Rama II

32. EXPLORATOR ÎN NEW YORK

Alarma de la ceasul de mână îl trezi pe doctorul Takagishi dintr-un somn adânc. Câteva clipe se simți dezorientat, incapabil să-și amintească unde se află. Se așeză pe pat și-și frecă ochii. În cele din urmă își aduse aminte că era în interiorul lui Rama și că alarma fusese programată să-l trezească după cinci ore de somn.

Se îmbrăcă pe întuneric. După ce termină, puse mâna pe o geantă mare și bâjbâi câteva secunde înăuntru. Satisfăcut de conținutul ei, își trecu curelele pe după umăr și se îndreptă spre ușă. Privi cu precauție în jur. În celelalte corturi nu se vedeau nici un fel de lumini. Respiră adânc și ieși afară în vârful picioarelor.

Cea mai mare autoritate mondială în privința lui Rama părăsi tabăra, îndreptându-se în direcția Oceanului Cilindric. Ajungând la țărm, coborî pe scările săpate în stânca înaltă de cincizeci de metri, până la nivelul apei înghețate. Se așeză pe ultima treaptă de la baza falezei, ferit de priviri străine. Scoase din geantă niște cleme speciale și le prinse de tălpile încălțărilor, înainte de a păși pe gheață, își reglă dispozitivul personal de orientare pentru a menține un curs constant, de îndată ce avea să lase în spate țărmul.

La vreo două sute de metri mai departe, băgă mâna în buzunar și scoase aparatul meteorologic portabil. Îl scăpă pe gheață, iar impactul generă un sunet scurt ce răsună puternic în liniștea nopții. Takagishi îl ridică după câteva momente. Monitorul îi spuse că temperatura se situa la minus zece grade Celsius și că vântul sufla ușor cu opt kilometri pe oră.

Trase puternic aer în piept și fu uimit să simtă un miros ciudat, însă familiar. Mirat, inhală din nou, de astă dată concentrându-se asupra mirosului. Nu încăpea nici o îndoială — era fum de țigară! Stinse rapid lanterna și rămase nemișcat pe gheață. Mintea îi lucra nebunește, căutând o explicație. Francesca Sabatini era singura dintre astronauți care fuma. Îl urmărise ea cumva? Îi văzuse oare lumina atunci când verificase aparatul meteo?

Încercă să distingă vreun zgomot, dar nu auzi nimic în noaptea ramană. Continuă să aștepte. După ce mirosul de țigară se împrăștie, doctorul Takagishi își reluă înaintarea pe gheață, oprindu-se la fiecare patru sau cinci pași să se asigure că nu îî urmărea nimeni. În cele din urmă se convinse că Francesca nu se găsea în spatele său. Cu toate acestea, prevăzătorul Takagishi nu aprinse din nou lanterna până ce nu parcurse mai bine de un kilometru, și începu să se teamă că deviase de la cursul stabilit.

În total îi trebuiră patruzeci și cinci de minute ca să atingă țărmul opus al apei și insula New York-ului. La o sută de metri de țărm, savantul japonez scoase din geantă o lanternă mai puternică și o aprinse. Siluetele fantomatice ale zgârie-norilor îi trimiseră un fior de ușurare pe șira spinării. În sfârșit, se afla acolo! În sfârșit putea să caute răspunsuri la întrebările pe care și le pusese întreaga viață, fără a fi stânjenit de programul arbitrar al altcuiva.

Doctorul Takagishi știa exact unde dorea să meargă în New York. Fiecare din cele trei secțiuni circulare ale orașului raman se diviza mai departe în alte trei porțiuni unghiulare, precum o plăcintă tăiată în felii. În centrul fiecăreia dintre cele trei secțiuni principale se găsea un miez, sau o piață, în jurul căreia erau dispuse restul clădirilor și străzile. Copil fiind în Kyoto, după ce citise tot ce reușise să găsească în legătură cu prima expediție în Rama, Takagishi se întrebase cum s-ar simți stând în centrul uneia dintre acele piețe extraterestre, privind în sus la construcțiile create de ființe venite dintr-o altă stea. Takagishi era convins nu numai că secretele lui Rama ar fi putut fi înțelese cercetând New York-ul, dar și că cele trei piețe reprezentau cele mai probabile locuri unde să se găseau indicii cu privire la misteriosul scop al vehiculului interstelar.

Harta New York-ului întocmită de primii exploratori îi era întipărită în minte la fel de puternic ca și cea a lui Kyoto, orașul unde se născuse și crescuse. Însă prima expediție avusese la dispoziție puțin timp ca să cartografieze New York-ul. Din cele nouă unități funcționale, doar una fusese cercetată în detaliu; pur și simplu, astronauții presupuseseră, pe baza unor observații limitate, că celelalte erau identice.

Pe măsură ce pasul susținut al lui Takagishi îl purta tot mai adânc în liniștea rău prevestitoare a unei părți din secțiunea centrală, începură să apară subtile diferențe între această zonă și aceea studiată de echipajul condus de Norton (ei pătrunseseră într-o felie adiacentă). Dispunerea principalelor străzi se păstra; totuși, pe măsură ce doctorul Takagishi se apropia de piață, străzile mai mici căpătau o dispunere diferită față de cea raportată de primii exploratori. Omul de știință din Takagishi îi impunea să se oprească des și să introducă toate diferențele în computerul de buzunar.

Intră în regiunea imediat înconjurătoare pieții, unde străzile erau dispuse în cercuri concentrice. Traversă trei bulevarde și se trezi în fața unui octaedru gigantic, înalt de vreo sută de metri, al cărui exterior părea confecționat din oglinzi. Lumina puternică a lanternei se reflecta pe suprafața lui, ricoșând apoi pe clădirile din jur. Doctorul Takagishi păși încet în jurul octaedrului, căutând o intrare, dar nu descoperi nici una.

De cealaltă parte a structurii cu opt laturi, în centrul pieței, se întindea un spațiu circular larg, lipsit de clădiri. Shigeru Takagishi se deplasă deliberat de-a lungul circumferinței, studiind cu atenție clădirile înconjurătoare. Nu căpătă nici un indiciu despre scopul structurilor. După ce se apropie de centru, la intervale regulate, pentru a cerceta zona, nu observă nimic neobișnuit sau demn de interes. Cu toate acestea, introduse în computer amplasamentul cutiilor metalice, joase și cu un aspect indescriptibil, care împărțeau piața în secțiuni.

Ajuns iarăși înaintea octaedrului, doctorul Takagishi băgă mâna în geantă și scoase o placă subțire, hexagonală, acoperită cu dispozitive electronice. Fixă aparatul în piață, la trei sau patru metri distanță de octaedru, apoi petrecu următoarele zece minute verificând, cu ajutorul transmițătorului, buna funcționare a instrumentelor științifice. Terminând testele, părăsi repede piața și se îndreptă spre ocean.

Takagishi se găsea la mijlocul celui de al doilea bulevard concentric când auzi un pocnet puternic venind din piață. Se răsuci și rămase nemișcat. După câteva momente auzi un alt zgomot. Pe acesta Takagishi îl recunoscu; atât hârșâitul periilor pe metal, cât și țiuitul de înaltă frecvență. Îndreptă fasciculul lanternei în direcția pieței. Sunetul încetă. Stinse lanterna și rămase tăcut în mijlocul bulevardului.

După câteva minute, periile începură iarăși să foșnească. Takagishi traversă pe furiș celelalte două bulevarde și vru să ocolească octaedrul, îndreptându-se spre sursa sunetului. A-proape ajuns în piață, un bip-bip ieșit din geantă îi întrerupse concentrarea. Până să oprească alarma care-i indica că instrumentele din piață nu mai funcționau, în New York se instalase iarăși liniștea. Doctorul Takagishi așteptă, dar zgomotul nu se mai auzi din nou.

Trase cu putere aer în piept să se liniștească și își făcu curaj.

Într-un fel sau altul, curiozitatea îi birui teama și doctorul Takagishi se întoarse în piață să afle ce se întâmplase aparatura științifică. Prima surpriză fu că dispozitivul hexagonal dispăruse din locul unde îl lăsase. Unde putuse oare să se evapore? Cine sau ce îl luase de acolo?

Takagishi realiză că era pe cale să facă o descoperire de o copleșitoare importanță. În același timp era înspăimântat. Luptând împotriva unei dorințe acerbe de a fugi, plimbă fascicolul puternic al lanternei împrejur, sperând să găsească o explicație pentru dispariția stației. Raza de lumină se reflectă de o piesă metalică situată la vreo treizeci sau patruzeci de metri mai aproape de centrul pieței. Instinctiv, Takagishi știu că reflecția provenea de la aparatul căutat. Se repezi într-acolo.

Se lăsă în genunchi și cercetă dispozitivele electronice. Nu se vedea nici o stricăciune evidentă. Tocmai își scosese transmițătorul pentru a efectua o verificare metodică, când observă un obiect ca o funie, cu un diametru de aproximativ cincisprezece centimetri, la marginea zonei luminate de fasciculul lanternei. Doctorul Takagishi ridică lanterna și se apropie de el. Era vărgat, negru cu auriu, și se întindea pe o distanță de vreo doisprezece metri, dispărând în spatele unui ciudat paralelipiped metalic, de trei metri înălțime. Pipăi funia groasă. Era moale și pufoasă la suprafață. Când încercă s-o întoarcă pentru a o atinge și pe cealaltă parte, obiectul începu să se miște. Takagishi îi dădu drumul imediat și îl urmări cum șerpuiește încet în direcția paralelipipedului. Mișcarea era însoțită de un zgomot asemănător hârșâitului unor perii pe metal.

Doctorul Takagishi își auzea bătăile inimii. Își învinse iarăși impulsul de a o lua la fugă. Își aminti de meditațiile studenției, în grădina maestrului său Zen. Nu-i va fi teamă. Ordonă picioarelor să-l ducă către paralelipiped.

Funia neagră-aurie dispăruse. Tăcerea inundase piața. Takagishi se apropie de paralelipiped, cu lanterna îndreptată spre punctul unde văzuse ultima dată funia. Ocoli colțul și îndreptă fasciculul în spatele paravanului. Nu-și putu crede ochilor. O masă de tentacule negre și aurii se ondulau în bătaia luminii.

Un scâncet de înaltă frecvență îi explodă brusc în urechi. Doctorul Takagishi privi peste umăr și rămase înmărmurit. Ochii îi ieșiră din orbite. Țipătul său se pierdu în zgomotul tot mai puternic făcut de cele trei tentacule care se întindeau spre el. Pereții inimii sale cedară iar el se prăbuși, deja mort, în strânsoarea uluitoarei creaturi.