Rama II

15. ÎNTÂLNIRE

Navele cuplate ale misiunii Newton manevraseră în așa fel încât Rama să ajungă exact în centrul hubloului central al postului de comandă. Vasul extraterestru era imens, de o culoare mată cafeniu-deschis, al cărui corp lung îl constituia un cilindru perfect din punct de vedere geometric. Nicole ședea tăcută alături de Valerii Borzov. Pentru fiecare din ei, această primă imagine a întregului Rama, scăldat de lumina soarelui reprezenta un moment ce trebuia savurat pe îndelete.

— Ai observat vreo diferență? întrebă în cele din urmă Nicole.

— Nu încă, replică comandantul. Arată ca și cum amândouă ar fi ieșit de pe aceeași linie de montaj.

Liniștea se instală la loc.

— Nu ți-ar place să vezi cu ochii tăi linia aia de montaj? întrebă din nou Nicole.

Valerii Borzov încuviință din cap. Un mic vehicul spațial, asemănător cu un liliac sau cu o pasăre colibri, trecu prin fața hubloului, îndreptându-se spre Rama.

— Sondele teleghidate vor confirma similaritățile. Fiecare are în memorie un set complet de imagini ale lui Rama I. Orice abatere va fi înregistrată și raportată în decurs de trei ore.

— Și dacă nu există variații inexplicabile?

— Atunci procedăm conform planului, răspunse zâmbind generalul Borzov. Facem joncțiunea, intrăm înăuntru și pornim roboții. Aruncă o privire îa ceas. Toate acestea ar trebui să aibă loc peste douăzeci și două de ore, cu singura condiție ca ofițerul biolog să certifice că echipajul e pregătit de acțiune.

— Echipajul se găsește într-o formă excelentă, raportă Nicole. Tocmai le-am analizat pentru a doua oară starea fizică. Surprinzător de bune. În afară de anomalii hormonale în cazul celor trei femei, ceea ce dealtminteri era de așteptat, nu s-au semnalat nici un fel de neregularități în ultimele patruzeci de zile.

— Deci fizic, lumea este aptă de misiune, rosti gânditor comandantul. Dar din punct de vedere psihologic? Ultimele izbucniri nu te neliniștesc? Le putem considera un rezultat al tensiunii nervoase și al emoției?

Nicole rămase o clipă tăcută.

— Sunt de acord că aceste patru zile scurse de la cuplare au fost mai dificile. Știam, desigur, despre diferendul existent între Wilson și Brown chiar înainte de lansare. L-am rezolvat parțial, plasându-l pe Reggie în nava dumitale pe durata călătoriei, dar acum că am cuplat navele, iar echipajul se găsește mereu laolaltă, cei doi sunt în orice clipă gata să se repeadă unul la celălalt. În special atunci când Francesca e în preajmă.

— Am încercat să vorbesc de două ori cu Wilson cât timp navele au fost separate, explică frustrat Borzov. Nici n-a vrut să mă asculte. Un anume lucru îl supără vizibil foarte tare. Generalul Borzov se îndreptă spre tabloul de comandă și apăsă câteva taste. O serie de date apărură pe unul din monitoare. Probabil ceva legat de Sabatini, continuă el. Wilson n-a făcut mare lucru pe parcursul zborului, dar jurnalul de bord indică faptul că a petrecut un număr nemăsurat de mare de ore discutând cu ea prin videofon. Și întotdeauna se afla într-o stare de spirit a naibii de proastă. L-a jignit chiar și pe O’Toole.

Generalul Borzov se răsuci și o privi cu atenție pe Nicole.

— În calitatea ta de medic, aș vrea să știu dacă ai de făcut vreo recomandare «oficială» în ceea ce privește echipajul, mai ales în ceea ce se referă la relațiile reciproce.

Nicole fu surprinsă. Când generalul Borzov îi solicitase această întrevedere pentru «evaluarea sănătății echipajului», nu se gândise ca ea va aborda și starea psihică a celor doisprezece.

— Îmi ceri o evaluare psiho-profesională?

— Categoric, replică ferm generalul. Vreau de la tine un raport A5401 care să ateste starea fizică și psihologică a fiecărui membru din echipaj. Regulamentul stipulează clar că ofițerul comandant e obligat să ceară, înaintea fiecărei misiuni, avizul ofițerului biolog cu privire la capacitatea de acțiune a echipajului.

— Dar la simulări nu ai cerut decât datele despre condiția fizică.

Borzov zâmbi.

— Pot să aștept, domnișoară des Jardins, dacă ai nevoie de timp să-ți pregătești raportul.

— Nu, nu, declară Nicole după câteva clipe de gândire. Sunt în măsură să-ți comunic opiniile mele chiar acum, iar de pus pe hârtie la modul oficial o voi face la noapte. Ezită câteva secunde înainte de a continua. Nu i-aș repartiza împreună pe Wilson și Brown în echipă, cel puțin nu de la prima ieșire. Și m-aș feri, deși impresia nu este la fel de puternică, să o includ pe Francesca într-o grupă din care face parte vreunul din cei doi. Astfel de restricții nu se mai aplică nimănui altcuiva.

— Perfect, perfect. Comandantul rânji larg. Apreciez raportul tău, și nu numai pentru că-mi confirmă propriile păreri. După cum vezi, chestiunile pot fi uneori extrem de delicate. Generalul Borzov schimbă brusc subiectul. Și acum am să-ți pun o întrebare de o cu totul altă natură.

— Anume?

— Francesca a fost la mine astăzi dimineață și mi-a sugerat să organizăm mâine seară o petrecere. Argumentul ar fi că echipajul este încordat și are nevoie de puțină relaxare înainte de prima misiune în interiorul lui Rama. Ești de acord?

Nicole reflectă puțin.

— Nu-i o idee rea, replică ea. Tensiunea a crescut vizibil în ultima vreme… Dar la ce fel de petrecere se gândește?

— Un dineu aici, în centrul de comandă. Niște vin, vodcă, poate și o mică distracție. Borzov zâmbi și-și puse mâna pe umărul lui Nicole. Am nevoie de părerea ta profesională, cred că mă-nțelegi.

— Desigur, râse Nicole. Generale, adăugă ea, dacă consideri că a sosit momentul pentru o petrecere cu toți membrii echipajului, atunci voi fi încântată să te ajut…

Nicole își termină raportul și-l introduse în computerul lui Borzov de pe nava militară. Fusese extrem de atentă să caracterizeze problema drept un «conflict de personalitate», mai degrabă decât orice tip de patologie comportamentală. Pentru Nicole, problema dintre Wilson și Brown era limpede ca lumina zilei: simplă gelozie, eterna hidră cu ochi verzi.

Era sigură că cei doi trebuiau împiedicați să lucreze împreună în timpul misiunilor din Rama. Nicole se învinuia că nu ridicase ea însăși problema în fața lui Borzov. Deși înțelegea că sarcinile ei profesionale includeau și supravegherea stării psihice a echipajului, îi venea greu să se considere psihiatrul misiunii. Evit să fac asta deoarece nu constituie un proces obiectiv, gândi ea. Nu avem încă senzori care să măsoare evoluția mentală, bună sau rea, a fiecăruia dintre noi.

Nicole porni de-a lungul coridorului. Era atentă să țină întotdeauna un picior pe podea; devenise atât de obișnuită cu mediul ambiant lipsit de gravitație, încât procedura îi intrase aproape în sânge. Se bucura că proiectanții misiunii munciseră din greu pentru a minimaliza diferențele dintre viața din spațiu și aceea de pe Pământ. Astfel, activitatea astronauților era mult ușurată, permițându-li-se să se concentreze exclusiv asupra îndatoririlor profesionale.

Cabina lui Nicole se găsea la capătul coridorului. Fiecare astronaut avea apartament separat (rezultat al unor discuții aprinse între echipaj și proiectanți, ultimii insistând că spațiul se folosea mai eficient în cazul cabinelor cu două paturi), foarte mic și bine delimitat. Vehiculul mai mare, denumit de echipaj nava «științifică», cuprindea opt dormitoare; celălalt, militar, avea cu patru dormitoare mici în plus. În schimb în ambele nave existau încăperi pentru exerciții precum și «holuri», camere comune înzestrate cu mobilier mai confortabil, cât și cu unele dotări pentru divertisment, inexistente în dormitoare.

Trecând pe lângă camera lui Janos Tabori, Nicole îi auzi râsetul inconfundabil. Ca de obicei, ușa stătea larg deschisă.

— Chiar te așteptai să schimb nebunii și să-ți las caii stăpâni pe centru? spunea Janos. Haide, Shig, nu sunt eu maestru, dar învăț din greșeli. M-ai păcălit cu asta într-o partidă mai veche.

Tabori și Takagishi se găseau adânciți în obișnuita lor partidă de șah de după masa de seară. Aproape în fiecare «noapte» (echipajul menținea o zi de douăzeci și patru de ore, coincizând cu timpul Greenwich) cei doi jucau o oră înainte de a se culca. Takagishi era un maestru bine cotat la nivel internațional, însă mai avea un suflet bun și voia să-l încurajeze pe Tabori. Așa încât aproape de fiecare dată, după ce își crea o poziție solidă, Takagishi permitea adversarului să preia inițiativa.

Nicole băgă capul pe ușă.

— Intră, frumoaso, o invită rânjind Janos. Privește cum îl distrug pe prietenul meu asiatic în această întrecere pseudo-cerebrală. Nicole se pregătea să-i explice că se îndrepta spre sala de exerciții, când o creatură stranie, de mărimea unui șoarece mare, se strecură printre picioarele ei în camera lui Tabori. Femeia sări involuntar în sus, în vreme ce jucăria sau ce-o fi fost ea se apropie de jucători.

Robotul cânta țopăind către Janos. Nicole se lăsă în genunchi pentru a-l examina pe curiosul nou-venit. Avea capul unui măgar, dar partea de jos a corpului era umană. Continua să cânte. Tabori și Takagishi încetară jocul și izbucniră în râs la vederea expresiei uluite întipărită pe chipul lui Nicole.

— Haide, zise Janos, spune-i că-l iubești. Așa ar face Titania, regina zânelor.

Nicole ridică din umeri. Micul robot tăcu câteva clipe. Îndemnată încă o dată de Janos, Nicole murmură «te iubesc» în direcția robotului de douăzeci de centimetri.

Acest Bottom în miniatură se răsuci către Nicole.

— Mi se pare, doamnă, că nu prea aveți de ce mă iubi. Dar, la drept vorbind, iubirea și mintea nu prea duc azi casă bună.

Nicole fu uluită. Întinse mâna să apuce mica figurină, însă se opri auzind o nouă voce.

— Tii! Proști sunt bieții muritori. Și acum, unde-i cel ce-l transformai într-un măgar? Bottom, pe unde-mi umbli?

Un al doilea roboțel, îmbrăcat ca spiriduș, sări în cameră. Observând-o pe Nicole, execută un salt și rămase câteva secunde suspendat în aer, la nivelul ochilor ei, bătând frenetic din micuțele-i aripi.

— Eu mi-s Puck, frumoasa mea domniță; nu v-am zărit pân-acum. Robotul se lăsă să cadă la pământ și amuți. Nicole rămase cu gura căscată.

— Ce naiba…, începu ea.

— Ssss…, o întrerupse Janos, făcându-i semn să tacă. Arătă cu degetul spre Puck. Bottom dormea într-un colț lângă patul său. Puck tocmai îl descoperise și-l împroșcă cu un soi de praf deschis la culoare, scos dintr-un săculeț. Sub ochii uimiți ai celor trei muritori, capul de măgar al lui Bottom începu să se transforme. Plasticul și micile fragmente de metal se rearanjau pur și simplu singure; Nicole fu impresionată de proporțiile metamorfozei. Puck o luă la sănătoasa, exact în momentul când Bottom se trezi cu noul său cap pe umeri și începu să glăsuiască.

— Am avut un vis… nici nu-i trece cuiva prin cap ce vis am avut! Se făcea că eram… dar cine oare spune ce eram? Parcă eram, parcă aveam… omul nu-i decât un nebun în haine de paiață, dacă n-apucă să spună ce era în vis…

— Bravo, bravo, strigă Janos după ce creatura redeveni tăcută.

— O medeto, adăugă Takagishi.

Nicole se așeză pe singurul scaun neocupat și își privi colegii.

— Și când stau să mă gândesc că abia l-am asigurat pe comandant că voi doi sunteți în toate mințile. Făcu o pauză de două sau trei secunde. N-ați vrea să mă lămuriți și pe mine ce se întâmplă aici?

— Wakefield, explică Janos. Tipu-i absolut strălucit, dar spre deosebire de alte genii, e și foarte deștept. Și un admirator fanatic al lui Shakespeare. Are o întreagă familie de asemenea indivizi minusculi, deși bănuiesc că Puck este singurul care zboară, iar Bottom unicul capabil să-și schimbe aspectul.

— Puck nu zboară, declară Richard Wakefield pătrunzând în cabină. Poate numai să planeze și asta doar pentru scurt timp. Wakefield părea încurcat. Nu știam că vei trece pe aici, se adresă el lui Nicole. Uneori îi mai distrez pe ăștia doi când joacă șah.

— Într-o noapte, adăugă Janos văzând-o pe Nicole fără replică, tocmai mă recunoscusem învins în fața lui Shig când am auzit un mare tărăboi pe hol. Câteva momente mai târziu Tybald și Mercutio năvăleau în cameră, înjurându-se și încrucișându-și spadele.

— E un hobby? întrebă Nicole după câteva momente, arătând cu mâna micii roboți.

— Draga mea, interveni Janos înainte ca Wakefield să răspundă, niciodată, dar niciodată să nu confunzi o pasiune cu un hobby. Pentru stimatul nostru coleg japonez, șahul nu este un hobby. Și nici acest tânăr din orașul natal al Bardului din Stratford-upon-Avon nu-și creează roboții ca rezultat al unui hobby.

Nicole îi aruncă o privire lui Richard. Încerca să-și imagineze orele de muncă și energia necesară pentru realizarea unor roboți atât de sofisticați ca cei pe care tocmai îi văzuse în acțiune. Fără să mai menționeze talentul și, firește, pasiunea.

— Foarte impresionant, declară ea.

Zâmbetul lui Wakefield îi răsplăti complimentul. Nicole se scuză și se pregăti să se retragă. Dar Puck i-o luă cu ușurință înainte și se opri în cadrul ușii.

Râdea din toată inima în timp ce, pășind peste micul drăcușor, își lua rămas bun de la prietenii ei.

În sala de exerciții, Nicole zăbovi mai mult decât se așteptase, în mod obișnuit, treizeci de minute de alergare sau de pedalare susținută pe bicicletă îi erau suficiente să se relaxeze înainte de culcare. Și totuși în seara aceea, gândindu-se la misiunea aflată pe punctul să înceapă cu adevărat, avu nevoie de o perioadă mai lungă pentru a-și calma sistemul hiperactiv. Poate își spunea cuvântul și concentrarea psihică datorată redactării rapoartelor despre Wilson și Brown.

Să mă fi pripit oare? L-am lăsat pe generalul Borzov să-mi influențeze părerea? Nicole era foarte mândră de reputația ei profesională, iar intuiția o ajuta adesea să ia hotărâri importante. Spre sfârșitul exercițiului, se autoconvinsese că procedase așa cum trebuie. Oboseala resimțită o vestea că era gata de culcare.

Zona rezidențială a navei se găsea cufundată în întuneric, doar coridorul fiind luminat. Dând colțul pentru a se îndrepta spre cabină, aruncă din întâmplare o privire în direcția micii încăperi unde păstra rezervele de medicamente. Ciudat, socoti ea, întorcându-se să privească încă o dată în lumina slabă a becurilor, pare-se că am lăsat ușa depozitului deschisă.

Nicole traversă holul. Într-adevăr, ușa era deschisă. Activase deja încuietoarea automată și se pregătea să închidă ușa, când auzi un zgomot în camera întunecată. Întinzând mâna, Nicole răsuci întrerupătorul, surprinzând-o pe Francesca Sabatini într-un colț, în fața unui terminal de computer. Monitorul afișa o mulțime de date, iar în mâna Francescăi se afla un flacon subțire.

— Oh, bună Nicole, zise netulburată Francesca, ca și cum ar fi fost normal să stea pe întuneric, lucrând la un computer din depozitul de medicamente al misiunii.

Nicole se apropie încet de computer.

— Ce se întâmplă? rosti ea degajat în timp ce parcurgea cu privirea informațiile de pe ecran. După codurile folosite, Nicole își dădu seama că Francesca ceruse o listă cu anticoncepționalele disponibile la bord.

— Ce-i asta? întrebă acum Nicole arătând cu degetul spre monitor. Vocea îi trăda iritarea. Toți astronauții știau că singura persoană autorizată să pătrundă acolo era ofițerul biolog.

Cum Francesca nu se obosea să-i răspundă, Nicole deveni furioasă.

— Cum ai intrat aici? Doar câțiva centimetri în mica nișă de lângă pupitru le despărțeau pe cele două femei. Nicole se aplecă brusc înainte și smulse sticluța din mâna Francescăi. În vreme ce citea eticheta, reportera își făcu loc în spațiul îngust și se îndreptă spre ușă. Nicole descoperi că lichidul din recipient era destinat provocării avorturilor și se repezi în hol după ea.

— N-ai de gând să-mi explici ce căutai înăuntru?

— Dă-mi, te rog, sticluța, rosti în cele din urmă Francesca.

— Nu se poate, replică Nicole, clătinând din cap. E un medicament foarte puternic, cu efecte secundare considerabile. Ce credeai că faci? Să-l furi, sperând că totul va trece neobservat? De îndată ce aș fi făcut un simplu inventar, mi-aș fi dat seama de dispariția lui.

Cele două femei se priviră fix câteva secunde.

— Uite ce-i, Nicole, rosti Francesca încercând să zâmbească, problema-i foarte simplă. Spre marea mea mâhnire, am descoperit de curând că sunt însărcinată. Vreau să scap de copil. E o chestiune strict personală și nu doresc să te implic nici pe tine și nici pe altcineva din echipaj.

— Nu se poate să fii însărcinată, replică rapid Nicole. Mi-aș fi dat seama din datele biometrice…

— Sunt doar în patru sau cinci zile și sunt sigură. Simt deja schimbările produse în corpul meu. În plus, este momentul propice din lună.

— Cunoști procedura corectă pentru orice problemă de sănătate, zise Nicole după o scurtă ezitare. Folosindu-ți propriile cuvinte, ar fi fost o problemă foarte simplă dacă ai fi venit direct la mine. Mai mult ca sigur că ți-aș fi respectat dorința de confidențialitate. Însă acum m-ai pus în fața unei dileme…

— Ce-ar fi să termini cu prelegerea asta birocratică, i-o tăie scurt Francesca. Nu mă interesează deloc blestematele de reguli. Un bărbat m-a lăsat însărcinată și intenționez să scap de copil. Și acum ai de gând să-mi dai sticluța, sau trebuie să găsesc alt mijloc să-mi rezolv problema?

Nicole se simți insultată.

— Știi că ai tupeu? Chiar te aștepți să ți-o dau și să mă prefac că nu s-a petrecut nimic? Fără să pun întrebări? Nu ți-o fi pasând ție de propria ta viață și sănătate, dar eu una am altă părere. Trebuie să te examinez, să-ți verific datele medicale, să determin vârsta embrionului — atunci și numai atunci s-ar puteți să iau în considerație prescrierea unui tratament. Pe lângă asta, mă văd obligată să-ți atrag atenția că există implicații morale și psihologice…

Francesca râse cu poftă.

— Mai scutește-mă cu implicațiile tale, Nicole. N-am nevoie de concepțiile morale ale unei reprezentante a protipendadei din Beauvois ca să-mi arate drumul în viață. Felicitări pentru că ți-ai crescut singură fiica. Situația mea e cu totul diferită. Tatăl acestui copil nu și-a luat dinadins nici un mijloc de precauție, gândindu-se că dacă voi rămâne gravidă, dragostea mea pentru el va renaște. Numai că a calculat greșit. Copilul nu este dorit. Trebuie să fiu mai explicită?

— Destul, o întrerupse Nicole, țuguindu-și dezgustată buzele. Nu mă interesează detaliile vieții tale intime. Eu trebuie doar să decid ce este mai bine pentru tine și pentru misiune. Făcu o pauză. În orice caz, insist să te examinez cu atenție, ceea ce va necesita și câteva imagini pelviene interne. Dacă refuzi, nu-mi voi da autorizația pentru avort. Și desigur, voi fi obligată să întocmesc un raport complet…

Francesca râse.

— Nu trebuie să mă ameninți. Nu sunt atât de proastă. Dacă te simți mai bine plasându-mi sofisticatul tău echipament între picioare, ești invitata mea. Dar hai s-o facem. Vreau să scap de copil înainte de prima recunoaștere în interiorul lui Rama.

În următoarea oră aproape că nu schimbară un cuvânt. Intrară împreună în mica infirmierie, unde Nicole utiliză o serie de echipamente extrem de sensibile pentru a determina existența și mărimea fetusului. Îi făcu și un test pentru a-i determina capacitatea de rezistență la lichidul avortiv. Fetusul avea cinci zile. Cine ar putea fi tatăl? se întrebă Nicole în vreme ce privea pe monitor. Chiar la puterea de mărire a microscopului, nu-ți dădeai seama că celulele acelea reprezentau o ființă vie. Dar ești deja viu. Și viitorul îți este programat în gene.

Nicole listă simptomele fizice la care se putea aștepta Francesca de îndată ce lua medicamentul. Fetusul va fi evacuat, respins de propriul ei corp în termen de douăzeci și patru de ore. Era posibil să sufere de câteva crampe ușoare, împreună cu menstruația normală așteptată imediat după aceea.

Francesca bău lichidul fără nici o ezitare. În timp ce pacienta se îmbrăcă, Nicole își amintea momentele când bănuise prima dată că rămăsese gravidă. Nici măcar o dată nu am luat în calcul… și nu deoarece tatăl era un prinț. Nu. A fost o problemă de responsabilitate. Și de dragoste.

— Știu ce gândești, rosti Francesca pregătindu-se de plecare. Stătea în ușa infirmieriei. Nu-ți irosi timpul cu astfel de nimicuri. Ai și așa destule probleme de-ale tale.

Nicole nu-i răspunse.

— Așadar, mâine micul bastard va fi mort, declară rece Francesca Sabatini; ochii îi erau obosiți și mânioși. Un lucru al naibii de bun. Lumea n-are nevoie de încă un copil pe jumătate negru.

Reportera nu așteptă replica lui Nicole și se făcu nevăzută.