Rama II

46. ACEA CALITATE, NUMITĂ CURAJ

Uriașa groapă circulară dispărea în întuneric. Doar primii cinci metri ai puțului erau luminați. Din pereți țâșneau țăruși metalici, lungi de aproximativ un metru și separați între ei de aceeași distanță.

— Iată destinația tunelurilor, mormăi pentru sine Richard. Îi venea greu să integreze această gaură cilindrică uriașă, cu pereți plini de țepușe, în arhitectura generală a lui Rama. Îi înconjuraseră perimetrul de două ori. Parcurseseră chiar câteva sute de metri în tunelul adiacent, concluzionând din ușoara lui înclinație spre dreapta că pornea probabil din aceeași cavernă.

— Ei bine, să-i dăm drumul, rosti în cele din urmă Richard, ridicând din umeri. Puse piciorul drept pe unul din țăruși ca să-i testeze rezistența. Metalul nu se îndoi sub greutatea lui. Puse celălalt picior pe un alt țăruș, iar cu piciorul drept coborî încă un nivel. Distanța-i aproape perfectă, nu va fi greu să urcăm la loc, zise privind-o pe Nicole.

— Richard Wakefield, vrei să spui că intenționezi să cobori în abisul acela? Și că te aștepți să te urmez?

— Nu aștept nimic de la tine, dar nu văd ce rost are să ne întoarcem, replică bărbatul. Ce alternativă avem? Să mergem înapoi prin tunel la rampe, și să ieșim afară? Pentru ce? Ca să vedem dacă ne caută cineva? Ai văzut fotografiile bărcilor. Poate că se află chiar aici, la fund. Poate există chiar un râu secret care se varsă subteran în Oceanul Cilindric.

— Poate că jos ne așteaptă una din creaturile care scot sunetele acelea bizare, declară Nicole începând să coboare încet, după ce înaintarea lui Richard aprinsese dedesubt un nou set de lumini.

— Las’ că aflu eu, o liniști Richard. Heiiii, voi de jos! Noi, două ființe de tip umanoid, vrem să coborâm. Flutură din mână și-și pierdu pe moment echilibrul.

— Nu te mai da în spectacol, îl apostrofă Nicole apropiindu-se de el. Făcu o pauză să-și tragă răsuflarea și privi în jur. Picioarele i se sprijineau pe doi țăruși, în timp ce cu mâinile se ținea de alți doi. Trebuie să fiu nebună. Uită-te la locul ăsta. Cu ușurință îți poți imagina o sută de feluri îngrozitoare de a muri. Richard coborâse încă un nivel. Și uită-te la el. Să fie complet imun la teamă? Sau pur și simplu nu îi pasă? De fapt, pare chiar să-i placă ce se întâmplă aici.

Al treilea set de lămpi dezvălui o plasă pe peretele opus. Era întinsă între țăruși, sub ei, iar de la distanță semăna uimitor de mult cu o replică mai mică a obiectului prins între cei doi zgârie-nori din New York. Richard ocoli cilindrul, grăbit să o examineze.

— Vino încoace, îi strigă lui Nicole. Cred că-i vorba de același material.

Plasa era ancorată de perete cu bolțuri mici. La insistențele lui Richard, Nicole tăie o bucată și i-o înmână. El o întinse, privind-o cum își recăpăta forma inițială. Îi studie structura internă.

— Este același material. Își încruntă sprâncenele. Dar la ce naiba folosește?

Nicole rămase lângă el, plimbând alene fasciculul lanternei în adâncimile de sub ei. Era cât pe ce să propună să urce înapoi pentru a căuta un teren mai familiar, când avu impresia că vede reflexia unei podele, situate la vreo douăzeci de metri dedesubt.

— Știi ce? Cât studiezi tu plasa, eu am să cobor încă câțiva metri. S-ar putea să fim aproape de fundul acestui puț bizar. Dacă nu, propun să ieșim de aici.

— În regulă, răspunse distrat Richard. Începuse deja cercetarea fragmentului de coardă, folosindu-se de microscopul scos din rucsac.

Nicole coborî sprintenă până jos.

— Cred că ai face bine să vii aici, strigă ea. Sunt două tuneluri, unul mare și unul mic. Și o altă gaură în centru…

Richard sosi numaidecât. Începuse să coboare imediat după ce lămpile se aprinseseră pe platforma inferioară. În prezent ședeau pe o terasă lată de trei metri, pe fundul puțului cu țăruși. Terasa forma un inel în jurul unei alte deschizături circulare, din ai cărei pereți ieșeau aceleași șiruri de țăruși. La stânga și la dreapta, tuneluri întunecate se arcuiau în stânca ori metalul ce constituia materialul de bază al uriașei lumi subterane. Tunelul din stânga avea o înălțime de cinci până la șase metri; cel mai mic, din partea opusă, doar o jumătate de metru.

Ieșind din fiecare tunel și întinzându-se pe terasă pe o jumătate din lățimea ei, pe podea erau fixate câte două benzi mici, paralele, dintr-un material necunoscut. Benzile erau foarte apropiate între ele în tunelul mic și mult distanțate în celălalt. Richard se lăsase în genunchi în fața tunelului mare ca să le examineze, când în depărtare auzi un vuiet puternic.

— Ascultă, o atenționă pe Nicole în vreme ce amândoi se retrăgeau instinctiv.

Zgomotul crescu în intensitate și se preschimbă într-un șuierat, ca și cum ceva se mișca cu rapiditate prin aer. Departe în tunelul drept ca zborul unei săgeți se aprinseră lumini. Cei doi se încordară. Nu așteptară mult explicația. Un vehicul asemănător cu un tren subteran pe pernă de aer se năpusti asupra lor, oprindu-se brusc la extremitatea celor două benzi de pe platformă.

Richard și Nicole făcuseră câțiva pași înapoi la apariția vehiculului. Amândoi se găseau periculos de aproape de marginea inelului. Câteva clipe rămaseră tăcuți, fixând forma aerodinamică suspendată în fața lor. Apoi se priviră între ei și izbucniră în râs.

— Perfect, rosti Nicole cu o voce în care se simțea nervozitatea, am priceput. Am pătruns într-o nouă dimensiune. Aici e cumva mai dificil să descoperi stația de metro… Complet absurd. Coborâm într-un butoi cu țăruși și ne trezim într-o stație de metro… Nu știu ce părere ai tu, dar mie una mi-ajunge. Prefer oricând un pepene-mană și niște aviani normali…

Între timp, Richard se apropiase de mașină. O ușă se deschise lateral, permițându-le să privească interiorul luminat. Nu existau scaune, ci doar o serie de stâlpi cilindrici subțiri, dispuși aparent la întâmplare între cei trei metri care separau podeaua de plafon.

— Nu poate merge prea departe, opină Richard băgându-și capul pe ușă, dar rămânând cu picioarele pe terasa exterioară. N-ai unde să te așezi.

Nicole se apropie la rândul ei.

— Poate că ei nu au bătrâni sau invalizi — și toate magazinele se află lângă locuințe, râse femeia, în vreme ce Richard se apleca și mai mult pentru a distinge clar plafonul și pereții. Să nu-ți vină idei trăznite. Ar fi curată nebunie să ne urcăm înăuntru. Numai dacă am rămâne fără alimente și asta ar constitui ultima noastră speranță.

— Bănuiesc că ai dreptate, replică Richard. Chipul îi trăda dezamăgirea în clipa când scoase capul din vehiculul subteran. Dar ce uluitoare… Se opri la mijlocul frazei, fixând un punct situat de cealaltă parte a terasei pe care stăteau ei. Acolo, în mijlocul intrării în prezent iluminate a micului tunel, aștepta un vehicul identic, de zece ori însă mai mărunt. Nicole îi urmări privirea.

— Acolo trebuie să fie drumul către Lilliput, declară ea. Uriașii coboară încă un etaj, iar creaturile normale folosesc acest tunel. Totu-i extrem de simplu.

Richard făcu ocolul platformei inelare.

— Excelent, spuse cu voce tare, scoțându-și din spate rucsacul și așezându-i lângă el. Începu să scotocească într-unul din buzunarele mai mari.

— Ce faci?

Inginerul scoase două figurine și i le arătă.

— Excelent, repetă fără a-și ascunde entuziasmul. Îi vom trimite pe Falstaff și pe Prințul Hal. Am nevoie de numai câteva minute ca să le modific programul.

Richard își așezase deja computerul pe treaptă, alături de roboți și se apucase de treabă. Nicole se așeză pe jos, sprijinindu-și spatele de perete, între doi țăruși. Îl privi pe Richard. E cu adevărat o specie rară, reflectă cu admirație, rememorând orele petrecute împreună. Un geniu, asta este evident. Aproape inocent și lipsit de răutate. Și cumva a reușit să-și păstreze curiozitatea de copil.

Brusc, se simți foarte obosită. Zâmbi în sinea ei în timp ce-l urmărea lucrând pe Richard. Închise o clipă ochii.

— Îmi pare rău că a durat atâta. Îmi tot veneau în minte alte și alte lucruri de introdus în program și a trebuit să restabilesc conexiunile…

Nicole se trezi din somn foarte încet.

— De cât timp suntem aici? întrebă căscând.

— Cam de o oră, răspunse sfios Richard. Dar totul este aranjat. Sunt gata să-i trimit pe băieți la plimbare cu metroul. Nicole privi roată.

— Ambele trenuri se află încă aici, comentă ea.

— Cred că funcționează la fel ca și luminile. Pariez că rămân în stație cât timp vom rămâne pe platformă.

Nicole se ridică și se întinse.

— Iată așadar planul, explică Richard. Am telecomanda în mână. Hal și Sir John dispun de senzori video, audio și în infraroșu, care vor transmite încontinuu. Putem alege ce canal dorim să monitorizăm pe computere și să trimitem comenzile corespunzătoare.

— Dar vor penetra semnalele pereții? întrebă Nicole, amintindu-și de experiența trăită în hambar.

— Câtă vreme nu vor fi nevoite să străbată un material prea gros. Sistemul e astfel proiectat în privința raportului semnal-zgomot, încât permite o anumită atenuare… În plus, traseul cel mare pare a fi rectangular.

Richard așeză grijuliu roboții pe platformă și le comandă să se îndrepte spre vagon. Uși se deschiseră pe ambele părți la apropierea lor.

— Să-i amintiți de mine doamnei Quickly, declamă Falstaff urcând înăuntru. Cam prostuță ea, dar cu o inimă de aur.

Nicole îi aruncă lui Richard o privire întrebătoare.

— N-am șters toate programele anterioare, așa că din când în când vor face comentarii absurde, râse el.

Cei doi roboți rămaseră nemișcați în tren un minut sau două. Richard verifică în grabă senzorii și execută niște calibrări suplimentare pe monitor. În cele din urmă ușile se închiseră, vehicolul așteptă alte zece secunde, după care dispăru vijelios în tunel.

Richard ordonă lui Falstaff să privească înainte, chiar dacă prin ferestre nu se observa mare lucru. Călătoria dură surprinzător de mult, cu o viteză foarte mare. Richard estimă că trenul parcursese câțiva kilometri înainte de a încetini.

Richard așteptă puțin înainte de a comanda roboților să coboare. Voia să se asigure că vehiculul nu oprise într-o stație intemediară. Totuși, nu existau motive de îngrijorare: primul set de imagini transmise de Falstaff și Prințul Hal indicau clar că trenul atinsese capătul liniei.

Cei doi roboți pășiră pe platforma alăturată și transmiseră fotografii suplimentare ale împrejurimilor. Stația avea arce și coloane, dar în fapt era o încăpere lungă. Richard estimă înălțimea tavanului la circa doi metri. Ordonă lui Falstaff și Prințului Hal să se îndrepte spre un coridor lung, deschis lateral spre stânga și perpendicular pe șinele metroului.

Holul se sfârșea în fața unui alt tunel, acesta din urmă înalt de numai cinci centimetri. În vreme ce roboții examinau podeaua, descoperind două șine minuscule chiar la picioarele lor, un vagon de proporții miniaturale se opri în stație. Cu ușile larg deschise și interiorul bine iluminat, Richard și Nicole reușiră să vadă că era absolut identic cu celelalte două, exceptând dimensiunile.

Astronauții stăteau în genunchi pe platformă, urmărind cu nesaț imaginile de pe micul monitor. Richard îi ordonă lui Falstaff să-l filmeze pe Hal așezat lângă măruntul metrou.

— Vehiculul are mai puțin de doi centimetri înălțime, declară Richard după ce studie imaginea. Cine călătorește cu el? Furnicile?

Nicole clătină din cap fără să scoată o vorbă. Se simțea din nou deconcertată. În acel moment se gândea la prima impresie lăsată de Rama, după ce străbătuse distanța de la ecluză la stația de comunicații din vârful scării Alfa. Nici chiar în visurile mele cele mai nebunești nu am prevăzut că aș putea să fiu martora atâtor noi mistere, reflectă amintindu-și cât de mult o copleșise uimitoarea priveliște. Primii exploratori de-abia dacă au zgâriat suprafața…

— Richard, rosti întrerupându-și meditația.

Bărbatul comandă roboților să se întoarcă, apoi își ridică privirea de pe monitor.

— Da?

— Cât de gros e învelișul exterior al lui Rama?

— Cred că are patru sute de metri în total, spuse el cu o expresie oarecum uimită întipărită pe față. Dar asta la unul din capete. Nu putem ști cu precizie grosimea carcasei peste tot. Norton și echipajul său a raportat că adâncimea Oceanului Cilindric variază mult — de la patruzeci de metri în unele locuri, la o sută cincizeci în altele. Aceasta mă face să estimez grosimea învelișului la cel puțin câteva sute de metri.

Richard verifică rapid monitorul. Prințul Hal și Falstaff reveniseră în stația unde coborâseră din metrou. Transmise o comandă de oprire și se răsuci spre Nicole. De ce întrebi? Nu-ți stă în fire să pui întrebări doar de dragul întrebărilor.

— Este evident că aici jos se întinde o întreagă lume neexplorată, replică Nicole. Ți-ar lua o viață întreagă să―

— Nu dispunem de atâta timp, o întrerupse râzând Richard. Cel puțin nu de o viață normală… Însă ca să ne întoarcem la problema grosimii învelișului, adu-ți aminte că toată Emisfera Sudică are un nivel cu patru sute și cincizeci de metri mai ridicat decât cea Nordică. Așadar, dacă nu cumva există iregularități structurale majore — și nu este nici o îndoială că n-am observat așa ceva din exterior — atunci grosimea trebuie să fie substanțial mai mare în sud.

Richard așteptă ca Nicole să mai spună ceva. Văzând-o că rămâne tăcută, se răsuci spre monitor, continuând explorarea alături de roboții săi.

Pentru întrebarea lui Nicole existase un motiv foarte serios. Nu reușea să-și alunge din minte o imagine. Nicole se închipuia ajunsă la capătul unuia dintre lungile tuneluri subterane, deschizând o ușă și pomenindu-se orbită de razele soarelui. N-ar fi incredibil să-ți trăiești viața în acest labirint de lumini voalate și culoare ca apoi, din întâmplare, să dai peste ceva capabil să îți schimbe comptet concepția despre univers? reflectă ea. Cum te-ai putea întoarce după aceea…

— Ce naiba-i asta? întreba Richard. Nicole își întrerupse șirul gândurilor și se concentră pe monitor. Prințul Hal și Falstaff intraseră într-o cameră spațioasă la capătul opus al stației subterane, și se opriseră în fața unui conglomerat de plase, cu aspectul general de burete. Imaginea în infraroșu dezvăluia în mijloc o sferă ca un cuib, din care radia căldură. La sugestia lui Nicole, Richard ordonă roboților să înconjoare obiectul și să cerceteze împrejurimile.

Sala era imensă. Se termina mai departe decât reușea să indice rezoluția optică a dispozitivelor celor doi roboți. Tavanul se ridica la circa douăzeci de metri înălțime, iar distanța dintre pereții laterali depășea cincizeci de metri. Câteva obiecte sferice, învelite într-o masă spongioasă, se găseau împrăștiate înăuntru. O plasă întinsă pe aproape întreaga secțiune transversală, dar oprindu-se la vreo cinci metri de podea, atârna în depărtare. La o sută de metri în spatele ei se vedea o alta.

Richard și Nicole se sfătuiră în privința următoarelor mișcări ale roboților. Alte ieșiri nu se mai zăreau, nici în stația subterană, nici în sala cea mare. O imagine panoramică a acesteia nu releva nimic altceva interesant decât sferele înfășurate în burete. Nicole dorea ca roboții să fie chemați înapoi, și să părăsească cu totul locul respectiv. Curiozitatea lui Richard cerea cel puțin o cercetare superficială a uneia din sfere.

Cu oarecare greutate, roboții reușiră să se cațăre pe corzi, pentru a se apropia de obiectul sferic de la mijloc. Temperatura ambiantă crescu pe măsură ce urcau. Unul din scopurile materialului spongios era evident acela de a absorbi căldura. Când roboții ajunseră la sferă, senzorii interni avertizară că temperatura exterioară depășise limitele de siguranță admise.

Richard reacționă cu repeziciune. Manevrând încontinuu, ajunse la concluzia că sfera era practic impenetrabilă, alcătuită fiind probabil dintr-un aliaj metalic gros, cu o suprafață foarte dură. Falstaff lovi obiectul de câteva ori cu mâna lui micuță; sunetul se stinse rapid, sugerând că sfera era plină, probabil cu lichid. Roboții coborau deja pe corzi, când sistemele audio captară foșnetul unor perii târâte pe metal.

Richard încercă să le grăbească fuga. Hal reuși să-și mărească pasul, însă Falstaff, ale cărui subsisteme se încălziseră din cale-afară în vecinătatea sferei, fu împiedicat de propriul procesor intern să-și accelereze deplasarea. Sunetul periilor se auzea tot mai puternic.

Imaginea de pe monitor se împărți în două cadre distincte. Prințul Hal atinse marginea învelișului spongios, sări pe podea și porni spre metrou fără a-și mai aștepta tovarășul. Falstaff continua să coboare greoi corzile din jurul sferei.

— Astă muncă e prea grea pentru unul dedulcit cu băutura, mormăi el, depășind încă un obstacol.

Foșnetul încetă brusc, iar camera video a lui Falstaff înregistră un obiect lung și subțire, cu dungi negre-aurii. Câteva secunde mai târziu imaginea se întunecă și «Alarma de avarie terminală» a robotului începu să sune. Richard și Nicole obținură un ultim cadru de la Falstaff; prezenta ceva ce ar fi putut să fie un ochi gigantic în prim plan, un amestec gelatinos de negru, tivit cu albăstrui. Apoi toate transmisiile provenind de la robot, inclusiv datele telemetrice de urgență, încetară.

Între timp, Hal intrase în stația subterană. În intervalul scurs înainte ca vagonul să părăsească stația, sunetul de rău augur se auzi din nou. Totuși vehiculul porni, cu robotul înăuntru, începând să accelereze în direcția astronauților. Richard și Nicole răsuflară ușurați.

Nici două secunde mai târziu, un zgomot puternic de geamuri sparte fu captat de sistemul audio al Prințului Hal. Richard ordonă robotului să se răsucească spre sursa sunetului, iar camera lui reuși să prindă un tentacul solitar, negru și auriu, mișcându-se prin aer. Tentaculul spărsese fereastra și se deplasa inexorabil către Hal. Atât Richard cât și Nicole înțeleseră ce se întâmpla în același moment. Creatura se găsea deasupra vagonului! Și venea spre ei!

Nicole escaladă țărușii cu viteza fulgerului. Richard pierdu câteva secunde prețioase culegând de jos computerul și introducând întreg echipamentul în rucsac. Alarma de avarie a lui Hal o auzi la jumătatea puțului. Richard se răsuci să privească, exact în clipa în care vehiculul ieșea din tunelul de sub el.

Ceea ce văzu, îi îngheță sângele în vine. Pe metrou se afla o creatură mare și neagră, al cărui trup, dacă asta era cu adevărat, se aplatizase pe capotă. Tentacule vărgate se întindeau în toate direcțiile. Patru din ele spărseseră geamul vagonului și apucaseră robotul. Ființa coborî repede de pe vehicul și-și înfășură unul din cele opt tentacule în jurul țărușilor de la bază. Richard nu așteptă să vadă ce avea să urmeze. Se cățără pe porțiunea rămasă și porni în fugă prin culoarul de sus, pe urmele unei Nicole aflate undeva mult mai departe.

Alergând, Richard realiză că tunelul se curba ușor spre dreapta. Își spuse că deși nu aceasta era tunelul folosit mai devreme, ar fi trebuit totuși să-i scoată la rampa ascendentă. După câteva sute de metri, Richard se opri să asculte zgomotele făcute de un eventual urmăritor. Nu auzi nimic. Apucase să răsufle de vreo două ori, pregătindu-se să pornească mai departe, când urechile îi fură asurzite de un țipăt îngrozitor venind de undeva din față. Era Nicole. Oh, drace, înjură în gând, în vreme ce se repezea în ajutorul ei.