Rama II

9. NEREGULARITATE DIASTOLICĂ

În lumina slabă de decembrie, Nicole distingea cu greu prin hublou câmpurile acoperite de zăpadă ale Siberiei, aflate la mai mult de cincizeci de mii de picioare dedesubt. Supersonicul încetinea îndreptându-se spre sud, spre Vladivostok și insulele Japoniei. Nicole căscă. După numai trei ore de somn, va fi un adevărat chin să rămână trează întreaga zi. Era aproape ora zece în Japonia, însă la ea acasă, în Beauvois, pe Valea Loarei nu departe de Tours, fiica ei Genevieve mai avea încă patru ore de somn înainte ca deșteptătorul să-i anunțe ora șapte.

Monitorul video din spătarul scaunului din față se declanșă automat, amintindu-i că mai erau doar cincisprezece minute până ce avionul avea să aterizeze la Centrul de Transport Kansai. Drăgălașa japoneză îi sugeră — de pe ecran — că sosise momentul să facă sau să confirme rezervările de transport și cazare de la sol. Nicole activă sistemul de comunicații din fotoliu, și un suport subțire, dreptunghiular, pe care se aflau o claviatură și un mic display îi alunecă înainte. În mai puțin de un minut își aranjă atât călătoria cu trenul la Kyoto, cât și transportul cu troleibusul de la gară la hotel. Pentru toate tranzacțiile își folosi Cartea Universală de Credit, după ce în prealabil se identifică corect, menționând că numele de fată al mamei sale era Anawi Tiasso. Apoi, dintr-o latură a suportului căzu o foaie de hârtie de format mic, cu datele de identificare ale trenului și troleibusului, orele de sosire și cele de tranzit (sosirea la hotel era programată pentru 11:14 dimineața, ora Japoniei).

În vreme ce avionul se pregătea de aterizare, Nicole se gândea la motivul neașteptatei călătorii efectuate în celălalt capăt al lumii. Cu numai douăzeci și patru de ore în urmă se hotărâse să-și petreacă ziua în preajma casei, după o dimineață de lucru la birou și în așteptarea exercițiilor de limbi străine cu Genevieve, din cursul după amiezii. Era debutul perioadei de vacanță a astronauților și, exceptând acea petrecere stupidă de la Roma la sfârșitul anului, Nicole putea să se considere în principiu liberă până pe 8 ianuarie, când trebuia să se prezinte pe OTJ-3. Însă în dimineața următoare, pe când se afla în biroul ei studiind înregistrările de rutină de pe parcursul simulărilor finale, Nicole descoperise un fenomen curios. Cerceta datele referitoare la tensiunea arterială și la funcționarea inimii lui Richard Wakefield la un test de gravitație variabilă și nu înțelegea motivul unei anumite creșteri a pulsului acestuia. Se hotărâse atunci să compare aceste date cu cele conținute în fișa corespunzătoare a doctorului Takagishi, angajat în momentul apariției reacției neobișnuite în aceeași activitate fizică susținută de Richard.

Ceea ce descoperise examinând o mulțime de informații referitoare la activitatea cardiacă a lui Takagishi constituise o surpriză mult mai mare. Mișcările diastolice erau vădit anormale, chiar patologice. Dar sonda nu-i avertizase și nu declanșase sistemul de alarmă. Ce se petrecea? Detectase oare un defect în sistemul lui Hakamatsu?

O oră de activitate detectivistică avu ca rezultat identificarea altor ciudățenii. În timpul exercițiilor simulate, întâmplarea se repetase în patru momente distincte. Comportarea anormală era rară și intermitentă. Uneori, diastola extrem de lungă, amintind de o problemă a valvulei la alimentarea inimii cu sânge, nu apărea decât după un interval de treizeci și opt de ore. Totuși, faptul că fusese înregistrată de patru ori indica fără dubiu o anomalie clară.

Nu datele în sine o deranjau însă pe Nicole, ci eșecul sistemului de monitorizare de a da alarma în cazul extrem de limpede al unei disfuncționalități evidente. Continuă să aprofundeze problema și studie cu râvnă dosarul medical al lui Takagishi — în special rapoartele cardiologice. Nu găsi nici urmă de referire la o anormalitate, așa că încercă să se convingă singură că la mijloc intervenise doar o greșeală a senzorului, și nu o problemă medicală.

Așadar, dacă sistemul ar fi funcționat corect, socotise ea, începutul diastolei lungi ar fi trebuit imediat să declanșeze alarma, valoarea ei înscriindu-se în afara limitei tolerabile. Dar asta nu s-a întâmplat. Nici prima dată, nici ulterior. Să fie vorba de o dublă eroare? Și dacă da, atunci cum de reușește dispozitivul să treacă peste auto-test?

Întâi Nicole se gândise să-i telefoneze unui asistent de la biroul de științe biologice al Agenției, însă amintindu-și că cei de la ASI se aflau în vacanță, decisese să-l sune chiar pe doctorul Hakamatsu în Japonia. Telefonul o ului complet. Specialistul îi replicase răspicat că fenomenul observat trebuia să fie caracteristic pacientului, întrucât nici o combinație de erori sau avarii ale componentelor nu ar fi putut să producă rezultate atât de stranii.

— Și atunci de ce nu a apărut nimic în fișierul de avertizare? îl întrebase ea pe proiectantul japonez.

— Deoarece nu au fost depășite limitele fixate, răspunsese acesta sigur de sine. Dintr-un motiv sau altul, pentru acest cosmonaut s-au stabilit niște plaje de toleranță foarte largi. I-ai cercetat dosarul medical?

Mai târziu pe parcursul conversației, când Nicole îi spusese doctorului Hakamatsu că datele proveniseră de fapt de la sondele implantate în trupul unui compatriot de-al său, astronautul și omul de știință Takagishi, de obicei reținutul inginer aproape că strigase în telefon:

— Minunat, declarase el, atunci voi rezolva misterul într-o clipă. Voi lua legătura cu Takagishi-san la Universitatea Kyoto și îți comunic ce-am aflat.

După trei ore, monitorul lui Nicole dezvăluia fața sumbră a doctorului Shigeru Takagishi.

— Madame des Jardins, începuse el cu politețe, înțeleg că ați discutat cu Hakamatsu-san despre datele mele biometrice din timpul simulărilor. Vreți să fiți atât de bună să-mi spuneți ce-ați descoperit?

Nicole îi oferise toate informațiile, neascunzându-i nimic și exprimându-și convingerea personală că sursa ciudatelor înregistrări trebuia să fi fost fără îndoială o defecțiune a sondei.

O lungă tăcere urmase explicațiilor lui Nicole. În cele din urmă, vocea îngrijorată a savantului japonez se auzise iarăși:

— Hakamatsu-san m-a vizitat aici la universitate și a verificat sonda din corpul meu. Va declara că n-a găsit nimic în neregulă cu echipamentul electronic. Takagishi făcuse o pauză, părând adâncit în gânduri. Madame des Jardins, reluase după câteva secunde, doresc să vă solicit o mare favoare. O problemă de importanță extremă pentru mine. Aveți vreo posibilitate să veniți în Japonia, în viitorul apropiat? Aș dori să vă vorbesc personal și să vă explic ceva care ar putea fi legat de aceste date biometrice anormale.

Gravitatea chipului lui Takagishi o determinase pe Nicole să nu-i interpreteze greșit cererea și nici să i-o ignore. Era evident că omul îi implora ajutorul. Fără a mai pune alte întrebări, acceptase imediat. Câteva minute mai târziu rezervase un loc la zborul de noapte, pe ruta Paris-Osaka.

— N-a fost bombardat niciodată în timpul marelui război cu America, spuse Takagishi arătând cu mâinile spre orașul Kyoto desfășurat sub ei, și aproape că n-a suferit nici o stricăciune în timpul celor șapte luni cât l-au ținut sub ocupație răzvrătiții, în 2141. Recunosc că sunt subiectiv, dar pentru mine Kyoto este cel mai frumos oraș din lume, rosti el zâmbind.

— Mulți din compatrioții mei cred la fel despre Paris, răspunse Nicole. Își strânse mai bine haina în jurul corpului, Aerul era rece și umed de parcă urma să ningă din clipă-n clipă. Se întreba când se va hotărî colegul ei să abordeze problema care o adusese aici. Nu zburase cinci mii de mile ca să admire panorama orașului, chiar dacă trebuia să admită că acest templu Kiyomizu, plasat între copaci pe o colină ce domina orașul, reprezenta cu siguranță o priveliște magnifică.

— Ce-ar fi să servim un ceai? zise Takagishi conducând-o spre una din numeroasele ceainării amplasate lângă partea centrală a vechiului templu budist. Acum îmi va spune despre ce e vorba, opină Nicole înăbușindu-și un căscat. Takagishi o întâmpinase la hotel și-i sugerase să ia masa și să tragă un pui de somn mai înainte. Bărbatul revenise la ora trei și o condusese spre templu.

Turnă un ceai dens japonez în două cești și așteptă ca Nicole să ia o înghițitură dintr-al său. Lichidul fierbinte îi încălzi gura, deși gustul amărui nu-i plăcu deloc.

— Doamnă, începu Takagishi, vă întrebați fără îndoială de ce v-am cerut să veniți până în Japonia, într-un răstimp atât de scurt. Vedeți dumneavoastră…, continuă el rar, cu o voce vibrantă, de când mă știu am visat că poate o altă navă ramană se va întoarce cât sunt încă în viață. Pe întreaga durată a studiilor universitare și în mulții ani de cercetări care au urmat după aceea, m-am pregătit pentru un singur eveniment: întoarcerea ramanilor. În dimineața lui martie 2197, când Alastair Moore mi-a telefonat să-mi spună că ultimele imagini ale lui Excalibur indicau sosirea unui vizitator extraterestru, aproape că am sărit în sus de bucurie. Mi-am dat seama imediat că ASI va pregăti o misiune în scopul vizitării navei. Am hotărât să devin membru al acestui echipaj.

Omul de știință japonez luă o gură de ceai și aruncă o privire spre stânga, peste copacii îngrijit tăiați și spre colinele dominând orașul.

— Copil fiind, continuă într-o engleză șoptită, obișnuiam să escaladez acele dealuri în nopțile senine și să privesc cerul, în căutarea locului de baștină al inteligențelor care realizaseră acea incomparabilă și gigantică mașină. Odată am urcat împreună cu tatăl meu și ne-am ghemuit unul în celălalt în răcoarea nopții, privind la stele, în vreme ce el îmi povestea cum decurseseră lucrurile în satul său în zilele primei întâlniri cu Rama, cu doisprezece ani înainte de nașterea mea. În noaptea aceea am crezut — se întoarse s-o privească pe Nicole și ea îi observă pasiunea din privire — și încă mai cred astăzi că există un motiv pentru vizita lui Rama, un anume scop pentru apariția sa. Am studiat absolut toate datele referitoare la prima întâlnire, sperând să descopăr vreun indiciu care să-mi explice de ce a venit până aici. Nimic concludent. Am elaborat câteva ipoteze, dar nu am destul material faptic pe care să mă bazez.

Takagishi făcu o nouă pauză pentru a mai lua câteva înghițituri de ceai. Nicole fusese surprinsă, dar și impresionată de profunzimea sentimentelor sale. Răbdătoare, îl așteptă să continue fără a scoate o vorbă.

— Am știut că aveam o șansă reală de a fi selecționat pentru misiune, nu numai datorită lucrărilor mele — inclusiv Atlasul — dar și din cauză că unul din colaboratorii mei cei mai apropiați, Hisanori Akita, era reprezentantul Japoniei în comisia de selecție. Când numărul oamenilor de știință rămași în competiție s-a redus la opt — și eu mă aflam printre aceștia — Akita-san mi-a sugerat că probabil principalii doi candidați vor rămâne David Brown și cu mine însumi. Vă aduceți aminte că până în acel moment nu se efectuase nici o examinare fizică.

Adevărat, își aminti Nicole. Echipajul potențial a fost întâi redus la patruzeci și opt de candidați, care au fost apoi trimiși la Heidelberg pentru controlul fizic. Medicii germani au insistat ca fiecare concurent să treacă toate baremurile. Primul grup a fost format din absolvenții Academiei și cinci din douăzeci au fost eliminați. Inclusiv Alain Blamont.

— Când compatriotul dumneavoastră, Blamont, ce avea deja la activ o jumătate de duzină de misiuni majore pentru ASI, a fost descalificat din cauza unor neînsemnate bătăi cardiace — iar Comisia de Selecție a Astronauților a susținut punctul de vedere al doctorilor, anulându-i apelul — am intrat în panică. Mândrul fizician japonez privea acum țintă în ochii lui Nicole, implorând-o să-l înțeleagă. Îmi era frică că urma să ratez cea mai mare ocazie din cariera mea din cauza unei afecțiuni fizice minore, care nu-mi pusese niciodată probleme. Tăcu pentru a-și alege cu grijă cuvintele. Știu că ceea ce am făcut este urât și dezonorant, dar în acele clipe încercam să mă conving pe mine însumi că șansa mea de a descifra cea mai mare enigmă a umanității nu trebuia să fie anihilată de un grup de doctori înguști la minte, incapabili să definească sănătatea omului altfel decât în valori numerice.

Doctorul Takagishi își continuă relatarea fără înflorituri sau emoție vizibilă. Pasiunea încercată în timpul discuției despre ramani dispăruse; de astă dată frazele sunau monoton, clar și concis. Explică modul cum îl convinsese pe medicul familiei să-i falsifice dosarul și să-i administreze un medicament, menit să împiedice apariția acelor neregularități diastolice pe durata zilelor de examen fizic de la Heidelberg. Totul se desfășurase perfect, deși existase un oarece risc datorită efectelor secundare periculoase ale medicamentului. Takagishi trecuse rigurosul examen medical și în cele din urmă fusese selecționat ca unul din cei doi oameni de știință ai misiunii; celălalt era doctorul David Brown. Nu se mai gândise la această chestiune medicală până cu trei luni în urmă, când Nicole le explicase prima dată despre hotărârea ei de a recomanda folosirea pe parcursul misiunii a sistemului Hakamatsu, în locul obișnuitei scanări săptămânale.

— Vedeți dumneavoastră, explică Takagishi încruntând sprâncenele, dacă s-ar fi folosit vechea metodă, aș fi putut să utilizez același medicament o dată pe săptămână și nici dumneavoastră și nici un alt ofițer biolog nu v-ați fi dat vreodată seama de anomalia mea. Dar un sistem permanent de monitorizare nu poate fi păcălit — medicamentul devine prea periculos când este administrat în mod constant.

Așadar, într-un fel sau altul ai ajuns la o înțelegere cu Hakamatsu, gândi rapid Nicole. Cu ori fără știința lui. Ai trecut în dosar valori care să nu declanșeze alarma în momentul manifestării anormalității tale. Ai sperat că nimeni din cei care vor analiza testele nu va cere un examen biometric complet. Acum înțelegea de ce fusese chemată atât de urgent în Japonia. Și vrei ca eu să-ți păstrez secretul.

— Wakatushi no doryo wa, wakarimasu, spuse blând Nicole în japoneză, pentru a-și exprima simpatia. Îmi dau seama câtă neliniște trebuie să vă provoace. Nu e necesar să-mi explicați în detaliu cum ați falsificat datele sistemului. Făcu o pauză și urmări cum relaxarea se oglindea pe fața interlocutorului. Dar dacă v-am înțeles corect, ceea ce doriți de la mine este să devin complice al falsului dumneavoastră. Admiteți însă, fără îndoială, că nu pot lua în considerație așa ceva dacă nu mă conving de faptul că «minora dumneavoastră problemă» nu reprezintă o potențială primejdie pentru misiune, în caz contrar voi fi obligată să…

— Madame des Jardins, o întrerupse Takagishi, am cel mai mare respect pentru integritatea dumneavoastră. Niciodată, dar niciodată nu v-aș cere să-mi ignorați anomalia cardiacă dacă nu ați fi convinsă că de fapt e o problemă fără importanță. O privi în tăcere câteva secunde. Când mi-a telefonat Hakamatsu, prima reacție a fost să convoc o conferință de presă și să-mi anunț retragerea din misiune. Însă tot gândindu-mă ce voi menționa în declarație, în minte mi-a apărut mereu imaginea profesorului Brown. Un eminent specialist, însă, după părerea mea, un individ prea sigur de propria lui infailibilitate. Cel mai probabil înlocuitor al meu ar urma să fie profesorul Wolfgang Heinrich din Bonn. A publicat multe lucrări excepționale despre Rama, dar el, ca și Brown, crede că aceste vizite sunt pur întâmplătoare, fără a avea vreo legătură cu noi și cu planeta noastră. Pasiunea îi revenise din nou în ochi. Nu pot renunța în acest moment, doar dacă nu mai am altă alternativă. Atât lui Brown cât și lui Heinrich ar putea să le scape dovada de care avem nevoie.

În spatele lui Takagishi, pe cărarea conducând spre principala clădire din lemn a templului, treceau în pas vioi trei călugări budiști. În ciuda frigului, erau îmbrăcați subțire în obișnuitele lor sutane negre-cenușii; în picioarele goale purtau sandale. Omul de știință japonez îi sugeră lui Nicole să-și petreacă restul zilei în biroul medicului său personal, unde putea să studieze dosarul complet și nefalsificat. Dacă ea era dispusă să coopereze, adăugase Takagishi, îi vor pune la dispoziție toate informațiile într-un cub de date, pentru a le lua în Franța și a le cerceta pe îndelete.

Nicole, care-l ascultase conștiincios pe Takagishi aproape o oră, își concentră pe moment atenția asupra celor trei călugări ce urcau scările cu hotărâre. Ochii lor sunt atât de senini, medită ea. Viețile lor libere de orice contradicție. O idee fixă poate constitui o virtute, poate ușura răspunsurile. O clipă fu invidioasă pe acei călugări și pe existența lor bine ordonată. Se întrebă cum ar fi rezolvat ei dilema pusă de doctorul Takagishi. Nu e unul din ofițerii spațiali, al căror rol este absolut critic pentru succesul misiunii. Și într-un anume fel are dreptate. Doctorii comisiei au fost prea stricți. N-ar fi trebuit niciodată să-l descalifice pe Alain. Ar fi o rușine dacă…

— Daijobu, zise ea înainte ca el să termine ce avea de spus. Merg cu dumneavoastră să-l văd pe doctor și dacă nu găsesc nimic care să mă deranjeze, iau întregul dosar acasă să-l citesc. Fața lui Takagishi se lumină. Dar vă avertizez, adăugă ea, dacă descopăr în dosar cel mai mic lucru îndoielnic, ori dacă am indicii că ați ascuns vreo informație, atunci vă voi cere să demisionați numaidecât.

— Mulțumesc, vă mulțumesc foarte mult, replică doctorul Takagishi, ridicându-se și aplecându-se în fața colegei sale. Mulțumesc foarte mult, repetă el.