Rama II

31. FENOMENUL ORVIETO

— Noapte bună, Otto, spuse David Brown la plecarea amiralului. Ne vedem mâine dimineață. Căscă și se întinse. Își privi ceasul. Mai erau peste opt ore până la probabila aprindere a luminilor.

Își scoase combinezonul de zbor și bău o înghițitură de apă. De-abia se întinsese pe pat când Francesca intră în încăpere.

— David, avem necazuri. Se aplecă și-l sărută în fugă. Am vorbit cu Janos. Nicole bănuiește că Valerii a fost drogat.

— Ceeee? strigă el. Se ridică în capul oaselor. Cum de e posibil? Nu exista nici o modalitate…

— Pare-se că au existat niște dovezi în datele biometrice, iar ea a fost destul de isteață ca să le găsească. I-a pomenit faptul lui Janos în această seară.

— N-ai reacționat când ți-a spus, nu-i așa? Adică, trebuie să fim absolut―

— Sigur că nu, răspunse Francesca. Oricum, Janos n-ar bănui nimic în vecii vecilor. E complet inocent. Cel puțin în ceea ce privește astfel de lucruri.

— La naiba cu femeia asta, izbucni David Brown. Și la naiba cu datele sale biometrice. Își frecă fața cu mâinile. Ce zi! Întâi tâmpitul de Wilson vrea să facă pe eroul. Acum asta… Ți-am spus că trebuia să ștergem toate fișierele referitoare la operație. Ar fi fost extrem de ușor de făcut. Iar situația n-ar fi devenit―

— Oricum ar fi rămas înregistrările biometrice, pară Francesca. Acolo se găsesc dovezile principale. Însemna să fii un veritabil geniu ca să cercetezi istoricul operației și să deduci ceva. Italianca se așeză pe pat și îi strânse capul la piept. Marea greșeală nu a fost că am neglijat să distrugem fișierele. Dealtfel asta ar fi trezit suspiciunile celor de la ASI. Eroarea noastră este că am subestimat-o pe Nicole des Jardins.

Doctorul Brown se eliberă din îmbrățișarea femeii și se ridică în picioare.

— La dracul, Francesca, e greșeala ta. N-ar fi trebuit să mă las niciodată atras în combinația asta. Am știut eu―

— Ai știut că, îl întrerupse tăios Francesca, dumneata, Dr. David Brown, nu participai la prima ieșire în Rama. Știai că viitoarele tale milioane ca erou și conducător în ochii publicului al acestei expediții ar fi fost serios compromise dacă rămâneai la bordul lui Newton. Brown se opri din măsurarea încăperii în lung și în lat și se întoarse spre reporteră. Și mai știai atunci, continuă ea pe un ton mai măsurat, că la rândul meu aveam un interes bine întemeiat ca tu să participi la prima misiune. Și că te puteai bizui pe ajutorul meu.

Francesca îl apucă de mâini și-l trase spre pat.

— Stai jos, David. Am mai discutat de sute de ori această chestiune. Nu noi l-am ucis pe generalul Borzov. Pur și simplu i-am dat un medicament care inducea simptomele unei apendicite. Decizia am luat-o împreună. Dacă Rama nu ar fi executat manevra și robotul ar fi funcționat corect, atunci planul nostru ar fi reușit de minune. Borzov s-ar afla astăzi pe Newton, restabilindu-se după apendictomie, iar noi doi am conduce explorarea navei.

David Brown își smulse mâinile dintr-ale ei și începu să și le frângă.

— Mă simt atât… atât de murdar. N-am mai făcut niciodată așa ceva. Fie că ne place sau nu, suntem parțial responsabili de moartea lui Borzov. Poate și pentru cea a lui Wilson. Am putea fi acuzați. Clătină iarăși din cap. Disperarea i se citea pe față. Se presupune că sunt om de știință. Ce mi s-a întâmplat? Cum de m-am implicat în asemenea lucruri?

— Scutește-mă de fraze bombastice, replică dur Francesca. Și nu încerca să te amăgești singur. Nu ești tu omul care a furat cea mai importantă descoperire astronomică a deceniului de la o studentă? Și care s-a căsătorit cu ea pentru a-i închide gura? Integritatea profesională ți-a fost compromisă de mult timp.

— E injust, se plânse David Brown. În general am fost cinstit. Doar―

— Doar atunci când era important și însemna mult pentru tine. Ce porcărie! Francesca se ridică și începu să se plimbe la rândul ei prin cameră. Voi, bărbații, sunteți niște ipocriți teribili. Vă păstrați amorul propriu cu explicații abracadabrante. Nu admiteți niciodată cine sunteți cu adevărat și ce doriți de fapt. Cele mai multe dintre femei sunt mai cinstite. Ne recunoaștem ambițiile, dorințele și chiar cele mai primitive instincte. Ne recunoaștem slăbiciunile. Ne vedem așa cum suntem, nu cum am vrea să fim.

Se întoarse pe pat și-l apucă din nou de mâini pe David.

— Nu-ți dai seama, dragul meu, spuse ea cu voce serioasă, tu și cu mine avem sufletele asemenea. Alianța noastră se bazează pe cea mai puternică legătură dintre toate — interesul reciproc. Suntem motivați de aceleași țeluri: glorie și putere.

— Sună groaznic, rosti el.

— Dar e adevărat. Chiar dacă nu vrei să recunoști în sinea ta. David, scumpule, nu înțelegi că indecizia ta provine tocmai de la neputința de a-ți admite adevărata fire? Uită-te la mine. Știu exact ce vreau și nu sunt niciodată nehotărâtă vizavi de ce trebuie să fac. Purtarea mea este automată.

Fizicianul american rămase tăcut o bună bucată de timp. Într-un sfârșit, se răsuci și își puse capul pe umărul ei.

— La început Borzov, acum Wilson, oftă adânc. Sunt pur și simplu dărâmat. Aș vrea ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat.

— Nu te poți da bătut acum, David, declară ea, mângâindu-l pe cap. Am mers prea departe. Și marele premiu e la îndemâna noastră.

Francesca se aplecă și începu să-i scoată cămașa.

— A fost o zi lungă și obositoare, rosti cu un glas liniștitor. Să încercăm să o dăm uitării.

David Brown închise ochii, în vreme ce ea își plimba mâinile pe pieptul și fața sa. Femeia se aplecă și-l sărută ușor pe buze. Câteva clipe mai târziu, se opri brusc.

— Vezi tu, spuse scoțându-și încet propriile haine, atâta timp cât rămânem uniți, ne sprijinim unul pe celălalt. Se ridică în picioare, forțându-l să-și deschidă ochii.

— Grăbește-te, zise el nerăbdător. Eram gata…

— Nu-ți face griji, replică Francesca, dezbrăcându-se complet, cu mine n-ai avut nicicând probleme. Zâmbi din nou, în timp ce-i desfăcea genunchii și-i apăsa fața între sâni. Nu uita, încheie trăgând cu mâna liberă de șortul lui, eu nu sunt Elaine.

Îl studie pe americanul adormit alături. Încordarea și neliniștea oglindite pe chipul său cu doar câteva minute mai devreme fuseseră înlocuite de zâmbetul senin al unui băiețel. Bărbații sunt atât de simpli, socoti Francesca. Orgasmul e analgezicul perfect. Aș vrea să fie la fel de ușor și pentru noi.

Se strecură jos din pat și se îmbrăcă. Francesca fu atentă să nu-și trezească prietenul adormit. Însă tu și cu mine avem o problemă adevărată, își spuse terminând să se îmbrace, pe care trebuie să o rezolvăm rapid. Și va fi mai greu de rezolvat Întrucât avem de-a face cu o femeie.

Ieși afară, în bezna ramană. Existau câteva lămpi lângă depozitul de materiale, în rest tabăra Beta se afla în întuneric. Toată lumea dormea. Își aprinse mica lanternă și se îndreptă spre sud, spre Oceanul Cilindric.

Ce dorești de fapt, Nicole des Jardins? medită ea, continuându-și mersul. Și unde se găsește punctul tău slab, călcâiul lui Ahile? Preț de câteva minute, Francesca își cercetă în minte întreaga bază de date referitoare la Nicole, încercând să descopere orice defect de caracter sau personalitate posibil de a fi exploatat. Banii nu constituie răspunsul. Nici sexul, cel puțin nu cu mine însămi. Râse involuntar. Și cu siguranță nici cu David. Antipatia ta pentru el este evidentă.

Dar șantajul? se întrebă Francesca în vreme ce se apropia de țărmul oceanului. Își aduse aminte de reacția lui Nicole la întrebarea despre tatăl lui Genevieve. Poate, dacă aș ști răspunsul… Însă nu-l cunosc.

Francesca se văzu pe moment neputincioasă. Nu întrezărea nici o modalitate de a o compromite pe Nicole des Jardins. Luminile taberei abia se mai zăreau în spate. Francesca stinse lanterna, și se așeză cu grijă jos, cu picioarele atârnând peste marginea falezei.

Stând așa, cu picioarele balansându-i-se deasupra apelor înghețate ale Oceanului Cilindric, în minte în năvăliră amintiri vii ale copilăriei ei petrecute în Orvieto. La vârsta de unsprezece ani, în ciuda avertismentelor care o asaltau de pretutindeni, Francesca cea precoce hotărâse să înceapă să fumeze. În fiecare zi după școală cobora dealul pe câmpia de sub oraș, pentru a se așeza pe malul pârâiașului preferat. Aici fuma în tăcere, un act de rebeliune solitară. În acele după amiezi leneșe popula în minte o lume fantastică de castele și prințese, la milioane de kilometri depărtare de mama și tatăl ei vitreg.

Amintirea acelor momente ale adolescenței născu în ea o dorință irezistibilă de a fuma. De la începutul misiunii luase cu regularitate pastilele de nicotină, dar ele îi satisfăceau doar nevoia fizică. Râse în sinea ei și băgă mâna într-un buzunar secret al combinezonului. Acolo, într-o cutiuță special confecționată pentru a le păstra prospețimea, ascunsese trei țigări. Își spusese că erau doar pentru «cazuri de urgență»…

Să fumeze într-o navă extraterestră era și mai scandalos decât să fumeze la unsprezece ani. Francesca simți că e gata să strige de bucurie când își lăsă capul pe spate, aruncând un rotocol de fum în atmosfera ramană. Această mișcare simplă o eliberase întru totul. Cumva, amenințarea lui Nicole des Jardins nu mai părea serioasă.

Fumând, Francesca retrăi acuta singurătate a acelei tinere fete colindând pantele vechiului Orvieto. Își aduse aminte de teribilul secret pe care-l înmormântase pentru totdeauna în inimă. Francesca nu povestise nimănui despre tatăl ei vitreg, cu siguranță nu mamei sale și rareori se mai gândea la el. Stând însă pe faleza Oceanului Cilindric, supliciile copilăriei îi apărură în întreaga lor hidoșenie.

A început imediat după ce am împlinit unsprezece ani, socoti ea, plonjând în detaliile unei vieți duse cu optsprezece ani în urmă. La început habar n-am avut ce voia ticălosul ăla. Trase cu sete din țigară. Nici chiar atunci când a început să-mi facă cadouri fără motiv.

El era directorul de la noua ei școală. La primul test de aptitudini, Francesca obținuse cel mai mare punctaj din istoria Orvieto-ului. Era un copil-minune. Până atunci, el nu o remarcase niciodată. Se căsătorise cu mama ei în urmă cu optsprezece luni și-i făcuse gemenii aproape imediat. Francesca fusese doar o pacoste, o altă gură de hrănit, nimic altceva decât o parte din mobilierul mamei sale.

Câteva luni s-a purtat deosebit de frumos cu mine. Apoi mama a plecat s-o viziteze pe mătușa Carla. Amintirile sosiră repede, grăbindu-se ca un torent în mintea ei. Își aminti mirosul de vin din răsuflarea tatălui ei vitreg, sudoarea lui, lacrimile ei după ce el îi părăsise camera.

Coșmarul durase peste un an. Se arunca asupra ei ori de câte ori mama nu era acasă. Apoi într-o seară, în vreme ce el se îmbrăca și privea în altă parte, Francesca îl lovise în moalele capului cu o crosă de baseball din aluminiu. Tatăl vitreg se prăbușise pe podea, inconștient și plin de sânge. Îl târâse în camera de zi și-l lăsase să zacă acolo.

Nu m-a mai atins niciodată, își aduse aminte Francesca, stingând țigara de pământ. Eram străini sub același acoperiș. Din acel moment mi-am petrecut majoritatea timpului cu Roberto și prietenii lui. Așteptam ocazia prielnică. Când a apărut Carlo eram pregătită.

În vara lui 2184, Francesca împlinea paisprezece ani. Cea mai mare parte a acelei veri și-o petrecuse hoinărind prin piața mare din Orvieta. Vărul ei mai vârstnic, Roberto, tocmai obținuse atestatul de ghid pentru catedrala din piață. Vechiul Dom, principala atracție turistică a orășelului, fusese construit în etape diferite, începând cu secolul al paisprezecelea. Biserica constituia o capodoperă artistică și arhitecturală. Frescele semnate de Luca Signorelli, aflate în interiorul Capelei San Brizio, erau unanim recunoscute ca exemple perfecte de pictură imaginativă a secolului cincisprezece, existente în afara Vaticanului.

Să devii ghid oficial al Domului era considerat o veritabilă realizarea, mai ales la nouăsprezece ani. Francesca se mândrea peste măsură cu Roberto. Uneori îl însoțea în tururi, dar numai dacă promitea în prealabil să nu îl stânjenească cu șmecheriile ei.

Într-o după amiază de august, imediat după prânz, o limuzină sclipitoare oprise în piața Domului, iar șoferul solicitase un ghid autorizat. Gentleman-ul din automobil nu făcuse o rezervare, iar Roberto era singurul disponibil la ora aceea. Francesca urmări cu mare curiozitate cum un bărbat scund și chipeș, în vârstă de vreo patruzeci de ani, coboară de pe bancheta din spate a mașinii, prezentându-se lui Roberto. Accesul mașinilor fără un permis special fusese interzis în Orvieto-ul de sus de aproape o sută de ani, așa încât Francesca știu că bărbatul trebuia să fie cineva important.

Ca întotdeauna, Roberto își începu turul cu basoreliefurile lui Lorenzo Maitani de pe portalul exterior. Încă curioasă, Francesca stătea deoparte, fumând liniștită, în vreme ce vărul ei explica semnificația straniilor figuri demonice situate la baza uneia din coloane.

— Iată una din cele mai timpurii reprezentări ale Iadului, spunea Roberto, indicând cu degetul un grup de figuri dantești. Viziunea Iadului în secolul al paisprezecelea implică o interpretare extrem de literală a Bibliei.

— Ha! exclamase brusc Francesca, aruncând țigara pe pavaj și îndreptându-se spre Roberto și străinul cel chipeș. Este de asemenea o reprezentare foarte masculină. Observați că mulți demoni au sâni și că majoritatea păcatelor zugrăvite sunt de natură sexuală. Bărbații au crezut întotdeauna că au fost creați perfecți și că femeile i-au învățat să păcătuiască.

Străinul păruse uluit de apariția adolescentei care scotea cu îndrăzneală fum pe gură. Îi recunoscu imediat frumusețea naturală și-și dădu seama că era de asemenea foarte deșteaptă. Cine era?

— Ea e verișoara mea, Francesca, spusese Roberto, vizibil supărat de intervenția ei.

— Carlo Bianchi, rosti bărbatul, întinzându-i mâna. Palma îi era umedă.

Francesca îi aruncă o privire, dându-și seama că îi trezise interesul. Simți cum inima îi bătea să-i spargă pieptul.

— Dacă îl ascultați pe Roberto, declară ea ștrengar, atunci veți primi doar explicațiile oficiale. Amănuntele picante el le lasă deoparte.

— Și dumneata, domnișoară―

— Francesca.

— Da, Francesca. Ai un tur al tău personal?

Fata îi adresă cel mai frumos zâmbet al ei.

— Citesc mult și cunosc totul despre artiștii care au lucrat la catedrală, în special despre Luca Signorelli. Făcu o pauză dramatică. Știați, continuă ea, că Michelangelo a venit aici să studieze nudurile lui Signorelli înainte de a picta tavanul Capelei Sixtine?

— Nu, nu știam, declară Carlo râzând din toată inima. Era deja fascinat. Însă știu acum. Hai cu noi. Îl vei completa pe vărul tău, Roberto.

Îi plăcea felul în care o fixa cu privirea. Era ca și când o cântărea, de parcă ar fi fost un tablou sau un colier cu pietre prețioase, ochii lui nescăpând nici un amănunt în timp ce îi studia silueta. Iar râsul lui o stimula. Comentariile Francescăi deveniră tot mai scandaloase și lipsite de rușine.

— Vedeți acea sărmană fata de pe spinarea demonului? întrebă ea pe când priveau uluitoarea gamă de figuri din frescele lui Signorelli, în interiorul Capelei San Brizio. Pare să facă dragoste cu diavolul din spate, așa-i? Știți cine e? Fața și trupul ei gol sunt de fapt portrete ale iubitei lui Signorelli. În timp ce el trudea zilnic aici, ea s-a plictisit și a decis să-i tragă clapa cu unul sau cu altul. Luca s-a înfuriat cumplit și a hotărât să se răzbune. Așa că a condamnat-o să călărească veșnic un demon.

După ce se oprise din hohote, Carlo o întrebase pe Francesca dacă considera dreaptă pedeapsa la care fusese supusă femeia.

— Bineînțeles că nu, replicase fetița de paisprezece ani. E doar un alt exemplu de șovinism masculin al secolului cincisprezece. Bărbații puteau face dragoste cu oricine doreau și erau considerați virili; dar lasă o femeie să-și satisfacă―

— Francesca! o întrerupse Roberto. Zău așa. Asta-i prea de tot. Maică-ta te-ar omorî dacă ar auzi ce spui…

— Maică-mea n-are nici o importanță în acest moment. Vorbesc despre un criteriu dublu de apreciere existent încă și astăzi. Privește la…

Carlo Bianchi nu-și putea crede ochilor. Un bogat creator de modele din Milano, care la treizeci de ani își crease deja o reputație internațională, se hotărâse sub un impuls de moment să închirieze o mașină ca să ajungă la Roma, în loc să ia ca de obicei trenul de mare viteză. Sora lui, Monica, îi vorbise întotdeauna de frumusețea Domului din Orvieto. Și decizia de a opri aici reprezentase o altă decizie de moment. Iar acum… Ah, ah! Ce bucățică bună era fata aceea!

Când turul luă sfârșit, o invită pe Francesca la cină. Dar în clipa în care ajunseră în fața celui mai elegant restaurant din Orvieto, tânăra femeie dădu înapoi. Carlo înțelese. O conduse într-un magazin și-i cumpără o rochie scumpă, pantofi și poșetă asortate. Rămase uluit cât de frumoasă era. Și avea doar paisprezece ani!

Francesca nu mai băuse niciodată un vin bun. Îl bău ca și cum ar fi fost apă. Fiecare fel de mâncare era atât de delicios încât pur și simplu scâncea de bucurie. Pe Carlo, copilul-femeie îl fermeca. Îi plăcea la nebunie felul cum lăsa țigara să-i atârne în colțul gurii. Era atât de naturală… și atât de stângace!

Când terminară cina era deja întuneric. Francesca îl conduse la limuzina parcată în fața Domului. Străbătând o alee îngustă, ea se întinse și-l mușcă în joacă de ureche. El o trase în mod spontan spre el și fu răsplătit cu un sărut arzător.

Dorința din vintre îl copleși.

Francesca o simțise și ea. Nu ezită nici o secundă atunci când Carlo îi propuse să facă o plimbare cu mașina. Nici nu depășiseră bine suburbiile Orvieto-ului, că ea stătea călare pe el pe bancheta din spate. După treizeci de minute, după ce terminară de făcut dragoste a doua oară, Carlo nici nu-și mai putea închipui despărțirea de această fată incredibilă. O întrebă dacă nu voia să-l însoțească la Roma.

— Andiamo, replicase ea cu un surâs.

Așadar am mers la Roma și apoi la Capri, își aminti Francesca. O săptămână la Paris. La Milano m-ai obligat să locuiesc cu Monica și Luigi. Pentru a salva aparențele. Bărbații întotdeauna își fac griji în privința aparențelor.

Lunga reverie a Francescăi se întrerupse când ei i se păru că aude zgomote de pași în depărtare. Se ridică precaută în întuneric și ascultă. Era greu să audă altceva decât bătăile propriei inimi. Apoi distinse iarăși sunetul, undeva în stânga. Urechile îi indicară că sunetul provenea dinspre gheață. Un fior de spaimă o cuprinse la gândul unor creaturi atacându-le tabăra dinspre ocean. Ascultă din nou cu mare atenție, dar nu mai auzi nimic.

Francesca se întoarse spre corturi. Dacă am iubit vreodată vreun bărbat, acela ai fost tu, Carlo. Chiar și după ce ai început să mă împărți cu prietenii tăi. Alte amintiri dureroase și demult înmormântate în adâncul sufletului răzbiră la suprafață, iar ea se luptă cu ele cu mânie. Până ai început să mă lovești. Atunci s-a prăbușit totul. Ai dovedit că erai un veritabil ticălos.

Francesca îndepărtă deliberat aceste gânduri. Unde eram deci? își spuse în vreme ce se apropia de cortul ei. Ah, da. Problema o constituie Nicole des Jardins. Cât de mult știe cu adevărat? Și ce vom întreprinde noi?