Rama II

25. UN PRIETEN LA STRÂMTOARE

În vis se făcea că zace pe o rogojină întinsă într-un ryokan stil secolul al șaptesprezecelea. Camera era foarte mare; nouă tatami în total. La stânga, în curtea dezvăluită de paravanul deschis, se afla o grădină minusculă, cu copaci pitici și un pârâu manichiurat. Aștepta o tânără femeie.

— Ești treaz, Takagrshi-san?

Se foi în pat și se întinse după comunicator.

— Salut, zise el cu un glas buimac. Cine-i acolo?

— Nicole des Jardins, veni răspunsul. Îmi pare rău că te deranjez așa devreme, însă am nevoie de ajutor. E ceva urgent.

— Acordă-mi trei minute, replică Takagishi.

După exact trei minute se auzi o bătaie în ușă. Nicole îl salută și intră înăuntru. În mână ținea un cub de date.

— Îmi dai voie? întrebă arătând spre consola terminalului.

Takagishi aprobă din cap.

— Ieri s-au petrecut o serie de incidente separate, inclusiv două din cele mai importante aberații pe care le-am observat vreodată în datele tale cardiace, declară grav Nicole, indicând cu degetul semne de pe monitor. Ești sigur că tu și doctorul tău mi-ați dat toate informațiile și că nu mi s-a ascuns nimic?

Takagishi încuviință în tăcere.

— Atunci am motive să fiu îngrijorată, continuă ea. Neregularitățile de ieri sugerează faptul că anomalia ta diastolică s-a înrăutățit. Poate că valva e de vină. Poate că lungile perioade de imponderabilitate―

— Sau poate că am fost prea surescitat și surplusul de adrenalină a agravat problema, declară cu un zâmbet ușor savantul japonez.

Nicole îl privi fix.

— Posibil, doctore Takagishi. Unul din incidentele majore a avut loc imediat după ce s-au stins luminile. Bănuiesc că atunci când ascultai acel «sunet straniu».

— Și nu cumva celălalt a survenit în timpul discuției în contradictoriu cu doctorul Brown, în tabără? Dacă ar fi așa, atunci ipoteza mea este demonstrată.

Des Jardins atinse câteva taste și programul ei apelă o nouă subrutină. Studie datele apărute pe ecran.

— Da, se pare că e corect. Al doilea incident a avut loc la douăzeci de minute înainte de plecarea din Rama. Asta înseamnă cam pe la sfârșitul ședinței. Se îndepărtă de monitor. Dar nu pot trece cu vederea comportarea bizară a inimii tale doar pentru că ai fost emoționat.

Cei doi se priviră câteva secunde lungi.

— Ce încerci să-mi comunici, doctore? întrebă cu o voce moale Takagishi. Că ai de gând să mă consemnezi în cabină pe Newton? Acum, în momentele cele mai semnificative ale carierei mele profesionale?

— E o posibilitate pe care trebuie s-o iau în considerație, răspunse sincer Nicole. Sănătatea e mai importantă decât cariera. Am pierdut deja un membru al echipajului. Nu sunt sigură că m-aș putea ierta eu însămi vreodată dacă mai pierd un coechipier.

Se opri observând rugămintea fierbinte de pe chipul colegului său.

— Știu cât de importante sunt aceste ieșiri pe Rama pentru tine. Încerc să găsesc vreun argument rațional care să-mi permită să trec cu vederea datele înregistrate ieri. Nicole se așeză pe marginea patului și privi într-o parte. Dar ca doctor — nu ca un simplu cosmonaut de pe Newton — acest lucru este foarte dificil.

Îl auzi pe Takagishi apropiindu-se și simți mâna acestuia atingându-i ușor umărul.

— Știu cât de greu ți-a fost în ultimele zile, rosti el. Însă nu a fost greșeala ta. Toți suntem conștienți că moartea generalului Borzov nu putea fi preîntâmpinată.

Nicole recunoscu respectul și prietenia din privirea lui Takagishi. Îi mulțumi din ochi.

— Apreciez foarte mult ce ai făcut pentru mine înainte de lansare, continuă el. Dacă te simți obligată să-mi limitezi sfera de activitate, nu mă voi opune.

— La naiba, exclamă Nicole, ridicându-se rapid în picioare, nu-i așa de simplu. Ți-am studiat mai bine de un ceas datele medicale de ieri. Privește aici. Diagrama pentru ultimele zece ore e perfect normală. Nici urmă de anomalie. Și nu ai suferit nimic deosebit de câteva săptămâni. Până ieri. Ce se întâmplă, Shig? Ai o inimă bolnavă? Sau una cu toane?

Takagishi zâmbi.

— Soția mi-a spus cândva că am o inimă ciudată. Presupun însă că se referea la cu totul altceva.

Nicole activă scanerul și prezentă datele pe monitor în timp real.

— Din nou, oftă ea, clătinând din cap. O inimă perfect sănătoasă. Nici un cardiolog din lume nu ar avea nimic de obiectat. Se îndreptă spre ușă.

— Deci, care-i verdictul, doctore? întrebă Takagishi.

— N-am decis încă. Poate mă vei ajuta tu. Provoacă-ți încă un incident în următoarele câteva ore și lucrurile vor fi mai ușoare pentru mine. Îi făcu din mână. Ne vedem la masă.

Richard Wakefield ieșea din camera sa când Nicole îl părăsi pe Takagishi. Spontan, femeia se hotărî să-i vorbească despre programul lui RoSur.

— Bună dimineața, prințeso, rosti el jovial. Ce faci la ora asta matinală? Ceva captivant, sper.

— De fapt, replică Nicole pe același ton jucăuș, veneam să discut cu tine. Bărbatul se opri să o asculte. Ai un minut liber?

— Pentru dumneata, doamnă doctor, replică el cu un zâmbet exagerat de larg, am două minute. Dar nu mai mult. Atenție, sunt hămesit. Și dacă nu sunt hrănit ca lumea, mă transform într-un căpcăun cumplit. Nicole râse. Ce ai pe suflet? adăugă el pe un ton lejer.

— Putem intra în camera ta?

— Știam eu, știam eu, strigă el, răsucindu-se și alunecând rapid spre propria ușă. În sfârșit s-a întâmplat, exact ca în visele mele. O femeie frumoasă, inteligentă, e pe cale să-și declare nemuritoarea ei afecțiune…

Nicole nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot de râs.

— Wakefield, îl întrerupse ea încă râzând, ești incorigibil. Nu ești niciodată serios? Am niște treburi de discutat cu tine.

— Ah, la naiba, exclamă dramatic Richard. Treburi. În acest caz am să-ți acord doar cele două minute promise. Problemele mă fac întotdeauna flămând… și morocănos.

Richard Wakefield deschise ușa și așteptă ca Nicole să intre. Îi oferi scaunul din fața computerului, iar el se așeză în spatele ei, pe pat. Femeia se întoarse să-l privească în față. Pe un raft deasupra patului se înșirau o duzină de figurine, similare cu acelea admirate în camera lui Tabori și la banchetul lui Borzov.

— Permite-mi să-ți prezint o parte din menajeria mea, rosti el observându-i curiozitatea. I-ai întâlnit pe Lordul și pe Lady Macbeth, pe Puck și Bottom, Tybald și Mercutio. Iată-i pe Iago și Othello, prințul Hal, Falstaff și minunata doamnă

Quickly. Ultimul din dreapta este prietenul meu cel mai bun, Bardul, ori TB, pe scurt.

În timp ce Nicole privea atentă, Richard întoarse un comutator amplasat la capul patului și TB cobori pe o scară, de pe raft pe pat. Micul robot de douăzeci și doi centimetri înălțime navigă cu pricepere prin cutele așternutului și se apropie de Nicole să o salute.

— Și care v-ar fi numele, frumoasă domniță? rosti TB.

— Mă numesc Nicole des Jardins, răspunse ea.

— Sună franțuzește, continuă robotul imediat. Dar nu arătați, ca o franțuzoaică. Cel puțin nu o Valois. Micuța drăcovenie părea s-o privească ținta. Păreți mai degrabă copilul lui Othello și al Desdemonei, iubita sa soție.

Nicole era uluită.

— Cum ai făcut asta?

— Îți explic mai târziu, răspunse Richard fluturând din mână. Ai un sonet shakespearean favorit? Dacă da, recită un rând sau dă-i lui TB un număr.

— «Văzu-i adesea slava…» începu Nicole.

— «… dimineții», adăugă robotul,

Micuțul robot continuă să recite sonetul cu mișcări grațioa-se din cap și mâini, exprimând cu fața o întreagă gamă de emoții omenești. Pe Nicole o impresionă din nou creativitatea lui Richard Wakefield. Își aduse aminte cele patru rânduri cheie ale sonetului învățate în studenție și le murmură odată cu TB:

După ce robotul termină cupletul final, Nicole, mișcată de acele cuvinte aproape uitate, se trezi aplaudând fără voia ei.

— Știe toate sonetele?

Richard încuviință din cap.

— Și încă multe, multe alte monologuri. Dar nu aceasta-i caracteristica lui cea mai importantă. Reproducerea unor pasaje din Shakespeare necesită doar spațiu de înmagazinare corespunzător. TB este și un robot foarte inteligent. E în stare să poarte o conversație mai bine… Se opri la mijlocul propoziției. Iartă-mă, Nicole, ți-am monopolizat timpul. Spuneai că ai o problemă importantă de discutat.

— Dar tu mi-ai consumat deja cele două minute, îi spuse ea cu o sclipire în ochi. Ești sigur că nu vei muri de foame dacă-ți mai răpesc vreo cinci minute?

Nicole rezumă rapid cercetările întreprinse în legătură cu funcționarea defectuoasă a programului lui RoSur, neuitând să menționeze concluzia la care ajunsese: algoritmul de protecție trebuia să fi fost anulat de o comandă umană. Recunoscu că nu putea continua de una singură și că avea nevoie de ajutorul lui. Suspiciunile nu și le menționa deloc.

— Ar trebui să fie floare la ureche, replică cu un surâs. Tot ce am de făcut e să găsesc locațiile din memorie unde sunt înmagazinate comenzile. Asta va lua ceva timp, având în vedere cantitatea de date, totuși aceste memorii sunt în general proiectate pe o arhitectură logică. Totuși, nu pricep de ce te joci de-a detectivul. De ce nu-i întrebi pur și simplu pe Janos și pe ceilalți dacă nu au introdus alte comenzi?

— Asta-i problema, replică Nicole. Nimeni nu-și aduce aminte să fi introdus ceva în memoria lui RoSur după verificarea programului principal. Când Janos s-a lovit cu capul de consolă în timpul manevrei, mi s-a părut că-i văd degetele pe tastele de comandă. Însă el nu-și amintește nimic, iar eu una nu sunt sigură.

Richard încruntă din sprâncene.

— E puțin probabil ca Janos să fi dereglat sistemul de protecție cu o simplă comandă dată la întâmplare. Ar însemna că proiectarea s-a făcut stupid. Reflectă câteva clipe. Mă rog, continuă el, n-are nici un rost să speculăm. Mi-ai trezit curiozitatea. Mă voi ocupa de problemă de îndată ce am―

— Atențiune, atențiune, întrerupeți orice activitate. Vocea lui Otto Heilmann bubui în difuzor. Toată lumea să se prezinte în centrul de control. Condițiile s-au modificat. Luminile s-au reaprins în interiorul lui Rama.

Richard deschise ușa și o urmă pe Nicole pe coridor.

— Mulțumesc pentru ajutor, îi zise ea. Apreciez foarte mult gestul.

— Mulțumește-mi după ce rezolv ceva, Sunt renumit pentru promisiuni…, rânji Richard. Și acuma, ce părere ai despre jocurile astea de lumini?