era hotărâtă să găsească o modalitate de a reprezenta grafic puterea distructivă a armelor.

Când bărbații se treziră, Nicole îi convinse să adauge celui de al doilea segment o scurtă secțiune suplimentară, care să prezinte ce s-ar întâmpla cu un oraș sau o pădure de pe Pământ dacă o bombă de o megatonă exploda în apropiere. Ca aceste imagini să aibă sens, Richard fu nevoit să-și dezvolte glosarul inițial, unde definise cu precizie matematică elementele chimice și simbolurile lor, pentru a include o serie de unități de măsură a mărimii.

— Dacă înțeleg și asta, mormăi în vreme ce desena gradații scalei plasată lângă copaci și clădiri, atunci sunt mai deștepți decât i-am considerat eu.

În cele din urmă, mesajul fu terminat și memorat. Revăzură încă o dată întregul avertisment și făcură ultimele corecții.

— Dintre comenzile pe care nu am reușit să le înțeleg, există cinci ce bănui că fac legătura cu un nivel superior, explică Richard. Desigur, este doar o presupunere, însă cred că una logică. Voi transmite mesajul de cinci ori, folosind de fiecare dată una dintre aceste comenzi speciale, în speranța că el va ajunge cumva la computerul central.

În timp ce el introducea comenzile necesare, Nicole și generalul O’Toole ieșiră să facă o plimbare. Urcară treptele și hoinăriră printre zgârie-norii din New York.

— Tu chiar crezi că am fost destinați să urcăm la bordul lui Rama și să descoperim Camera Albă, nu-i așa?

— Da, răspunse Nicole.

— Dar cu ce scop? întrebă generalul. Dacă ramanii doreau să ia contact cu noi, de ce au recurs la un procedeu atât de complicat? De ce riscă să le interpretăm greșit intenția?

— Nu știu. Poate ne testează într-un fel sau altul. Să descopere cum suntem în realitate.

— Dumnezeule, replică O’Toole, ce idee groaznică. Am putea fi catalogați drept creaturile care lansează atacuri nucleare împotriva oaspeților.

— Exact.

Nicole îi arătă lui O’Toole hambarul cu gropi, plasa din care salvase avianul, uluitoarele poliedre și intrările în celelalte adăposturi. Era foarte obosită, dar știa că nu va dormi până ce nu se rezolva totul.

— Ne întoarcem? propuse O’Toole după ce verificaseră că la țărmul Oceanului Cilindric ambarcațiunea cu pânze rămăsese intactă, acolo unde o lăsaseră.

— În regulă, răspunse Nicole epuizată. Își verifică ceasul. Mai erau exact trei ore și optsprezece minute până ce prima rachetă avea să lovească Rama.