Rama II

62. ULTIMA ORĂ

Cinci minute nimeni nu spuse nimic. Fiecare din cei trei astronauți se cufundase în propria sa lume interioară, conștient că prima dintre rachete se găsea la mai puțin de o oră distanță, Richard trecu grăbit în revistă imaginile luate de senzori, căutând zadarnic un semn că Rama își lua măsuri de protecție.

— La naiba, murmură privind din nou un cadru radar, care arăta racheta din frunte apropiindu-se tot mai mult.

Richard se îndreptă spre colțul unde se ghemuise Nicole.

— Probabil am dat greș, spuse el calm. Nu s-a schimbat nimic.

Nicole își frecă ochii.

— Aș vrea să nu fi fost atât de obosită. Poate că atunci am fi făcut ceva mai interesant în ultimele noastre cincizeci de minute. Zâmbi amar. Acum știu cum trebuie să te simți în celuia condamnaților la moarte.

Generalul O’Toole se apropie din cealaltă parte a camerei. În mâna stângă ținea două din mingile mici și negre.

— Știți, zise el, m-am întrebat adesea ce aș face dacă mi s-ar spune că mai am doar un timp finit și scurt de trăit. Iată-mă în această situație acum, iar mintea mea se concentrează asupra unui singur lucru.

— Care anume? întrebă Nicole.

— A fost vreunul din voi botezat? întrebă el cu titlu de încercare.

— Ceeee? exclamă Richard cu un hohot de râs.

— Am bănuit eu că nu. Dar tu, Nicole?

— Nu, Michael, răspunse ea. Catolicismul tatălui meu a fost mai degrabă o tradiție decât un ceremonial religios.

— Ei bine, insistă generalul, mă ofer să vă botez pe amândoi.

— Aici? Acum? exclamă un Wakefield uluit. Mă înșeală urechile, Nikki, sau acest domn ne sugerează să ne petrecem ultima oră primind botezul?

— Nu ne va lua―

— De ce nu, Richard? îl întrerupse Nicole pe O’Toole. Se ridică cu un zâmbet strălucitor întipărit pe față. Ce altceva avem de făcut? Și la naiba, e cu mult mai bine decât să ședem aici cu figuri morbide, așteptând mingea de foc.

Richard chicoti.

— Minunat! se entuziasmă el. Eu, Richard Wakefield, ateu convins, sunt pe cale să fiu botezat într-o navă spațială extraterestră, în ultimele momente ale vieții. Îmi place!

— Amintește-ți ce a scris Pascal, îl tachină Nicole.

— Ah, da. O matrice simplă de la unul din marii gânditori ai lumii: «S-ar putea să existe sau nu un Dumnezeu; aș putea sau nu să cred în El. Singurul mod în care aș pierde e acela dacă El există, iar eu nu cred. Prin urmare, voi crede pentru a-mi minimaliza riscul». Chicoti: Dar nu am fost de acord să cred în Dumnezeu, ci doar să fiu botezat.

— Așadar accepți, rosti Nicole.

— De ce nu? repetă el replica ei anterioară. Poate că așa nu voi fi nevoit să rămân între două lumi, alături de păgânii cei virtuoși și de copiii nebotezați.

Se uită la O’Toole și rânji.

— În regulă, generale, ai tăi suntem. Fă-ți treaba.

— Ascultă cu atenție, TB, spuse Richard. Ești probabil singurul robot care a stat în buzunarul unui muritor primind botezul.

Nicole îl înghionti. Generalul O’Toole mai așteptă răbdător câteva momente, apoi începu ceremonia.

La insistențele lui Richard, părăsiră adăpostul și urcară în piața descoperită. Dorise să aibă «cerul lui Rama deasupra capului» și nimeni nu avusese nimic de obiectat. Nicole merse până la Oceanul Cilindric să umple un bidon cu apă, în vreme ce Michael O’Toole își termina pregătirile. Generalul american lua actul foarte în serios, și aparent zeflemelile lui Richard nu îl supărau.

Cei doi îngenuncheară înaintea lui O’Toole. Acesta îl stropi pe bărbat cu apă pe cap.

— Richard Colin Wakefield, te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

După ce O’Toole termină botezul lui Nicole în același mod simplu, Richard se ridică în picioare și zâmbi.

— Nu mă simt câtuși de puțin diferit, declară el. Sunt exact ca mai înainte, speriat până-n măduva oaselor la gândul că peste treizeci de minute urmează să mor.

Generalul O’Toole nu se mișcase din loc.

— Richard, pot să te rog să mai îngenunchezi o dată? Aș vrea să rostesc o scurtă rugăciune.

— Ce-i asta? întâi un botez, apoi o rugăciune?

Nicole îi aruncă o privire, rugându-l din ochi să accepte.

— Bine, bine, mormăi el. Bănuiesc că trebuie să merg până la capăt.

— Dumnezeule Atotputernic, te rugăm ascultă-ne, spuse generalul cu voce puternică. Îngenunchease la rândul lui, cu ochii închiși și mâinile împreunate. Ne-am adunat aici în cea care ar putea să fie ultima noastră oră de viață, să-Ți aducem Ție mulțumire. Te rugăm să ne luminezi pe noi, dacă va fi să trăim, iar dacă asta-i voia Ta, cruță-ne de o moarte dureroasă și oribilă. Dacă este să murim, Te rugăm să ne accepți în regatul Tau ceresc. Amin.

Generalul O’Toole se opri doar un moment, apoi începu să recite Tatăl Nostru. După ce rosti «’Tatăl nostru, care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău…», luminile din navă se stinseră brusc. Se terminase încă o zi. Richard și Nicole așteptară respectuoși ca prietenul lor să sfârșească rugăciunea înainte de a-și aprinde lanternele.

Nicole îi mulțumi generalului și-l îmbrățișă ușor.

— Ei bine, asta-i, zise nervos Richard. Încă douăzeci și șapte de minute, iar numărătoarea inversă continuă. Am avut un botez și o rugăciune. Ce facem acum? Are cineva vreo idee pentru o ultimă, și într-adevăr ultimă, distracție? Să cântăm? Să dansăm? Să jucăm un anume joc?

— Eu prefer să rămân aici singur, să-mi întâmpin moartea în meditație și rugăciune, declară solemn generalul. Bănuiesc că și voi doi vreți să fiți singuri.

— Bine, Nikki, o invită Richard. Unde dorești să împărțim ultimul sărut? Pe țărmul Oceanului Cilindric sau în Camera Albă?

Nicole nu dormise de treizeci și două de ore și era absolut epuizată. Se rezemă de Richard și închise ochii. În același moment, întunericul nopții ramane fu străpuns de fulgere de lumină.

— Ce se întâmpiă? întrebă neliniștit O’Toole.

— Trebuie să fie coarnele, răspunse agitai Richard. Haideți să mergem.

Alergară spre marginea de sud a insulei și priviră cercetător spre structurile masive, enigmatice, ale Emisferei Sudice. Filamente de lumină țâșneau între perechi diferite ale celor șase vârfuri din jurul marelui monolit central. Arcurile galbene păreau să sfârâie în aer, ondulându-se lent înainte și înapoi în zona de mijloc, în vreme ce rămâneau mereu conectate la unul din capete de vârfurile mai mici. Pocnete îndepărtate însoțeau acest spectacol uluitor.

— Extraordinar, spuse O’Toole, copleșit. Absolut extraordinar.

— Așadar Rama intenționează să manevreze. Richard abia dacă reușea să se stăpânească. O îmbrățișă pe Nicole, apoi pe O’Toole, pentru ca în final să o sărute pe Nicole pe buze. Uraaa! țipă el dansând de-a lungul zidului.

— Dar Richard, strigă Nicole, nu e prea târziu? Cum ar putea Rama să evite rachetele într-un interval așa de scurt?

Richard alergă înapoi la colegii săi.

— Ai dreptate, spuse gâfâind. Și blestematele alea de rachete trebuie să aibă oricum sistem terminal de ghidare. Începu iarăși să fugă, de astă dată îndreptându-se înapoi spre piață.

— Mă duc să privesc pe radar.

Nicole aruncă o privire generalului.

— Vin, zise acesta. Însă am alergat destul pentru o zi. Vreau să mai privesc acest spectacol câteva clipe. Luați-o înainte.

Nicole îl așteptă. În timp ce mergeau grăbiți spre piață, generalul îi mulțumi deoarece îi permisese să o boteze.

— Nu fi prost, eu sunt cea care trebuie să-ți mulțumesc, replică ea. Îi puse mâna pe umăr. Nu botezul în sine a fost atât de important, continuă să reflecteze ea. Era limpede că erai îngrijorat de soarta sufletelor noastre. Am fost de acord pentru a-ți dovedi afecțiunea noastră. Nicole zâmbi în sinea ei. Cel puțin, acesta cred c-a fost motivul…

Terenul de sub ei începu să se zguduie violent, iar O’Toole se opri, pe moment înfricoșat.

— Se pare că la fel s-au petrecut lucrurile pe parcursul ultimei manevre, numai că atunci eu una zăceam lipsită de cunoștință pe fundul gropii, spuse Nicole luându-l de mână și menținându-și astfel echilibrul.

— Atunci spectacolul de lumini n-a fost decât un preludiu?

— Probabil. De aceea era Richard așa de bine dispus.

Abia deschiseseră capacul adăpostului când Richard țâșni pe scări în sus.

— Au făcut-o! exclamă el. Au reușit!

O’Toole și Nicole îl priviră țintă, pe măsură ce el își recăpăta răsuflarea.

— Au desfășurat un soi de plasă — nu știu exact ce e — groasă de vreo șase sau opt sute de metri, de jur împrejurul navei. Veniți! Se răsuci năpustindu-se în jos, sărind câte trei trepte odată.

În ciuda oboselii, Nicole răspunse entuziasmului său cu un ultim șuvoi de adrenalină. Alergă în josul scărilor după Richard, către Camera Albă. Bărbatul stătea în fața ecranului negru, comutând încontinuu de la imaginea exterioară, care înfățișa noul material din jurul vehiculului, la cea radar indicând apropierea rachetelor.

— Înseamnă că ne-au înțeles mesajul, îi spuse lui Nicole ridicând-o în brațe, sărutând-o și rotind-o în aer. Am reușit, scumpa mea! Mulțumesc, oh, mulțumesc.

Nicole era la rândul ei tulburată, dar nu fusese încă convinsă că acțiunea ramanilor avea să preîntâmpine distrugerea navei. După ce O’Toole intră înăuntru, iar Richard îi explică ce se vedea pe ecran, mai rămăseseră doar nouă minute. Nicole simțea crampe cumplite în stomac. Terenul continua să se zguduie, pe măsură ce Rama își continua manevra.

Rachetele nucleare erau dotate fără îndoială cu sisteme automate de ghidaj deoarece, în pofida faptului că Rama își modifica în mod limpede traiectoria, ele continuau să se apropie în linie dreaptă. Radarul arăta că cei șaisprezece atacatori se găseau împrăștiați pe o rază mare. Momentele de impact se întindeau în timp pe mai puțin de o oră.

Activitatea frenetică a lui Richard spori în intensitate. Pășea ca turbat prin încăpere. La un moment dat îl scoase pe TB din buzunar, îl așeză pe podea și începu să-i vorbească rapid, ca și cum micul robot era prietenul său cel mai apropiat. Ce spunea abia dacă suna inteligibil. Acum îi cerea să se pregătească pentru explozie, o secundă mai târziu îi explica cum Rama va evita ca prin miracol impactul iminent.

Generalul O’Toole încerca să rămână calm, însă acest lucru era imposibil cu un Richard zburând prin încăpere ca un diavol tasmanian. Începu să-i spună ceva, dar se răzgândi și ieși afară pe coridor în căutarea liniștii.

În timpul unuia din scurtele momente când ședea nemișcat, Nicole se apropie de Richard și îl prinse de mână.

— Dragul meu, relaxează-te. Noi nu putem face nimic.

Richard își privi o clipă prietena și iubita, apoi o cuprinse în brațe. O sărută pătimaș, apoi se așeză pe podeaua care vibra, trăgând-o după el.

— Mi-e frică, Nicole, spuse tremurând. Mi-e frică cu adevărat. Nu suport gândul să nu pot face nimic.

— Și mie mi-e teamă, replică ea blând, ținându-l strâns de mână. La fel îi este lui Michael.

— Dar nici unul din voi nu va purtați ca atare. Mă simt ca un idiot, învârtindu-mă aici ca tigrul din Winnie Pooh.

— Fiecare înfruntă moartea într-un mod diferit, spuse Nicole. Tuturor ne este teamă, numai că fiecare o trăim altfel.

Richard se calma. Aruncă o privire monitorului, apoi își privi ceasul.

— Încă trei minute până la primul impact.

Nicole îl mângâie pe obraji și îl sărută ușor pe buze.

— Te iubesc, Richard Wakefield, declară ea.

— Și eu te iubesc, răspunse el.

Ședeau amândoi pe podea, ținându-se liniștiți de mâini și privind ecranul negru, când prima rachetă atinse marginea rețelei compacte din jurul lui Rama. Generalul O’Toole se afla în spatele lor în ușă — revenise în încăpere treizeci de secunde mai devreme. În momentul în care racheta făcu contact, rețeaua din punctul respectiv cedă întinzându-se, atenuând lovitura dar permițând rachetei să pătrundă mai adânc în plasă. Simultan, alte porțiuni ale rețelei se înfășurară rapid în jurul ei, construind un soi de cocon cu o viteză uimitoare. Totul se sfârși într-o fracțiune de secundă. Racheta se găsea la circa două sute de metri de învelișul exterior al lui Rama când detonă focosul nuclear. Rețeaua zbură puțin în lături, dar în interiorul Camerei Albe șocul de-abia dacă se simți.

— Pfui! exclamă Richard. Ați văzut asta?

Sări în picioare și se apropie de ecran.

— S-a întâmplat așa de repede, comentă Nicole, venind lângă el.

Generalul O’Toole murmură o scurtă rugăciune de mulțumire și se alătură celor doi colegi în fața monitorului.

— Cum crezi că au procedat? îl întrebă pe Richard.

— Habar n-am. Însă într-un fel sau altul, coconul a absorbit explozia. Materialul trebuie să fie fantastic. Inginerul comută pe radar.

— Să o urmărim pe următoarea mai îndeaproape. Ar trebui să apară peste―

Un fulger de lumină îi învălui, iar ecranul se întunecă. În mai puțin de o secundă fură izbiți de o forță laterală puternică, care îi trânti pe jos. Luminile din cameră se stinseră, iar vibrațiile solului încetară.

— Sunteți teferi? întrebă Richard, căutând mâna lui Nicole în întuneric.

— Așa cred, replică O’Toole. M-am lovit de perete, dar numai cu spatele și cotul.

— Sunt bine, răspunse și Nicole. Ce s-a întâmplat?

— E clar că aceasta a explodat mai devreme, înainte să atingă plasa. Am fost izbiți de unda de șoc.

— Nu înțeleg, spuse O’Toole. Bomba a explodat în vid. De unde să apară o undă de șoc?

— Din punct de vedere tehnic, n-a fost chiar o undă de șoc, replică Richard ridicându-se, în vreme ce luminile reveneau iar podeaua începea iarăși să se zgâlțâie. Hei, ce ziceți de asta! se întrerupse singur. Faimoasa redundanță ramană a mai înscris un punct. Ești bine? se adresă lui Nicole, care părea să se clatine ridicându-se în picioare.

— M-am lovit la genunchi, dar nu-i ceva serios.

— Bomba a distrus ce mai rămăsese din propria sa rachetă purtătoare, vaporizându-i fuselajul și sfărâmând restul în bucăți infime, îi răspunse Richard lui O’Toole, în timp ce căuta în lista de senzori dispozitivile de rezervă. Gazele și fragmentele s-au deplasat cu viteze enorme, dând naștere la unda care ne-a lovit. Plasa a atenuat șocul.

Nicole se așeză lângă perete.

— Vreau să fiu pregătită pentru următoarea, explică ea.

— Mă întreb câte lovituri poate să suporte Rama, mormăi Richard.

Generalul O’Toole se apropie și se așeză alături de Nicole.

— Două au trecut, și au mai rămas paisprezece.

Zâmbiră cu toții. Cel puțin, nu erau încă morți.

Richard localiză senzorii de rezervă câteva minute mai târzia

— Ah, ah, constată el urmărind spoturile de pe ecran. Dacă nu mă înșel cumva, ultima bombă a explodat la mai mulți kilometri depărtare. Am avut noroc. Să sperăm că nici una nu va detona chiar lângă plasă.

Trioul privi cum alte două rachete erau prinse și învăluite de materialul din jurul navei. Richard se ridică în picioare.

— Vom avea o scurtă pauză. Până la următorul impact sunt circa trei minute — apoi vom primi patru rachete, una după alta.

Nicole se ridicase la rândul ei. Îl observă pe general ținându-se cu mâna de spate.

— Ești sigur că te simți bine, Michael?

Bărbatul încuviință din cap, cu ochii la ecran. Richard se apropie de Nicole și o luă de mână. Un minut mai târziu se așezară împreună lângă perete, pregătindu-se pentru impact.

Nu avură mult de așteptat. O undă laterală, mult mai puternică decât prima, îi lovi peste douăzeci de secunde. Din nou se stinseră luminile, iar oscilațiile podelei încetară. Nicole îl auzea pe O’Toole respirând greu în întuneric.

— Michael, ești rănit?

Neprimind nici un răspuns, Nicole începu să se târască în direcția lui. Ceea ce constitui o greșeală. Nu se sprijinea de nimic când a treia explozie lovi nava. Fu aruncată brutal de perete, lovindu-se cu capul de el.

Generalul O’Toole rămase lângă Nicole, cât timp Richard urcă în New York să inspecteze orașul. Cei doi bărbați avură o scurtă convorbire imediat după întoarcerea lui Richard. Inginerul raportă doar avarii minore. La treizeci de minute după ce ultima rachetă fu prinsă de plasă, luminile reveniră, iar solul începu din nou să se zguduie.

— Vezi, spuse Richard cu un rânjet tensionat, am zis că totul va fi bine. Ei fac întotdeauna lucrurile importante în triplet.

Nicole, rămase inconștientă aproape o oră. Pe parcursul ultimelor minute fusese vag conștientă atât de vibrația podelei, cât și de conversația purtată în cealaltă parte a încăperii.

Deschise ochii foarte încet.

— Efectul net, îl auzi explicând pe Richard, este de a ne mări viteza pe o traiectorie hiperbolică. Așa că vom traversa orbita Pământului mult mai devreme decât s-a prevăzut.

— Cât de aproape vom ajunge față de Pământ?

— Nu prea aproape. Depinde când se va termina manevra. Dacă s-ar opri acum, am trece pe lângă el la aproximativ un milion de kilometri, de peste două ori distanța de la Pământ la Lună.

Nicole se ridică și surâse.

— Bună dimineața.

Bărbații se apropiară de ea.

— Te simți bine? o întrebă Richard.

— Așa cred, răspunse Nicole, pipăindu-și cucuiul din creștet. Probabil capul mă va durea o bucată de timp. Îi privi pe cei doi. Dar tu, Michael? Parcă îmi aduc aminte că mă îngrijorase starea ta, chiar înainte de izbitură.

— A doua explozie m-a terminat. Noroc că am fost mai bine pregătit pentru a treia bombă. Iar spatele nu mă mai doare în prezent.

Richard începu să explice ce aflase de la senzorii exteriori ai lui Rama.

— Am auzit ultima parte, îl opri Nicole. Se pare că vom rata complet Pământul. Richard o sprijini. Dar încotro ne îndreptăm?

Richard ridică din umeri.

— Nici o planetă sau asteroid nu se găsește în apropierea orbitei noastre actuale. Energia cinetică crește. Dacă nu se schimbă nimic, vom ieși complet din Sistemul Solar.

— Devenind călători interstelari, completă calm Nicole,

— Dacă trăim atât de mult, adăugă și generalul.

— Din partea mea, nu-mi fac griji despre ce se va întâmpla pe viitor, zâmbi șăgalnic Richard. Cel puțin, nu încă. Planul meu este să sărbătorim eșecul falangăi nucleare. Propun să mergem sus și să-i facem cunoștință lui Michael cu unii dintre prietenii noștri. Începem cu avianii sau cu octospiderii?

Nicole clătină din cap.

— Ești incorigibil, Wakefield. Nu mă lăsa-n vreun fel să te împiedic…

o întrerupse brusc TB. Toți trei astronauții tresăriră. Îl priviră pe micul robot și izbucniră în râs.

Richard îl ridică pe TB și îl opri. Nicole și Michael încă râdeau. Inginerul îi îmbrățișă pe fiecare în parte.

— Nu-mi pot închipui tovarăși de drum mai buni decât noi trei, declară el ridicând micul robot deasupra capului, oriunde ar fi să mergem.