Rama II

30. POST MORTEM II

Nicole ședea tăcută în cortul ei din tabăra Beta. Nu reușea să-și șteargă din minte imaginea oribilă a chipului lui Reggie Wilson, contorsionat de groază în timp ce era ciopârțit. Încercă să se gândească la altceva. Și acum? se întrebă singură. Ce se va întâmpla cu misiunea?

Afară se lăsase iarăși întunericul. Luminile se stinseseră brusc cu trei ore înainte, după un interval de funcționare mai scurt cu treizeci și patru de secunde față de ziua precedentă. Stingerea lor ar fi trebuit în mod normal să suscite o serie întreagă de discuții și de speculații. Nu se întâmplase așa. Nimeni nu dorea să vorbească. Amintirea îngrozitoare a morții lui Wilson apăsa greu asupra fiecăruia.

Obișnuita consfătuire a echipajului de după masa de prânz fusese amânată pentru a doua zi dimineață, întrucât David Brown și amiralul Heilmann se aflau într-o conferință prelungită cu oficialitățile ASI de pe Pământ. Nicole nu participase la nici una din discuții, însă nu era dificil să-și imagineze conținutul lor. Era conștientă că apăruse posibilitatea clară ca misiunea să fie întreruptă. Strigătele și vociferările opiniei publice ar fi putut s-o ceară. La urma urmei, oamenii fuseseră martori la una din cele mai macabre scene…

Nicole și-o închipui pe Genevieve în fața televizorului în Beauvois, urmărind cum cosmonautul Wilson era metodic divizat de crabi. Se cutremură. Apoi se condamnă pentru egoism. Adevărata oroare a fost trăită în Los Angeles.

Întâlnise de două ori familia lui Wilson, la primele petreceri ținute imediat după anunțarea oficială a componenței echipajului. Nicole își reamintea în special de băiat, Randy. Avea șapte sau opt ani, ochi mari și era foarte frumos. Iubea sportul. Îi adusese lui Nicole unul din cele mai prețuite obiecte ale colecției sale, un program al Olimpiadei din 2184 într-o stare aproape perfectă, și o rugase să-i ofere un autograf pe pagina referitoare la triplul salt feminin. Ea îi ciufulise părul, în vreme ce băiețașul îi mulțumea cu un zâmbet larg.

Imaginea lui Randy Wilson privindu-și tatăl cum moare în direct la televiziune se dovedi prea mult pentru Nicole. Ochii i se umplură de lacrimi. Ce coșmar a însemnat anul acesta pentru tine, micuțule. Tăvălugul vieții. La început bucuria ca tatăl tău să fie ales printre astronauți. Apoi toată aiureala cu Francesca și divorțul. Și acum această tragedie.

Nicole era deprimată, iar mintea ei prea activă ca s-o lase să doarmă. Decise că nu dorea să rămână singură. Se îndreptă spre cortul vecin și bătu ușor în ușă.

— E cineva acolo? auzi pe cineva întrebând dinăuntru.

— Hai, Takagishi-san. Sunt eu, Nicole. Pot să intru?

Bărbatul se apropie de ușă și o deschise.

— Ce surpriză neașteptată. O vizită profesională?

— Nu, răspunse ea intrând. Una neprotocolară. Nu reușeam să dorm. M-am gândit că…

— Oricând ești binevenită, spuse el cu un surâs prietenesc. Nu ai nevoie de motiv. O privi câteva clipe. Sunt foarte tulburat de cele întâmplate în această după amiază. Mă simt răspunzător. Nu cred că am făcut destul ca să opresc―

— Fii serios, Shigeru, interveni Nicole. Nu fi ridicol. N-ai de ce să te învinovățești. Cel puțin tu ți-ai exprimat deschis părerea. Eu sunt medic și nici măcar n-am deschis gura.

Își plimbă privirea prin cortul lui Takagishi. Lângă pat, pe o bucată de stofă întinsă pe podea, observă o ciudată figurină albă cu însemne negre. Se duse lângă ea și îngenunchie.

— Ce-i asta?

Doctorul Takagishi se simți puțin jenat. Veni alături de Nicole, ridicând micul și grăsunul bărbat oriental. Îl ținu între degetul mare și arătător.

— E o moștenire netsuke de familie a soției mele. Este sculptat în fildeș. Îl întinse lui Nicole. Regele zeilor. Perechea lui, o regină la fel de durdulie, se odihnește pe o măsuță lângă patul soției mele, în Kyoto. Cu mult timp în urmă, înainte ca elefanții să devină o specie primejduită, oamenii colecționau asemenea statuete. Familia soției are o colecție superbă.

Nicole cercetă cu atenție figurina din mână. Pe față avea întipărit un zâmbet senin și blând. Și-o imagină pe frumoasa Machiko Takagishi acasă în Japonia și pentru câteva momente invidie legătura dintre ei, Așa ceva ar face evenimente precum moartea lui Wilson mai ușor de suportat, medită ea,

— Nu vrei să stai jos? o invită Takagishi. Nicole se așeză pe o cutie de lângă pat și discutară vreme de douăzeci de minute. În special își împărtășiră amintiri despre familiile fiecăruia. De câteva ori se referiră în treacăt la dezastrul după amiezii, dar evitară cu desăvârșire orice abordare detaliată a misiunii lor pe Rama! Amândoi aveau nevoie de imagini liniștitoare ale vieții lor de zi cu zi de pe Pământ.

— Și acum, rosti Takagishi terminându-și ceașca de ceai și așezând-o pe masă, am o rugăminte deosebită pentru doctorița des Jardins. Te superi dacă te rog să-ți aduci echipamentul biometric? Aș vrea să fiu scanat.

Nicole începu să râdă, dar observă seriozitatea înscrisă pe fața colegului ei. După ce se întoarse cu scanerul, doctorul Takagishi îi împărtăși rațiunea cererii sale.

— În această după amiază am simțit două înțepături ascuțite în piept, explică el. S-a întâmplat imediat după ce Wilson a lovit bioții și mi-am dat seama că… Nu-și termină fraza. Nicole încuviință din cap și activă aparatul.

Nici unul nu scoase vreun cuvânt pe durata următoarelor trei minute. Nicole verifică valorile de alertă, cercetă graficele și datele cardiace prezentate pe ecran, clătinând periodic capul. Când termină, îl privi cu un zâmbet de rău augur.

— Ai avut un ușor infarct; poate chiar două, foarte apropiate între ele. Iar de atunci inima ta funcționează neregulat. Își putea da seama că Takagishi se aștepta la asemenea vești. Îmi pare rău, reluă ea. Am niște medicamente, dar ele nu constituie decât un paleativ. Trebuie să ne întoarcem imediat pe Newton ca să te tratez corect.

— Ei bine — surâse el slab — dacă previziunile noastre sunt corecte, peste douăsprezece ore va fi iarăși lumină în Rama. Presupun că vom pleca atunci.

— Probabil. Am să vorbesc imediat cu Brown și Heilmann. Părerea mea e că vom pleca la prima oră mâine dimineață.

Japonezul o apucă de mână.

— Mulțumesc, Nicole.

Femeia se răsuci pe călcâie. Pentru a doua oară în decurs de o oră avea lacrimi în ochi. Nicole părăsi cortul și se îndreptă spre marginea taberei, căutându-l pe David Brown.

— Ah, tu ești, auzi în întuneric vocea lui Richard. Eram convins că dormi. Am o serie de noutăți pentru tine.

— Bună, îl salută Nicole, în vreme ce umbra care ținea o lanternă în mână se detașă din întuneric.

— Nu puteam să dorm. Prea multe imagini macabre mi se învârteau prin minte. Așa încât am decis să mă ocup puțin de problema ta. Zâmbi. A fost chiar mai ușor decât am crezut. N-ai vrea să vii la mine?

Nicole era dezorientată. Fusese preocupată de ce avea să le spună lui Brown și Heilmann despre Takagishi.

— Îți aduci aminte, nu-i așa? se interesă Richard. Chestiunea programului lui RoSur și a comenzilor manuale…

— La asta ai lucrat? întrebă ea. Aici jos?

— Desigur. Tot ce am făcut a fost să-l rog pe O’Toole să-mi transmită informațiile necesare. Haide să-ți arăt.

Nicole decise că întrevederea cu doctorul Brown putea să mai aștepte câteva minute. Porni alături de Richard. În drum, bărbatul ciocăni la ușa altui cort.

— Ei, Tabori, ce zici de asta? strigă el. Am găsit-o pe drăgălașa noastră doctoriță hoinărind în întuneric. Nu vii să ne ții companie? I-am explicat și lui o parte, îi zise Richard. În cortul tău era întuneric și am presupus că dormi.

În mai puțin de un minut Janos se împleticea pe ușă afară și o întâmpină pe Nicole cu un surâs.

— În regulă, dar să n-o lungim prea mult. Tocmai ațipisem.

Odată ajunși în adăpostul lui Wakefield, inginerul trecu în revistă, cu evidentă plăcere, ce se întâmplase cu robotul-chirurg în clipa când Newton suferise acea răsucire neașteptată.

— Ai avut dreptate, Nicole, bănuind că au existat comenzi manuale introduse în RoSur. Iar aceste comenzi au blocat într-adevăr programul de protecție. Însă nici una din ele nu a fost introdusă în timpul manevrei ramane.

Wakefield zâmbi și continuă, urmărind-o atent pe Nicole dacă îi înțelege explicațiile.

— Aparent, atunci când Janos a căzut și degetele sale au atins pupitrul de comandă, el a generat trei instrucțiuni. Cel puțin așa a crezut RoSur; i s-a transmis că are în buffer trei comenzi manuale. Firește că n-aveau nici un sens, dar RoSur nu cunoștea acest lucru.

Poate că acum înțelegi unele din coșmarurile inginerilor de software. Nu există nici o șansă ca cineva să anticipeze vreodată toate situațiile posibile. Proiectanții au prevăzut protecții în cazul unei singure comenzi inadvertențe — de exemplu, cineva atingând din greșeală pupitrul de comandă în timpul operației — însă nu împotriva mai multor astfel de comenzi. Comenzile manuale au fost considerate în esență drept urgențe. De aceea dețin prioritatea maximă în structura de întreruperi a programului lui RoSur, fiind prelucrate numaidecât. Totuși, sistemul consideră că nu poate exista mai mult de o singură comandă eronată, având capacitatea să o elimine și să treacă apoi la procesarea următoarelor întreruperi, care includ algoritmii de protecție.

— Îmi pare rău, am pierdut șirul, zise Nicole. Cum de se face că programul e în stare să discearnă o singură comandă greșită, și nu mai multe? Am crezut că acest procesor simplu lucrează serial.

Richard se răsuci eu fața către computerul său portabil și, ajutându-se de notițe, apelă pe ecran o serie de numere dispuse în șiruri și coloane.

— Iată operațiunile, instrucțiune cu instrucțiune; implementate de software-ul lui RoSur după recunoașterea prezenței comenzilor manuale în buffer.

— Se repetă la fiecare șapte cicli, observă Janos.

— Exact, replică Richard. RoSur a încercat de trei ori să prelucreze prima comandă, nu a reușit, ceea ce l-a determinat să treacă la următoarea comandă. Programul a funcționat exact așa cum a fost scris să o facă…

— Dar de ce s-a întors la prima comandă? întrebă Tabori.

— Deoarece programatorii nu au luat niciodată în considerație posibilitatea unor comenzi greșite multiple. Sau cel puțin nu au programat niciodată pentru această condiție. Problema internă pe care și-o pune software-ul după terminarea procesării fiecărei comenzi manuale, este să vadă dacă nu mai există o alta în bufferul de așteptare. Dacă nu există, atunci programul respinge prima comandă și devine liber pentru a prelucra altă întrerupere. Dar totuși bufferul nu este gol, programului i se cere să înregistreze prima comandă și s-o proceseze pe următoarea. Acum, dacă sunt respinse două comenzi la rând, software-ul presupune că procesorul central e defect, trece pe hard-ul de rezervă și încearcă iarăși să prelucreze aceleași comenzi manuale. Înțelegeți rațiunea. Să presupunem că…

Nicole ascultă câteva momente discuția dintre Richard și Janos referitoare la sisteme redundante, comenzi buferate și structuri de așteptare. Poseda doar o pregătire sumară în domeniu și nu reuși să urmărească schimbul de replici.

— O clipă, interveni ea într-un sfârșit, dar din nou nu mai pricep nimic. Aduceți-vă aminte că nu sunt inginer. Nu mă lămurește nimeni și pe mine într-un limbaj normal?

Wakefield se scuză.

— Îmi pare rău, Nicole. Știi ce este un program pe bază de întreruperi?

Femeia aprobă din cap.

— Ești familiarizată cu modul în care acționează prioritățile într-un astfel de sistem? Bine. Atunci explicația devine simplă. Întreruperile sistemului de protecție, bazat pe accelerometru și imagini, aveau un nivel de prioritate mai scăzut decât comenzile manuale introduse din greșeală de Janos în cădere. Sistemul a intrat într-o buclă închisă, încercând să prelucreze comenzile eronate și nu a mai avut posibilitatea să ia în seamă semnalele de urgență ale senzorilor. De aceea bisturiul a continuat să taie.

Dintr-un motiv oarecare, Nicole fu dezamăgită. Explicația era destul de clară și cu siguranță ea nu dorise ca analiza faptelor să-l implice pe Janos, ori pe altcineva. Dar totul era prea simplu. Nu meritase nici timpul și nici energia cheltuită.

Nicole se lăsă să cadă pe pat.

— Deci atât despre misterul meu, declară ea.

Janos se așeză alături.

— Capul sus, Nicole! Astea-s vești bune. Cel puțin acum știm cu certitudine că nu am greșit inițializarea operației. Există o explicație logică pentru cele întâmplate.

— Grozav, replică ea sarcastic. Însă generalul Borzov tot mort e. Și la fel și Reggie Wilson.

Nicole se gândi la ciudatul comportament al reporterului american din ultimele zile și-și aminti de conversația purtată cu Francesca.

— Apropo, întrebă pradă unui impuls spontan, l-ați auzit cumva pe generalul Borzov plângându-se de dureri de cap sau acuzând vreo indispoziție trecătoare? Mai cu seamă în ziua banchetului?

Wakefield clătină din cap.

— Nu, zise și Janos, de ce întrebi?

— Mă rog, bazându-mă pe datele biometrice ale lui Borzov, am cerut calculatorului să-mi listeze cauzele posibile ale simptomelor sale, în condițiile în care generalul nu avea apendicită. Cea mai probabilă cauză, cu un procent de 62 %, a fost considerată reacția la droguri. Am socotit că poate de vină a fost un medicament oarecare.

— Într-adevăr? rosti Janos, cu curiozitatea stârnită. De ce nu mi-ai spus nimic până acum?

— Am vrut s-o fac… de câteva ori, răspunse Nicole. M-am gândit însă că nu te interesează. Îți aduci aminte că am trecut pe la tine, la o zi după moartea lui Borzov? Imediat după consfătuirea echipajului. Din felul cum te-ai purtat, am tras concluzia că nu voiai să-ți reamintești―

— Dumnezeule, clătină Janos din cap. Cât de greu ne înțelegem uneori, noi, pământenii… Mă durea pur și simplu capul. Nici mai mult, nici mai puțin. Cu siguranță n-am intenționat să las impresia că n-aveam chef să vorbesc de moartea lui Valerii.

— Vorbind despre comunicare, spuse Nicole ridicându-se obosită de pe pat, trebuie să-i văd pe doctorul Brown și pe amiralul Heilmann înainte de a mă culca. Se uită la Wakefield. Mulțumesc mult pentru ajutor, Richard. Aș vrea să pot spune că mă simt mai bine în prezent.

Se apropie de Janos.

— Îmi pare rău, prietene. Ar fi trebuit să conduc investigația cu tine. Probabil s-ar fi terminat cu mult mai repede…

— În regulă, replică Janos. Nu-ți face griji. Janos zâmbi. Haide, te însoțesc până la cortul meu.

Nicole auzi conversația aprinsă încă dinainte să bată la ușă. David Brown, Otto Heilmann și Francesca Sabatini se certau cu privire la răspunsul ce trebuia dat ultimelor directive primite de pe Pământ.

— Exagerează, spunea Francesca. Și își vor da singuri seama de îndată ce vor avea timp să reflecteze. Nu e prima misiune care suferă pierderea unei vieți omenești.

— Dar ne-au ordonat să ne întoarcem pe Newton cât mai repede posibil, protestă amiralul Heilmann.

— Iar mâine le vom explica de ce am mers să cercetăm întâi New York-ul. Takagishi zice că oceanul va începe să se topească într-o zi sau. două, și atunci va trebui oricum să plecăm. În plus, Wakefield, Takagishi și cu mine am auzit ceva în noaptea aia, chiar dacă David nu ne crede.

— Nu știu, Francesca, începu să răspundă doctorul Brown când auzi ciocăniturile. Cine-i acolo? se răsti supărat.

— Cosmonaut des Jardins. Am importante informații de ordin medical―

— Uite ce-i, des Jardins, o întrerupse Brown, suntem foarte ocupați. Nu poți aștepta până mâine dimineață?

Bine, își spuse în sinea ei Nicole. Pot să aștept până dimineață. Oricum nu se grăbea să răspundă întrebărilor lui Brown despre condiția inimii lui Takagishi.

— Am înțeles, rosti cu voce tare, amuzându-se de expresia folosită.

Peste câteva clipe auzi discuția declanșându-se din nou. Se îndreptă încet spre cort. Mâine trebuie să fie o zi mai bună, se gândi strecurându-se în pat.