Rama II

38. OASPEȚI

Micul robot păși în lumină și scoase sabia din teacă. Armata engleză sosise la Harfleur.

Henric al V-lea, noul rege al Angliei, continua să-și îndemne soldații imaginari. Nicole zâmbea ascultându-l. Petrecuse aproape un ceas urmărind peripețiile prințului Hal, de la destrăbălările tinereții la bătăliile împotriva lui Hotspur și ale celorlalți rebeli, până la tronul Angliei. Nicole citise cele trei piese Henric cu mulți ani înainte, dar era familiarizată cu perioada respectivă datorită fascinației nutrite pentru Jeanne d’Arc.

— Shakespeare te-a transformat în ceva ce tu n-ai fost niciodată, rosti ea cu voce tare adresându-se robotului, în vreme ce se apleca pentru a apăsa bagheta lui Richard pe tasta «Oprit». Ai fost un războinic, fără îndoială, nimeni nu contestă asta. Dar ai fost și un cuceritor rece și lipsit de milă. Ai însângerat Normandia sub jugul tău. Aproape că ai stins toată suflarea Franței.

Nicole râse nervos. Iată-mă discutând cu un prinț nesimțitor din ceramică, înalt de douăzeci de centimetri. Își aminti disperarea care o cuprinsese cu o oră mai devreme, după ce încercase încă o dată să găsească o cale de scăpare. Scurgerea inexorabilă a timpului devenise mai acută în clipa când băuse penultima înghițitură de apă. Ei bine, cel puțin așa este mai bine decât să-mi fie milă de propria-mi persoană, reflectă întorcându-se din nou către Prințul Hal.

— Și de ce altceva mai ești capabil, micul meu prinț? se interesă Nicole. Ce se întâmplă dacă introduc bagheta în deschizătura marcată C?

Odată activat, robotul făcu câțiva pași și se apropie de piciorul ei stâng. După o lungă tăcere, Prințul Hal vorbi, dar nu cu tonul de actor folosit până atunci în recital, ci cu accentul britanic al lui Wakefield.

— Ce înseamnă conversație, draga mea prietenă, iar repertoriul meu este considerabil. Însă nu vorbesc până ce te aud întâi pe dumneata.

Nicole râse.

— Perfect, Prințe Hal, spuse ea după o clipă de gândire, povestește-mi despre Jeanne d’Arc.

Robotul ezită, apoi își încruntă sprâncenele.

— A fost o vrăjitoare, doamna mea, arsă pe rug în Rouen la zece ani după moartea mea. Cât am domnit eu, armatele mele au cucerit nordul Franței. Vrăjitoarea franțuzoaică, pretinzând că era trimisă de Dumnezeu…

Nicole se opri din ascultat și ridică repede capul, observând umbră trecând pe deasupra. Avu impresia că ceva zburase peste acoperișul hambarului. Inima îi bătu nebunește.

— Hei, sunt aici! țipă ea cât putu de tare. Prințul Hal continua cu glas monoton să povestească cum succesul Ioanei readusese cuceririle sale sub coroana Franței.

— Atât de britanic. Tipic englezesc, spuse ea introducând încă o dată bagheta în orificiul de oprire a mecanismului.

Câteva clipe mai târziu umbra devenise uriașă, întunecând complet fundul cavității. Nicole privi în sus și inima aproape că-i sări din piept. Rotindu-se deasupra cavității, cu aripile larg deschise, se găsea o creatură uriașă, asemănătoare cu o pasăre. Involuntar, Nicole tăcu un pas înapoi și țipă. Creatura își băgă gâtul în cavitate și scoase o serie de țipete. Suntele erau stridente, și totuși oarecum melodioase. Nicole paralizase. Ființa repetă aproape aceeași secvență sonoră și apoi încercă — fără succes deoarece avea aripile prea mari — să coboare în îngusta cavitate.

În acest scurt interval, traumatica teroare scăzu în intensitate, iar Nicole studie creatura zburătoare. Fizionomia chipului ei, cu excepția celor doi ochi blânzi, de un albastru închis, înconjurați de un inel cafeniu, îi reamintea de pterodactilii văzuți cândva la muzeul de istorie naturală al Franței. Ciocul era destui de lung și coroiat. Gura nu avea dinți, iar cele două picioare, plasate simetric față de corp, se terminau fiecare cu câte patru gheare ascuțite.

Nicole aprecie masa avianului la aproximativ o sută de kilograme. Corpul, exceptând fața și ciocul, vârfurile aripilor și ghearele, era acoperit cu un material gros și negru, asemănător catifelei. În clipa când creaturii îi deveni clar că nu putea să coboare înăuntru, scoase două sunete ascuțite, se înălță și dispăru.

În primul minut după plecarea vizitatorului, Nicole nu se mișcă deloc. Apoi se așeză și se strădui să-și adune gândurile. Adrenalina generată de teamă îi curgea încă prin corp. Încercă să judece cele văzute. Prima idee fu că zburătoarea era un biot, asemeni tuturor celorlalte creaturi mobile observate pe Rama. Dacă-i biot, atunci este extrem de avansat, reflectă ea. Se concentră asupra celorlalți bioți pe care-i văzuse, atât crabii din Emisfera Sudică, cât și marea diversitate de creaturi ciudate filmate de prima expediție ramană. Nicole nu reușea să se convingă că avianul era biot. În ochii lui exista ceva…

Auzi bătăi de aripi în depărtare și trupul i se încordă. Se ghemui într-un colț întunecat, exact în clipa când lumina era iarăși acoperită de un uriaș corp suspendat. Nu, de astă dată erau două corpuri. Primul avian se întorsese cu un însoțitor, considerabil mai mare. Noul venit își introduse capul înăuntru și o fixă pe Nicole cu ochii lui albaștri, în vreme ce continua să planeze deasupra cavității. Scoase un sunet, mai puternic și mai puțin melodios decât celălalt, apoi își răsuci gâtul să-și privească însoțitorul. În timp ce avianii sporovăiau între ei, Nicole observă că ultimul sosit era acoperit cu o suprafață lustruită; asemănătoare linoleumului; în rest, exceptând mărimea, era identic cu primul ei vizitator. În cele din urmă, pasărea luă înălțime și ambele aterizară apoi pe marginea cavității, încă discutând. O observară pe Nicole în liniște un minut sau două. Pe urmă, după o scurt schimb de replici, dispărură împreună.

Spaima o extenuase psihic. Nicole se ghemui într-un colț și adormi imediat după plecarea oaspeților înaripați. Dormi profund câteva ore. O trezi un zgomot puternic, o pocnitură care răsună în hambar ca descărcarea unei arme. Se dezmetici repede, dar nu mai auzi nici un alt sunet inexplicabil. Corpul îi reaminti că-i este foame și sete. Scoase din buzunar resturile pe care le mai avea. Să le împart în două, sau să le mănânc acum, acceptând orice va urma? se întrebă precaută.

Cu un oftat adânc, Nicole decise să-și termine mâncarea și apa într-o ultimă masă. Spera ca ele să-i confere suficientă rezistență pentru a uita pe moment de foame. Se înșela. În timp ce sorbea ultima picătură de apă, mintea îi era bombardată de imaginile sticlelor de apă minerală pe care familia ei le avea întotdeauna pe masa din Beauvois.

După ce Nicole își termină prânzul, în depărtare auzi o nouă bubuitură. Rămase nemișcată să asculte, însă liniștea se instală din nou. Planuri de evadare îi dominau gândurile, toate bazându-se într-un fel sau altul pe ajutorul avianilor. Îi era ciudă pe ea însăși deoarece nu încercase să comunice cu ei când i se oferise ocazia. Nicole râse singură: Desigur, se puteau hotărî să mă mănânce. Dar cine spune că moartea prin inaniție e preferabilă celei de a fi mâncat de viu.

Nicole era convinsă că avianii aveau să se întoarcă. Poate că certitudinea îi era întărită de situația disperată în care se afla, totuși începu să întocmească un plan pentru momentul revenirii lor. Salut, se închipui spunându-le. Se va ridica cu o palmă deschisă, înaintând spre centrul cavității, exact sub creatura extraterestră. Va folosi apoi o serie de gesturi menite să-i comunice rugămintea — arătându-se de mai multe ori pe ea, după care groapa, sugerându-le astfel că nu era în stare să iasă de acolo; agitându-și mâinile spre aviani și spre acoperișul hambarului le va solicita astfel sprijinul.

Două zgomote ascuțite o aduseră înapoi la realitate. După o scurtă pauză, auzi o altă pocnitură. Nicole cercetă capitolul «Mediu ambiant» din Atlasul lui Rama de pe computer și râse deoarece nu ghicise imediat explicația fenomenului. Zgomotele erau produse de gheața care se sfărâma, pe măsură ce Oceanul Cilindric se topea de la tund spre suprafață. Rama se găsea încă în interiorul orbitei lui Venus (deși, lucru necunoscut lui Nicole, ultima manevră îl plasase pe o traiectorie a cărei distanță față de soare creștea din nou), iar căldura solară ridicase în cele din unnă temperatura deasupra punctului de îngheț al apei.

Atlasul o avertiza despre furtuni cumplite, uragane create de instabilitățile termice ale atmosferei imediat următoare topirii gheții. Nicole merse în centrul gropii.

— Haideți, păsărilor sau orice sunteți, strigă ea. Haideți să mă luați, dați-mi o șansă să scap de aici!

Avianii însă nu se întoarseră. Nicole rămase zece ore trează într-un colț, slăbind continuu pe măsură ce troznetele atingeau afară un maxim, și scădeau apoi treptat în intensitate. Începu să sufle vântul. La început fu doar o briză, iar când pocnetele gheții încetară, se transformă în vijelie. Nicole se simțea complet descurajată. Când adormi, iși spuse că nu avea să se mai trezească decât încă o dată sau de două ori.

Vânturile biciuiră New York-ul ore întregi. Nicole se ghemuise fără viață în colțul ei. Asculta șuieratul vântului și se revăzu așteptând într-o cabană de schi, în Colorado, pe durata unei vifornițe. Încercă să-și reamintească plăcerile schiului, dar nu izbuti. Foamea și oboseala îi afectaseră imaginația. Ramase nemișcată, cu mintea golită de gânduri, exceptând întrebarea ocazională cum e atunci când mori.

Nu-și aducea aminte când o cuprinsese somnul, dar nici momentul când se de$teptase. Era foarte slăbită. Mintea îi semnala faptul că ceva căzuse în groapă. Se făcuse iarăși întuneric. Nicole se târî spre capătul unde se găsea grămada de metal. Nu aprinsese lanterna, așa încât tresări puternic atunci când se lovi de ceva. Întinse mâinile sa pipăie. Obiectul era mare, mai mare decât o minge de baschet. Avea un exterior neted și o formă ovală.

Nicole se învioră. Pescui lanterna din costum și lumină obiectul. Avea culoarea albă, semănând mult cu un ou. Îl examină cu grijă. În clipa în care îl apăsă cu putere, obiectul cedă puțin sub presiunea degetelor ei. Pot să-l mănânc? se întreba ea, înfometată în asemenea grad, încât nu-și mai făcea griji în privința consecințelor.

Își scoase cuțitul și reuși să taie cu dificultate o bucată, băgând-o cu febrilitate în gură. N-avea nici un gust. O scuipă afară, începând să plângă. Lovi furioasă obiectul cu piciorul, iar acesta se rostogoli pe o parte. I se păru însă că auzise ceva. Îl împinse cu mai multă putere, răstogolindu-l încă o dată. Da, își spuse singură, da. Acela a fost un clipocit.

Găuritul cojii cu cuțitul se dovedi o treabă anevoioasă. După câteva minute, deschise trusa medicală și scoase bisturiul electric. Orice ar fi fost el, obiectul avea trei straturi separate și distincte. Învelișul era dur, asemănător cu cel al unei mingi de fotbal și relativ dificil de manipulat. Al doilea strat era mai moale, umed, de un albastru intens și de consistența unui pepene. În centru se găseau câțiva litri dintr-un lichid verzui. Tremurând de anticipare, Nicole băgă mâna făcută căuș prin incizie, și duse lichidul la buze. Avea un gust ciudat, medicinal însă răcoritor. Luă în grabă două înghițituri, după care anii de pregătire medicală se dovediră mai puternici.

Împotrivindu-se dorinței de a bea mai mult, Nicole introduse sonda de analiză în lichid pentru a-i determina compoziția chimică. Era atât de grăbită încât greși prima analiză, fiind nevoită să repete operația. După ce rezultatele apărură pe micul monitor modular ce putea fi anexat la oricare din instrumente, Nicole plânse de bucurie. Lichidul nu era otrăvitor. Din contră, era bogat în proteine și substanțe minerale de tipul celor pe care trapul ei le putea utiliza.

— Minunat! Minunat! strigă Nicole. Se ridică prea repede în picioare și aproape leșină. Precaută de data asta, se lăsă în genunchi și începu ospățul vieții sale. Bău lichidul și mâncă carnea umedă până se simți complet ghiftuită. Apoi căzu într-un somn adânc, binevenit.

Prima grijă după ce se trezi fu să determine cantitatea de «pepene-mană» pe care o mai avea la dispoziție. Fusese lacomă și o știa, însă faptul era de domeniul trecutului. Acum trebuia să-și gospodărească resursele, până ce va reuși cumva să-și asigure sprijinul avianilor.

Măsură cu grijă pepenele. Greutatea inițială fusese de aproape zece kilograme, din care mai rămăseseră în jur de opt. Estimă porțiunea necomestibilă la circa două kilograme, ceea ce-i lăsa șase kilograme de hrană, distribuită pe jumătate între lichidul verzui și miezul albastru. Să vedem, trei kilograme de lichid fac―

Calculele lui Nicole fură întrerupte de reaprinderea luminilor. Da, reflectă verificându-și ceasul, exact la timp, cu aceeași variație. Ridicându-și privirea de pe cadran, contemplă pentru prima dată în plină lumină obiectul sub formă de ou. Recunoașterea veni imediat. Oh, Doamne, își spuse trecându-și degetele peste liniile cenușii ce șerpuiau pe suprafața alb-crem. Aproape uitasem. Băgându-și mâna în costum, scoase piatra lustruită dăruită de Omeh la Roma, în noaptea de Anul Nou. O privi fix, apoi își mută privirea pe obiectul oval din groapă. Oh, Dumnezeule, repetă Nicole.

Băgă piatra în buzunar și scoase de data aceasta sticluța verde. «Ronata va ști când trebuie să bea din ea» îl auzi pe străbunicul ei rostind din nou. Nicole se așeză într-un colț și sorbi dintr-o înghițitură conținutul sticluței.