Rama II

52. ZBORUL 302

Richard strânse bine harnașamentul în jurul mijlocului și șezutului lui Nicole.

— Picioarele îți vor atârna, explică el, iar la început, când corzile se vor întinde, vei avea senzația că te prăbușești.

— Dacă ating suprafața apei? întrebă Nicole.

— Va trebui să ai încredere că avianii vor zbura destul de sus. Cred că sunt foarte inteligenți, în special cel cu inele roșii.

— Crezi că este regele lor? se interesă Nicole, ajustându-și leagănul pentru a sta cât mai confortabil.

— În orice caz, echivalentul lui, răspunse Richard. De la început a lăsat să se înțeleagă că va zbura în centrul formației.

Richard urcă pe panta abruptă până la zid, ținând în mână toate cele trei corzi ale leagănului. Avianii stăteau liniștiți unii lângă alții, privind fix oceanul. Încuviințară din cap când Richard le legă frânghiile în jurul trupurilor, chiar în spatele aripilor. Urmăriră monitorul computerului, în timp ce Richard le prezenta încă o dată modul de decolare. Avianii trebuiau să se ridice împreună în aer, încet, să întindă corzile la verticală deasupra lui Nicole, și apoi să o ridice sus, înainte de a zbura la nord peste ocean.

Inginerul verifică dacă nodurile erau sigure, după care reveni lângă Nicole la baza zidului. Femeia se găsea la doar cinci metri de apă.

— Dacă, prin cine știe ce întâmplare, avianii nu se întorc după mine, să nu aștepți la nesfârșit. De îndată ce găsești echipa de salvare, asamblați barca cu pânze și veniți să mă luați. Voi fi jos, în Camera Albă. Răsuflă adânc. Drum bun, draga mea. Amintește-ți că te iubesc.

Nicole își dădea seama după bătăile inimii că momentul zborului sosise. Îl sărută ușor pe buze.

— Și eu te iubesc, murmură ea.

După ce se desprinseră diri îmbrățișare, Richard le făcu semn din mână avianilor. Avianul de catifea gri se ridică cu grijă în aer, urmat imediat de ceilalți doi. Plutiră în formație deasupra lai Nicole. Ea simți corzile tensionându-se și după o clipă se trezi ridicată în aer.

Câteva secunde mai târziu, coarda elastică începu să se întindă și Nicole aproape că atinse din nou solul. Avianii zburară și mai sus, îndreptându-se spre ocean, în vreme ce Nicole se simțea ca un yo-yo, legănându-se în sus și-n jos, pe măsură ce corzile se alungeau și se contractau.

Zborul se dovedi captivant. Atinse apa doar o singură dată, când încă se afla în apropierea țărmului. Pe moment fu cuprinsă de spaimă, însă avianii o ridicară repede, înainte să-și ude și altceva decât tălpile. De îndată ce coarda atinse alungirea maximă, zborul se desfășură lin. Nicole ședea în leagăn, ținându-se cu mâinile de două din cele trei corzi de susținere și cu picioarele balansându-i-se la aproximativ opt metri deasupra valurilor.

La mijlocul oceanului apa era calmă. Pe la jumătatea distanței, Nicole zări două siluete întunecate înotând sub ea, paralel pe direcția ei. Era convinsă că vedea rechini bioți. Mai observă alte două sau trei specii în apă, din care una lungă șt subțire ca un țipar se înălță din apă, urmărindu-i zborul. Pfui, reflectă Nicole țintuind oceanul cu privirea, ce bine îmi pare că nu a trebuit să înotăm.

Aterizarea se execută ușor. Pe Nicole o îngrijorase faptul că avianii ar fi putut să nu fie conștienți de faleza de cincizeci de metri de pe celălalt țărm. Se neliniștise degeaba. Pe măsură ce se apropiau de coastă, păsările își măriră treptat altitudinea.

Nicole fu așezată cu delicatețe la circa zece metri de marginea falezei.

Uriașele păsări aterizară în preajmă. Nicole se eliberă din leagăn și se apropie de ele. Le mulțumi cu căldură și încercă să le mângâie pe capete, dar ele se feriră de atingerea ei. Creaturile se odihniră câteva minute și apoi, la un semnal al șefului, își luară zborul spre New York.

Intensitatea emoției încercate p surprinse. Îngenunche și sărută pământul. De-abia în acel momenl realiză că nu sperase niciodată cu adevărat să scape teafărâ din New York. Înainte de a începe să caute echipa de salvare cu binoclul, revăzu în minte tot ce i se întâmplase de la traversarea fatidică cu ice-mobilul. De atunci parcă a trecut o veșnicie, își spuse în gând. Acum totul s-a schimbat.

Richard desfăcu legăturile conducătorului și le lăsă să cadă pe pământ. Păsările erau în prezent libere. Creatura cenușie își răsuci gâtul să vadă dacă Richard terminase. Roșul vișiniu al inelelor părea și mai viu în plină zi. Richard se întrebă ce semnificație aveau inelele, conștient că există o probabilitate foarte mare să nu mai vadă niciodată aceste magnifice creaturi extraterestre.

Nicole se apropie de Richard. Când aterizase, îl îmbrățișase cu pasiune. Avianii îi fixară îndrăzneți, exprimându-și curiozitatea.

Și ei trebuie să-și pună întrebări în privința noastră, medită Nicole. Lingvistul din ea își imagină ce ar fi însemnat de fapt să discute cu o specie extetraterestră, să înțeleagă în final cum operează o inteligență total diferită de cea umană.

— Mă întreb cum să le spunem la revedere și mulțumesc, zise Richard.

— Nu știu, dar ar fi frumos…

Se întrerupse pentru a-l privi pe lider. Acesta își chemase alături însoțitorii și acum toate cele trei păsări stăteau cu fața spre cei doi astronauți. La un semnal își desfăcură aripile la maximum și formară un cerc. Executară o rotație completă, după care se dispuseră din nou în linie cu fața la oameni.

— Haide, îndemnă Nicole. Asta putem face și noi.

Richard și Nicole se așezară unul lângă altul, cu brațele întinse, privindu-și prietenii aviani. Nicole îi cuprinse apoi pe Richard pe după umeri și îl trase după ea într-o mișcare de rotație. Richard, care nu se remarca întotdeauna prin grație, se împiedică la un moment dat, dar reuși să termine salutul. Nicole și-l închipui pe liderul avian zâmbind, în vreme ce ea și Richard se îndreptau după rotația executată.

Câteva secunde mai târziu, avianii își luară zborul. Se ridicară din ce în ce mai sus, până ajunseră la limita câmpului vizual al lui Nicole. Apoi se îndreptară către sud, traversând oceanul spre casă.

— Mergeți cu bine, le șopti ea.

Echipa de salvare nu se afla în vecinătatea bazei Beta. De fapt, Richard și Nicole nu zăriră nici o urmă de-a lor pe durata călătoriei de treizeci de minute cu roverul, de-a lungul țărmului.

— Tipii ăștia trebuie să fie tare tâmpiți, bombăni Richard. Mesajul meu sărea pur și simplu în ochi. E posibil să nu fi ajuns încă până aici?

— Au mai rămas mai puțin de trei ore până la căderea nopții, opină Nicole. Poate s-au întors deja pe Newton.

— Ei bine, atunci să-i ia naiba. Să înghițim ceva, după care mergem la lift.

— Crezi că ar trebui să mai lăsăm ceva din pepene? întrebă Nicole câteva minute mai târziu, în vreme ce mâncau. Richard ii aruncă o privire perplexă. Pentru orice eventualitate, adăugă ea.

— Ce fel de eventualitate? ripostă Richard. Chiar dacă nu găsim echipa aia de idioți și urcăm singuri scările, tot vom fi plecați de aici după ce se întunecă. Adu-ți aminte, în capul scărilor ne vom găsi iarăși în imponderabilitate.

Nicole zâmbi.

— Probabil eu una sunt mai precaută din fire, declară punând câteva bucățele înapoi în rucsac.

Parcurseseră trei sferturi din drumul până la scaunul-lift și scara Alfa, când distinseră cele patru siluete. Păreau să fi ieșit din conglomeratul de clădiri desemnat ca Parisul raman. Figurile mergeau în direcție opusă roverului.

— Ți-am spus că tipii sunt idioți, exclamă Richard. Nici măcar n-au bunul simț să-și scoată costumele spațiale. Trebuie să fie o echipă specială trimisă cu nava de rezervă doar pentru a ne găsi și duce înapoi.

Manevră roverul de-a curmezișul Câmpiei Centrale în direcția pământenilor. Ajunși la o sută de metri, începură amândoi să strige, dar oamenii în costume spațiale își continuară neabătuți drumul spre vest.

— Probabil nu ne aud, presupuse Nicole. Încă mai au căștile și echipamentele de emisie.

Un Richard furios la culme se apropie la cinci metri de șirul indian, opri roverul și sări jos în mare grabă. Alergă spre conducătorul echipei, strigând cât îl ținea gura.

— Hei, băieți, urlă el, suntem aici, în spatele vostru. Tot ce aveți de făcut e să vă întoarceți…

Richard se opri ca trăsnit privind figura lipsită de orice expresie a bărbatului din frunte. Îi recunoscuse chipul. Dumnezeule, era Norton! Se cutremură involuntar și un frison îi trecu prin șira spinării. Abia avu timp să sară într-o parte, în vreme ce procesiunea trecu încet pe lângă el. Paralizat încă datorită șocului, studie fețele celorlalți trei, din care nici una nu-și schimbă expresia în tot acest interval. Era vorba de alți trei cosmonauți din echipajul de pe Rama I.

Nicole i se alătură după câteva secunde.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu s-au oprit? Fața lui Richard era albă ca varul. Richard, te simți bine?

— Sunt bioți, murmură el. Bioți umani!

— Ceee? strigă Nicole, cu o urmă de teroare în glas. Alergă rapid spre conducătorul șirului indian și privi chipul din spatele căștii de sticla. Fără nici o îndoială, era Norton. Fiecare trăsătură a feței, culoarea ochilor și chiar mustața bine îngrijită, erau absolut perfecte. Numai că ochii nu spuneau nimic.

Mișcarea trupului de asemenea, acum că o observase cu atenție, părea artificială. Fiecare pas urma un model precis, iar de la individ la individ nu existau decât variații minore. Richard are dreptate, socoti Nicole. Sunt bioți umani. Au fost probabil confecționați după imagini, la fel ca pasta de dinți și peria. Un moment se simți cuprinsă de panică. Dar nu avem nevoie de o echipă de salvare, își spuse, încercând să se calmeze. Nava militară este încă andocată pe vârful cilindrului.

Pe Richard, descoperirea bioților umani îl copleșise. Rămase în rover câteva minute, incapabil să conducă, punându-și întrebări la care oricum nu putea răspunde.

— Ce se întâmplă aici? repeta iarăși și iarăși. Să se bazeze toți acești bioți pe specii existente undeva în univers? Și de ce au fost fabricați în primul rând?

Înainte de a se îndrepta spre lift, Richard insistă ca amândoi să înregistreze metri de peliculă cu bioții umani.

— Avianii și octospideriî sunt fascinanți, declară în vreme ce lua un prim plan al mișcării picioarelor «echipei Norton», dar banda asta le va lua piuitul tuturor.

Nicole îi reaminti că rămăseseră mai puțin de două ceasuri până la lăsarea întunericului și era încă posibil să fie nevoiți să urce Scara Zeilor. Satisfăcut că imortalizase pe peliculă bizara procesiune, Richard se așeză la volanul roverului și îndreptă vehiculul spre scara Alfa.

Nu fu nevoie de nici un test pentru a verifica funcționarea liftului; când ajunseră lângă el mergea. Richard sări din rover și alergă spre camera de control.

— Coboară cineva, exclamă arătând în sus.

— Sau ceva, adăugă Nicole cu o voce sumbră.

Cele cinci minute de așteptare durară o veșnicie. La început, nici Richard și nici Nicole nu spuseră nimic. Mai târziu totuși, Richard sugeră că ar fi bine să aștepte în rover în caz că trebuiau să plece în grabă.

Fiecare își îndreptă binoclul spre cablul întins până la ceruri.

— E un bărbat! strigă Nicole.

— Generalul O’Toole! exclamă Richard peste câteva clipe.

Într-adevăr așa era. Generalul Michael Ryan O’Toole, ofițer al Forțelor Aeriene Americane, cobora cu scaunul-lift. Se găsea la câteva sute de metri deasupra lui Richard și Nicole, așa încât nu-i observase încă. Era preocupat să admire prin binoclu frumusețea peisajului extraterestru din jur.

Generalul O’Toole se pregătise să părăsească definitiv Rama când, în vreme ce urca cu liftul, distinsese ceva ce aducea cu trei păsări zburând departe spre sud, pe cerul raman. Se hotărâse să se întoarcă ca să vadă dacă reușea să le localizeze din nou. Era complet nepregătit pentru primirea călduroasă care-l aștepta la sfârșitul drumului.