Rama II

29. VÂNĂTOAREA

Elicopterul cobora încet roverul pe sol.

— Cât mai am? întrebă în microfon Janos Tabori.

— Vreo zece metri, răspunse Richard Wakefield. Inginerul electronist se găsea la aproximativ o sută de metri sud față de ocean. Deasupra lui, roverul se balansa la capătul a două cabluri lungi.

— Fii atent cum îl așezi. Șasiul conține circuite electronice sensibile.

Hiro Yamanaka menținea elicopterul la cea mai mică altitudine posibilă, în timp ce Janos derula electronic cablurile cu câțiva centimetri odată.

— Contact cu terenul pe roțile din spate, strigă Wakefield. Partea din față mai trebuie coborâtă un metru.

Francesca Sabatini alergă lângă vehicul pentru a imortaliza pe peliculă momentul istoric al atingerii Emisferei Sudice din Rama. La cincizeci de metri depărtare de faleză, în vecinătatea unui cort ce servea drept punct temporar de comandă, restul echipajului se pregătea de vânătoare. Irina Turgheniev verifica instalarea cablului capcană în cel de-al doilea elicopter. David Brown ședea singur la o distanță de câțiva pași, vorbind prin radio cu amiralul Heilmann rămas la baza Beta. Cei doi recapitulau detaliile planului de capturare a bioților. Wilson, Takagishi și des Jardins priveau ultimele clipe ale operației de coborâre a roverului.

— Acuma știm cine-i cu adevărat șeful expediției, spunea Reggie Wilson adresându-se celorlalți doi; apoi arătă cu degetul spre David Brown. Blestemata asta de vânătoare seamănă cu o operațiune militară mai mult decât orice altceva am făcut până astăzi, și totuși principalul nostru om de știință conduce ostilitățile, iar ofițerul comandant manevrează telefoanele. Scuipă pe jos. Dumnezeule, dar avem oare destul echipament? Două elicoptere, un rover, trei tipuri diferite le cuști, fără a mai menționa câteva cutii mari pline de porcării electrice și mecanice. Bieții crabi n-au nici o șansă.

Doctorul Takagishi duse la ochi binoclul laser. Descoperi cu ușurință ținta. La jumătate de kilometru spre est, bioții se apropiau din nou de marginea falezei. Nimic nu se schimbase în modul lor de deplasare.

— Avem nevoie de toate acestea din cauza stării de incertitudine în care ne aflăm, explică calm Takagishi. Nimeni nu știe cu precizie ce poate surveni.

— Sper să se stingă luminile, râse Wilson.

— Suntem pregătiți și pentru eventualitatea asta, interveni acru David Brown, apropiindu-se de ei. Carcasa crabilor a fost stropită cu un material fluorescent și avem suficiente rachete. În timp ce voi vă lamentați de durata lungă a ultimei noastre ședințe, noi am terminat de stabilit planurile de rezervă, își privi supărat compatriotul. Știi, Wilson, ai putea încerca―

— Atențiune, îl întrerupse vocea lui Otto Heilmann. Noutăți de ultimă oră. O’Toole tocmai m-a anunțat că peste douăzeci de minute, INN va prelua în direct operațiunea.

— Bine lucrat, aprecie Brown. Până atunci ar trebui să terminăm pregătirile. Îl văd deja pe Wakefield venind încoace cu roverul. Aruncă o privire la ceas. Iar crabii se vor întoarce peste câteva secunde. Apropo, Otto, continui să fii împotriva propunerii mele de a atrage în cursă biotul din frunte?

— Da. E un risc inutil. Puținele informații de până acum sugerează că liderul biot are capabilitățile cele mai avansate. De ce să riscăm? Oricare din ei ar reprezenta o comoară de neprețuit pe Pământ, mai cu seamă dacă încă va mai funcționa. De conducător ne putem ocupa după aceea.

— În acest caz voturile îmi sunt împotrivă. Doctorul Takagishi și Tabori îți împărtășesc părerea. La fel O’Toole. În consecință vom proceda conform planului B. Ținta va fi biotul numărul patru, ultimul din dreapta dacă ne apropiem din spatele formației.

Roverul care-i transporta pe Wakefield și Sabatini ajunse în zona cortului, aproape simultan cu helicopterul.

— Bună treabă, rosti David Brown văzându-i pe Tabori și Yamanaka sărind jos din elicopter. Ia o pauză scurtă, Janos, apoi verifică dacă Turgheniev și cablul-capcană sunt gata. Vreau să fiți în aer peste cinci minute. În regulă, continuă întorcându-se spre ceilalți. Wilson, Takagishi și des Jardins urcă în rover alături de Wakefield. Francesca, tu vii cu mine și Hiro în al doilea elicopter.

Nicole se îndreptă spre rover, dar Francesca îi tăie calea.

— Ai folosit vreodată așa ceva? o întrebă reportera întinzându-i o cameră video, de mărimea unei cărțulii.

— O singură dată, acum unsprezece sau doisprezece ani, răspunse Nicole, studiind aparatul din mâna Francescăi. Am filmat una din operațiile doctorului Delon. Bănuiesc―

— Uite, o întrerupse Francesca, am nevoie de ajutor. Regret că n-am discutat problema mai devreme, însă nu știam… Oricum, am nevoie de încă o cameră pe teren, mai ales cu transmisia INN în direct. Nu cer miracole. Ești singura care―

— De ce nu-l rogi pe Reggie? replică Nicole. Și el e ziarist, nu?

— Reggie nu vrea să mă ajute. Doctorul Brown o strigă pe Francesca din elicopter. Vrei s-o faci, Nicole? Te rog? Sau trebuie să mă adresez altcuiva?

De ce nu? socoti Nicole. Dacă nu apare vreo urgență, nu am altceva de făcut.

— Bine, încuviință ea.

— Mii de mulțumiri, strigă Francesca întinzându-i camera și repezindu-se spre elicopterul care aștepta.

— Ia te uită, se miră Reggie Wilson observând-o pe Nicole cu aparatul video în mână. Doctorița a fost recrutată de reportera numărul unu. Sper că ai cerut măcar salariul minim.

— Potolește-te, Reggie, replică Nicole. Nu mă deranjează să dau o mână de ajutor dacă nu am altceva de făcut.

Wakefield porni vehiculul și se îndreptă spre est. Punctul de comandă fusese intenționat stabilit în zona deja «curățată» de crabi. Solul compact ușura înaintarea. În mai puțin de trei minute ajunseră la o sută de metri de bioți. Deasupra crabilor se învârteau deja elicopterele, amintindu-i lui Wilson de un stol de ulii, rotindu-se în jurul unui animal pe moarte.

— Spune-mi cu exactitate ce vrei să fac, se adresă Nicole Francescăi prin intermediul stației radio.

— Încearcă să mergi paralel cu bioții, răspunse italianca. Vei reuși să o faci, cel puțin pentru o bucată de vreme. Momentul cel mai important vine atunci când Janos va încerca să închidă capcana.

— Totul e gata aici, anunță câteva momente mai târziu Tabori. Așteptăm să v-auzim.

— Suntem în emisie? o întrebă Brown pe Francesca.

Femeia încuviință din cap.

— În regulă, se adresă el lui Janos. Îi dăm drumul.

Un cablu lung și subțire, având la capăt ceva asemănător cu un coș cu fundul în sus, coborî dintr-un elicopter.

— Janos va încerca să-l centreze pe biotul țintă, explică Wakefield lui Nicole, lăsându-i marginile să cadă peste colturile carapacei. Apoi va crește tensiunea, ridicând creatura de pe pe sol. După ce ne întoarcem la Beta o vom pune în cușcă.

— Să vedem cum arată de jos, o auzi Nicole pe Francesca.

În prezent roverul se afla exact lângă bioți. Nicole sări din vehicul și începu să alerge pe alături. La început fu înfricoșată. Dintr-un motiv oarecare, nu se așteptase să i se pară atât de mari și de ciudați la înfățișare. Strălucirea lor metalică îi amintea de exterioarele reci ale multor clădiri pariziene. Alergând pe lângă ei, păstra o distanță de numai doi metri. Având în vedere focalizarea automată a camerei, lui Nicole nu-i venea greu să filmeze imaginile corespunzătoare.

— Fii cu băgare de seamă să nu ajungi în fața lor, o preveni Takagishi. Nu trebuia însă să-și facă griji: Nicole nu uitase soarta obstacolului din metal.

— Imaginile tale sunt realmente foarte bune, bubui în receptorul roverului vocea Francescăi. Nicole, încearcă să te apropii de lider, apoi lasă-i să te depășească, filmându-i pe fiecare. Italianca așteptă până ce Nicole ajunse în fața bioților. Oho! Superb. Acum știu de ce avem cu noi un campion olimpic.

Janos rată ținta în primele două încercări. Totuși, cea de-a treia îi reuși, iar coșul ateriză perfect pe spatele crabului numărul patru. Marginile plasei se mulară pe carapacea acestuia. Nicole începuse să transpire. Alerga de patru minute.

— Din acest moment, se auzi glasul Francescăi din elicopter, focalizează doar pe crabul țintă. Apropie-te de el atât cât îndrăznești.

Nicole reduse la un metru distanța până la biotul cel mai apropiat. Aproape că alunecă o dată, și un fior rece o străbătu din cap până-n picioare. Dacă aș cădea în calea lor, m-ar face bucățele. Camera era fixată pe ultimul crab din dreapta când Janos strânse cablurile.

— Acum! urlă el. Capcana, cu biotul prins înăuntru, începu să se ridice. Totul se petrecu extrem de repede. Biotul își folosi cleștii-foarfece pentru a tăia unul din cablurile metalice ale coșului. Ceilalți cinci se opriră brusc, preț poate de o secundă întreagă, apoi atacară imediat capcana. Plasa metalică fu sfâșiată complet și biotul eliberat în cinci secunde.

Cele văzute o uimeau peste măsură pe Nicole. Continua să filmeze, în ciuda bătăilor nebunești ale propriei inimi. Crabul din frunte se așezase pe sol. Ceilalți îl înconjurară într-un cerc extrem de strâns, punând câte un clește pe carapacea lui, iar celălalt pe vecinul din dreapta. Formația se închegă în doar câteva clipe. După care bioții rămaseră înlănțuiți și nemișcați.

Francesca vorbi prima.

— Absolut incredibil, strigă cu înflăcărare. Tocmai le-am ridicat tuturor de pe Pământ părul măciucă.

Nicole îl simți pe Richard Wakefield lângă ea.

— Ești teafără?

— Așa cred, răspunse ea. Încă tremura. Amândoi priviră crabii. Nici unul nu se mișca.

— S-au strâns grămadă, se auzi din rover vocea lui Reggie Wilson. Scorul a devenit 7 la 0 pentru bioți.

— Întrucât sunteți convinși că nu există nici un pericol, sunt de acord să mai încercăm o dată, deși vă mărturisesc că ideea mă face foarte nervos. E limpede că lucrurile alea comunică între ele. Și nu cred că vor să fie capturate.

— Otto, Otto, replică doctorul Brown. Procedeul de acum e doar o îmbunătățire a celui folosit prima dată. Plasa de fire va adera pe carapacea crabului, învăluindu-l complet. Ceilalți bioți nu-și vor putea utiliza cleștii, deoarece nu va exista deloc spațiu între plasă și carapace.

— Amirale Heilmann, aici doctorul Takagishi. Vocea îi trăda în mod vizibil îngrijorarea. Trebuie să-mi exprim dezaprobarea totală cu privire la continuarea vânătorii. Am văzut deja cât de puțin înțelegem comportamentul acestor creaturi. După cum a arătat Wakefield, încercarea de captură a declanșat un sistem de protecție. Habar n-avem cum vor reacționa data viitoare.

— Cu toții înțelegem aceasta, doctore Takagishi, interveni David Brown înainte ca Heilmann să răspundă. Dar există circumstanțe care atârnă mai greu în balanță decât incertitudinile. În primul rând, cum bine a accentuat Francesca, întregul Pământ ne va urmări dacă continuăm acțiunea imediat. Ați auzit ce a spus Jean-Claude Revoir acum douăzeci de minute — că deja am realizat pentru explorarea spațiului mai mult decât oricine altcineva, de la primii cosmonauți sovietici și americani ai secolului douăzeci. În al doilea rând, de astă dată suntem pregătiți să ducem la bun sfârșit operațiunea. Dacă renunțăm și ne întoarcem cu tot echipamentul în tabără, atunci am irosit atât timp cât și efort. De ce insistați cu aceste profeții funeste? Tot ce am văzut este că bioții au recurs la o simplă manevră defensivă.

— Profesore Brown, uitați-vă vă rog în jur, se strădui eminentul savant japonez să formuleze un ultim apel la rațiune. Încercați să vă imaginați posibilitățile celor care au construit acest uluitor vehicul. Închipuiți-vă că ceea ce încercăm noi să întreprindem ar putea fi considerat un act ostil și că a fost cumva comunicat inteligenței, oricare ar fi ea, aflată la comanda navei. Gândiți-vă că noi, ca reprezentanți ai speciei umane, ne-am condamna astfel nu numai pe noi înșine, dar și pe semenii―

— Prostii, pufni David Brown. Cum să mă acuze cineva pe mine de speculații nefondate…? Râse din toată inima. E absurd. Dovezile indică fără putință de tăgadă că această navă are același scop și funcționalitate ca și prima, nefiind interesată câtuși de puțin de existența noastră. Faptul că o singură familie de roboți coalizează atunci când sunt amenințați nu are o importanță semnificativă. Privi spre ceilalți din jur. Eu cred că s-a vorbit prea mult, Otto. Dacă nu ai nimic de obiectat, vom trece la prinderea biotului.

De cealaltă parte a Oceanului Cilindric avu loc o scurtă ezitare. Apoi astronauții auziră răspunsul afirmativ al amiralului.

— Continuă, David. Dar fără riscuri inutile.

— Chiar crezi că suntem în pericol? îl întrebă Hiro Yamanaka pe compatriotul său, în timp ce noua tactică era trecută în revistă de Brown, Tabori și Wakefield. Pilotul japonez privea fix în depărtare la structurile masive ale Emisferei Sudice, gândindu-se, poate pentru prima dată, la vulnerabilitatea poziției lor.

— Probabil că nu, însă e o nebunie să―

— Nebunie e termenul perfect, îl întrerupse Reggie Wilson. Dumneata și cu mine suntem singurii care ne-am opus reluării acestei vânători tâmpite. Însă obiecțiile noastre au fost făcute să sune a neghiobie și chiar a lașitate. Personal, aș dori ca unul din crabii ăștia blestemați să-l provoace pe stimatul doctor Brown. Ori și mai bine, un fulger să trăznească dinspre vârfurile de colo. Indică cu degetul spre marile cornuri privite mai devreme de Yamanaka. Vocea lui Wilson se schimbă, devenind tăioasă: Suntem vârâți până peste cap într-o porcărie. Se simte în aer. Am fost avertizați de primejdie de forțe pe care nici unul din noi nu le înțelege. Dar ignorăm mai departe avertismentele.

Nicole întoarse spatele celor doi colegi și aruncă o privire iestului cosmonauților care, la vreo cincisprezece metri depărtare, se aflau pe punctul de a încheia scurta ședință tactică. Inginerii Wakefield și Tabori gustau din plin posibilitatea de a-i păcăli pe bioți. Nicole se întrebă dacă nu cumva Rama le trimitea cu adevărat un avertisment. Prostii, repetă ea în minte expresia lui David Brown. Corpul îi fu zguduit de frisoane amintindu-și cât de puțin le trebuise crabilor bioți pentru a face bucăți obstacolul metalic. Poate fac din țânțar armăsar. La fel și Wilson. Nu avem motive de teamă.

Și totuși, după ce se răsuci să privească iarăși prin binoclu formația bioților oprită la o distanță de jumătate de kilometru, în ea dăinuia o frică palpabilă pe care nimic nu o putea potoli. Cei șase crabi nu se mișcaseră de aproape două ore. Erau în continuare înlănțuiți în același mod. Ce ne pregătești cu adevărat, Rama? se întrebă Nicole fără să mai știe a câta oară. Următoarea întrebare o făcu să tresară, deoarece nu ornai exprimase în cuvinte până atunci. Și câți dintre noi se vor întoarce pe Pământ să-ți spună povestea?

La a doua încercare, Francesca hotărâse să rămână la sol, lângă bioți. Ca mai înainte, Turgheniev și Tabori se găseau în primul elicopter, împreună cu echipamentul cel mai important. Brown, Yamanaka și Wakefield urcaseră în celălalt. Doctorul Brown îl invitase pe Richard să-l ajute cu sfatul, iar Francesca, bineînțeles, îl convinsese să ia câteva fotografii aeriene pentru a completa sistemul automat de camere video al aparatului de zbor.

Reggie Wilson transportă echipa de teren în rover spre grupul crabilor.

— Iată o slujbă numai bună pentru mine, declară el în vreme ce se apropiau de țintă. Șofer de lux. Aruncă o privire spre tavanul îndepărtat al lui Ramei. Sper că ați auzit, băieți. Sunt multilateral. Sunt în stare să fac o mulțime de lucruri. Se uită către Francesca, care ocupa locul de alături: Apropo, doamnă Sabatini, ai de gând să-i mulțumești lui Nicole pentru splendida sa prestație? În definitiv, imaginile luate de ea au fost cele ce au cucerit publicul în ultima ta transmisie.

Francesca era ocupată cu verificarea echipamentului video și la început ignoră înțepătura lui Reggie. După ce el o repetă, ea replica fără să ridice capul:

— Aș putea să-i reamintesc domnului Wilson că nu am nevoie de sfaturile sale nesolicitate cum să îmi fac meseria?

— A fost un timp când lucrurile stăteau altfel, cugetă în surdină Reggie, clătinând din cap. Aruncă o căutătură reporterei. Ea nu părea nici măcar să asculte. Atunci când încă credeam în dragoste, continuă el cu o voce mai puternică. Înainte de a cunoaște ce înseamnă trădarea. Ori ambiția și egoismul ei.

Roti violent volanul spre stânga și frână la vreo patruzeci de metri vest de amplasamentul bioților. Francesca sări din vehicul fără un cuvânt. Peste trei secunde sporovăia deja prin radio cu David Brown și Richard Wakefield despre reportajul în direct. Doctorul Takagishi, politicos ca întotdeauna, îi mulțumi lui Reggie pentru călătorie.

— Intrăm în acțiune, strigă din aer Tabori. Din a doua aruncare reuși să poziționeze perfect dispozitivul atârnat la capătul cablului, o sferă rotundă și masivă de vreo douăzeci de centimetri diametru, prevăzută cu o duzină de zimți ori găurele pe întreaga suprafață. O lăsară încet exact în mijlocul carcasei unuia dintre crabii aflați la marginea formației. Apoi Janos transmise o serie de comenzi procesorului încorporat în sferă, ordonând desfășurarea fâșiilor de metal împachetate înăuntru. Nici unul din bioți nu se mișcă, în vreme ce panglicile metalice se înfășurau în jurul țintei.

— Ce zici, inspectore? strigă Janos către Richard Wakefield aflat în celălalt elicopter.

Richard cerceta straniul dispozitiv. Cablul gros era atașat de un inel la partea din față a aparatului de zbor. Cincisprezece metri mai jos, sfera metalică se sprijinea pe spatele biotului țintă, filamente subțiri derulându-se treptat peste și dedesubtul carapacei creaturii.

— De arătat arată bine, replică Richard. Mai rămâne să constatăm un singur lucru. Este elicopterul mai puternic decât strânsoarea lor colectivă?

David Brown îi ceru Irinei Turgheniev să ridice prada. Pilotul mări încet turația elicelor, încercând să înalțe aparatul. Cablul se întinse, dar bioții de-abia se mișcară.

―— Ori sunt foarte grei, ori s-au ancorat cumva de teren, spuse Richard. Ia accelerează brusc.

Șocul neașteptat ridică pentru moment întreaga formație în aer. Elicopterul se clătină, în vreme ce bioții se balansau la doi-trei metri deasupra solului. Cei doi crabi neatașați de biotul țintă căzură primii într-o grămadă nemișcată, după câteva secunde. Ceilalți trei rezistară mai mult, zece secunde în total, înainte de a-și desprinde la rândul lor cleștii și de a cădea. Echipajul izbucni în urale și felicitări reciproce, pe măsură ce elicopterul se înălța tot mai sus spre cer.

Francesca filma scena de la o distanță de aproximativ zece metri. După ce ultimii trei bioți, inclusiv liderul lor, își eliberară din strânsoare tovarășul și se prăbușiră pe solul raman, ea se aplecase pe spate pentru a prinde în cadru helicopterul îndreptându-se împreună cu prada sa spre țărmurile Oceanului Cilindric. Îi trebuiră două sau trei secunde ca să-și dea seama că toată lumea țipa la ea.

Biotul conducător și ultimii doi însoțitori ai săi nu se transformaseră într-o masă informă lovind pământul. Deși ușor avariați, erau activi și în mișcare la câteva clipe după prăbușire. În timp ce Francesca filma plecarea aparatului de zbor, liderul îi simțise prezența și se îndreptase către ea. Ceilalți doi îl urmau la un pas distanță.

Se aflau la numai patru metri când reportera, încă filmând, își dădu în cele din urmă seama că ea însăși reprezenta de astă dată prada. Se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă.

— Aleargă în zig-zag, striga în microfon Richard Wakefield, ei nu pot merge decât în linie dreaptă.

Francesca se conformă, dar bioții continuau să-i calce pe urme. Surplusul inițial de adrenalină îi permise să mărească distanța la aproximativ zece metri. Dar oboseala își spuse cuvântul și curând, bioții să înceapă să câștige implacabil teren. Femeia alunecă și aproape căzu. Până să-și recapete echilibrul, biotul conducător redusese distanța la doar trei metri.

Reggie Wilson se năpustise spre rover de îndată ce devenise limpede că bioții o urmăreau pe Francesca. Porni vehiculul și se îndreptă în viteză spre italiancă. Intenția sa inițială era să o culeagă în trecere, îndepărtându-se apoi dinaintea asaltului bioților. Totuși, aceștia se apropiaseră prea mult, așa că Reggie decise să-i lovească lateral. Cu un zăngănit metalic, ușorul vehicul se izbi de bioți. Planul funcționă. Energia impactului îi azvârli pe Reggie și pe crabi la câțiva metri într-o parte. Amenințarea la adresa Francescăi dispăruse.

Însă bioții nu fuseseră incapacități. Departe de așa ceva. În ciuda faptului că unul din ei pierduse un picior, iar conducătorul avea un clește ușor avariat, le trebuiră doar câteva secunde ca să se arunce asupra mașinii sfărâmate. Începură să ciopârțească roverul cu cleștii, apoi să transforme bucățile în fragmente și mai mici cu înfricoșătoarele colecții de pile și foarfeci.

Izbitura îl ameți pe moment pe Reggie. Crabii străini se dovediseră mai grei decât anticipase el, iar avariile vehiculului său erau majore. De îndată ce-și dădu seama că bioții încă funcționau, încercă să sară din rover. Nu reuși. Picioarele îi fuseseră prinse sub tabloul de comandă.

Cumplita sa teroare nu dură decât zece secunde. Nimeni nu putea face nimic. Urletele îngrozite ale lui Reggie Wilson se răsfrânseră peste imensitatea lui Rama, în timp ce bioții îl tăiau bucăți-bucățele, exact ca și cum ar fi făcut parte din rover. Totul se petrecu repede și sistematic. Atât Francesca cât și camerele automate ale elicopterului îi filmară ultimele momente de viață. Iar imaginile fură transmise în direct pe Pământ.