Rama II

27. A PRINDE UN BIOT

— Ai grijă, îi spuse Francescăi amiralul Heilmann. Nu mă simt deloc bine când te văd aplecată în felul ăsta.

Signora Sabatini își fixase gleznele sub scaunul elicopterului și se aplecase în afară cu aparatul de filmat în mână. La vreo trei sau patru metri dedesubt, cei șase crabi-bioți își continuau deplasarea, în aparență fără a lua în seamă mașina huruind chiar deasupra lor. Mențineau încă formația în falangă, dispuși precum șirurile de popice.

— Ia-o spre apă, strigă Francesca către Hiro Yamanaka. Se vor apropia de margine, după care se întorc.

Elicopterul viră brusc spre stânga, trecând de cealaltă parte a stâncii de cinci sute de metri care separa Emisfera Sudică a lui Rama de Oceanul Cilindric. Aici, malul era de zece ori mai înalt decât duplicatul nordic. David Brown își opri respirația, privind în jos spre marea înghețată, întinsă la jumătate de kilometru sub el.

— E ridicol, Francesca, exclamă el. Ce speri să realizezi? Camera automată din botul elicopterului va lua toate imaginile necesare.

— Ea a fost special proiectată pentru zoom, replică reportera. În plus, un pic de nervozitate conferă o mai mare verosimilitate imaginilor. Yamanaka se apropie iarăși de țărm. Bioții se găseau chiar în față, la vreo treizeci de metri. Conducătorul formației depăși cu jumătate din corp creasta, se opri o fracțiune de secundă, apoi se răsuci brusc spre dreapta. O altă răsucire rapidă la nouăzeci de grade duse la bun sfârșit manevra, astfel că biotul se afla îndreptat acum exact în direcție opusă. Ceilalți cinci își imitară conducătorul, executând întoarcerile cu precizie militară, rând pe rând.

— De data asta am reușit, rosti bucuroasă Francesca, intrând cu totul în elicopter. Prim plan și imagini de ansamblu. Și cred că am surprins o licărire în ochiul albastru al liderului, chiar înainte să se întoarcă.

Bioții se îndepărtau de stâncă cu viteza lor obișnuită de zece kilometri la oră. Deplasarea lor lăsa o urmă ușoară în solul argilos, pe o direcție paralelă cu cea pe care se apropiaseră de ocean. De sus, întreaga zonă semăna cu o grădină suburbană, unde o parte din iarbă fusese tunsă — pe o parte, terenul arăta îngrijit, în vreme ce acolo unde bioții încă nu trecuseră, solul nu avea nici un fel de semne.

— Lucrurile par să devină plictisitoare, declară Francesca, întinzându-se și punându-și jucăușă brațele în jurul gâtului lui David Brown. S-ar putea să ne vedem obligați să ne amuzăm în alt fel.

— Îi mai urmărim încă o tură; comportamentul lor e destul de simplu. Ignoră atingerea Francescăi; părea că verifică mental punctele unei liste. În cele din urmă, se hotărî: Ce crezi, doctore Takagishi? Să mai fie altceva de făcut?

În centrul de control de pe Newton, Takagishi urmărea pe monitor înaintarea bioților.

— Ar fi extrem de folositor, dacă am reuși să aflăm mai multe despre capacitățile lor senzoriale, înainte de a încerca să capturăm vreunul. Până acum nu au reacționat la zgomote sau stimuli vizuali îndepărtați. De fapt, nici nu ne-au băgat în seamă. Sunt sigur că sunteți de acord că nu avem încă destule date pentru a trage concluzii definitive. Dacă i-am expune la o întreagă plajă de frecvențe electromagnetice și le-am măsura reacțiile, atunci poate că ne-am face o idee mai bună…

— Dar așa ceva ar lua zile, îl întrerupse Brown. Și în final tot va trebui să riscăm. Nu-mi imaginez ce am putea descoperi pentru a ne determina să ne schimbăm planurile.

— Dacă am cunoaște mai multe despre ei de la început, atunci am fi capabili să proiectăm o metodă mai bună și mai sigură de capturare, argumentă Takagishi. Ba chiar poate vom afla lucruri care să ne facă să renunțăm complet…

— Puțin probabil, replică brutal David Brown. Din punctul său de vedere, discuția luase sfârșit. Ei, Tabori, strigă el. Cum stați voi acolo cu tabăra?

— Aproape am terminat, răspunse ungurul. Cel mult încă treizeci de minute, apoi sunt pregătit să trag un pui de somn.

— Mai întâi masa, interveni Francesca. Doar n-o să te culci cu stomacul gol.

— Ce gătești, frumoaso? întrebă Tabori în zeflemea.

— Osso buco alia Rama. Rasol de vițel cu sos â la Rama

— Destul, spuse doctorul Brown. Făcu o pauză de câteva clipe. O’Toole, continuă el, ești în stare să te descurci singur pe Newton? Cel puțin pentru alte douăsprezece ore?

— Afirmativ.

— Atunci trimite jos restul echipajului. Până vom ajunge cu toții în tabără, ar trebui să fie locuibilă. Luăm masa și ne odihnim puțin, după care pregătim vânătoarea.

Sub elicopter, cele șase creaturi asemănătoare crabilor își continuau marșul neîntrerupt pe solul arid. Cei patru oameni le observară întâlnirea cu o graniță distinctă, solul și pietricelele cedând locul unei rețele fine de sârmă. De îndată ce atinseră zona îngustă dintre secțiuni, bioții executară o întoarcere în U și porniră înapoi spre apă, pe o traiectorie adiacentă celei anterioare. Yamanaka execută un viraj, luă altitudine și se îndreptă spre tabăra Beta, aflată la zece kilometri dincolo de Oceanul Cilindric.

Toți aveau dreptate, gândea Nicole. Imaginea de pe monitor nu se compara cu realitatea. Cobora pe scaunul-lift în Rama. Acum că trecuse de jumătatea drumului, priveliștea îi tăia respirația. Își aminti de un sentiment asemănător, trăit pe Platoul Tonto din Parcul național al Marelui Canion. Numai că acela a fost creat de natură, într-un interval de timp mai mare de un miliard de ani. Pe Rama l-a construit cineva, sau ceva.

Scaunul se opri un moment. Un kilometru mai jos, Shigeru Takagishi cobora din teleferic. Nicole nu-l vedea, însă îl auzea în intercom vorbind cu Richard Wakefield.

— Grăbește-te, îl auzi strigând pe Reggie Wilson. Nu-mi place să stau atârnat așa în gol.

Lui Nicole în schimb îi plăcea să rămână suspendată. Uluitoarea priveliște din jur era temporar nemișcată, iar ea avea posibilitatea să cerceteze pe îndelete orice trăsătură cât de cât interesantă.

După încă o oprire necesară pentru Wilson, Nicole se apropie în sfârșit de baza scărilor Alfa. Urmărea fascinată peisajul, pe măsură ce ochii ei distingeau tot mai multe detalii pe ultimele trei sute de metri. Ceea ce până în prezent constituiseră o serie de imagini vagi, se transformă într-un rover, trei oameni, piese de echipament și o mică tabără. După câteva momente reuși să-i identifice pe cei trei. O secvență dintr-o altă călătorie, cu un scaun-lift oarecum asemănător, îi fulgeră prin minte: în Elveția, cu două luni înainte. Chipul lui Henry îi apăru în fața ochilor, dar fu imediat înlocuit de cel al lui Richard Wakefield, aflat chiar sub ea. Bărbatul tocmai îi dădea instrucțiunile necesare unei coborâri cât mai ușoare.

— Niciodată nu se oprește de tot, dar încetinește foarte mult, spunea el. Desfă-ți centura de siguranță și pășește pe teren mergând ușor, exact cum ai proceda în cazul unei scări rulante.

Apucând-o de mijloc, o ridică de pe platformă. Takagishi și Wilson se așezaseră deja în scaunele din spatele roverului.

— Bine ai venit pe Rama, îi ură Wakefield. În regulă, Tabori, continuă el în microfon. Suntem cu toții jos și pregătiți de plecare. Trecem pe frecvența de transmisie a roverului.

— Grăbiți-vă, îi îndemnă Janos. De-abia ne abținem să nu mâncăm și porțiile voastre… Apropo, Richard, vrei să aduci și cutia de scule tip C? Am tot discutat despre plase și cuști și s-ar putea să am nevoie de o varietate mai mare de ustensile.

— Recepționat, replică Wakefield. Alergând până în tabără, intră în singurul cort mai spațios. Ieși aproape imediat cu o cutie metalică lungă, dreptunghiulară și vizibil foarte grea. La naiba, Tabori, exclamă în microfon, ce Dumnezeu e-năuntru?

Se auzi un râset.

— Orice ai nevoie ca să capturezi un crab biot. Și încă alte numeroase lucruri pe deasupra.

Wakefield întrerupse comunicația și urcă în rover. Porni mașina de la baza scării, în direcția Oceanului Cilindric.

— Vânătoarea asta de bioți e cea mai stupidă idee pe care am auzit-o vreodată, bombăni Reggie Wilson. Cineva va sfârși prin a fi rănit.

În rover se așternu tăcerea. Spre dreapta, la limita câmpului vizual, pasagerii de-abia zăreau varianta ramană a Londrei.

— Ei bine, cum e să faci parte din echipa numărul doi? întrebă Wilson fără a se adresa cuiva anume.

După o tăcere penibilă, Takagishi se răsuci spre el ca să-l întrebe:

— Scuzați-mă, domnule Wiison, spuse el politicos, cu mine vorbiți?

— Desigur, replică Wilson, aprobând din cap. Nu v-a spus încă nimeni că în această misiune sunteți omul de știință numărul doi? Bănuiesc că nu, continuă Wilson după o scurtă pauză. Dar nu-i deloc surprinzător. Pe Pământ nici eu n-am știut că sunt reporterul numărul doi.

— Reggie, nu cred…, începu Nicole înainte de a fi întreruptă.

— Cât despre dumneata, doctore, rosti Wilson aplecându-se înainte, s-ar putea să devii singurul membru al celei de-a treia echipe. I-am auzit din întâmplare pe glorioșii noștri lideri Heilmann și Brown discutând despre tine. Le-ar place să te lase permanent la bordul lui Newton. Deoarece s-ar putea însă să avem nevoie de măiestria dumitale―

— Destul, interveni Richard Wakefield. În glasul lui exista o nuanță tăioasă. Nu fi atât de urâcios. Urmară câteva secunde de încordare, după care Wakefield vorbi din nou, pe un ton mai prietenesc: Spune, Wilson, dacă-mi aduc bine aminte, ești un fanatic al volanului. Nu ți-ar place să conduci tărăboanța asta?

Sugestia se dovedi perfectă. Câteva minute mai târziu, Reggie Wilson se afla în locul șoferului, alături de Wakefield, râzând ca un nebun în vreme ce accelera roverul într-un cerc strâns. Des Jardins și Takagishi erau hurducați pe locurile din spate.

Nicole îl observă cu mare atenție pe Wilson. A luat-o iarăși razna, socoti ea. Asta înseamnă de trei ori în ultimele două zile. Încercă să-și amintească când îi făcuse ultima scanare completă. O zi de la moartea lui Borzov. De atunci i-am verificat pe cadeți de două ori… la naiba, își zise în gând. Investigațiile m-au făcut neglijentă. Hotărî în gând să-i consulte pe toți cât mai curând posibil după sosirea în tabăra Beta.

— Scumpul meu profesor, am din întâmplare o întrebare pentru dumneata, rosti Richard Wakefield de îndată ce Wilson reveni pe traiectoria normală către tabără. Se întoarse să-l privească în față pe savantul japonez. Ai dezlegat misterul acelui «sunet straniu» pe care l-am auzit cu toții deunăzi? Sau te-a convins doctorul Brown că a fost doar o născocire a imaginației noastre colective?

Takagishi scutură din cap.

— Am spus că era un sunet nou. Privi fix în depărtare, peste întinderea încă neexplorată a Câmpiei Centrale. Asta este o altă navă Rama. O știu. Pătratele cadrilate din sud formează modele cu totul noi, și nu se mai întind până la țărmurile Oceanului Cilindric. Luminile se aprind înainte ca marea să se topească. Și se sting brusc, fără a se micșora treptat timp de câteva ore, așa cum au raportat primii exploratori. Crabii bioți apar în grupuri, nu individual. Făcu o pauză, continuând să privească imensitatea câmpiei. Doctorul Brown consideră aceste diferențe ca fiind neînsemnate, dar eu sunt de părere că ele semnifică ceva. E foarte posibil, declară candid Takagishi, ca Brown să se înșele.

— Dar e de asemenea posibil să fie și un mare ticălos, spuse cu amărăciune Wilson. Apăsă accelerația până la fund. Tabără Beta, sosim!