Razboi pe Rama

6

Dimineața următoare când deschise ochii, Nicole îl văzu pe Richard stând lângă pat și ținând în mână două rucsacuri pline.

— Mergem să explorăm și să căutăm octopăianjeni dincolo de ecranul negru, spuse el entuziasmat. Le-am lăsat lui Tammy și Timmy mâncare și apă pentru două zile și le-am programat pe Ioana și Eleanor să ne găsească dacă survine vreo urgență.

Nicole se uită cu atenție la soțul ei în timp ce-și lua micul dejun. Ochii lui erau plini de viață și energie. Ăsta e Richard pe care mi-l amintesc cel mai bine, își spuse. Aventura a fost mereu componenta cea mai importantă din viața lui.

— Am mai fost aici de două ori, spuse Richard de îndată ce trecură aplecați pe sub ecranul ridicat. Dar niciodată n-am ajuns la capătul acestui prim coridor.

Ecranul se închisese în urma lor, lăsându-i în beznă.

— Nu există riscul să fi rămas prinși în capcană de partea asta, nu-i așa? întrebă Nicole în timp ce-și verificau lanternele.

— Câtuși de puțin, răspunse Richard. Ecranul se ridică sau coboară cam o dată pe minut. Dar dacă în zona asta rămâne cineva sau ceva timp de un minut începând de acum, ecranul se va ridica iarăși automat.

Câteva secunde mai târziu, Richard continuă:

— Trebuia să te fi avertizat înainte de a porni la drum că acest culoar e foarte lung. Am mai mers pe el cel puțin un kilometru și n-am găsit niciodată nimic. Nici măcar o deviație. Și nu există nici lumină. Așa că prima porțiune va fi foarte plictisitoare — dar culoarul trebuie să ducă undeva, căci probabil că bioții care ne aduc proviziile vin pe drumul ăsta. Nicole îl luă de mână.

— Numai să nu uiți, Richard, că nu mai suntem la fel de tineri cum eram odată.

Richard lumină cu lanterna mai întâi părul lui Nicole, care era cărunt, apoi propria barbă căruntă.

— Suntem doi boșorogi, nu-i așa? spuse el vesel.

— Vorbește în numele tău, replică Nicole, strângându-i mâna.

Culoarul era mult mai lung de un kilometru. În timp ce înaintau, Richard îi povesti lui Nicole uluitoarele experiențe pe care le trăise în cel de-al doilea habitat.

— Am fost pur și simplu îngrozit când ușile liftului s-au deschis și am văzut pentru prima oară mirmipisicile, spuse Richard.

Terminase deja de relatat șederea la aviani și ajunsese în punctul în care coborâse în fundul cilindrului.

— Eram paralizat de frică. Ele erau doar la trei sau patru metri de mine. Amândouă mă priveau fix. Lichidul cremos din uriașii lor ochi ovali inferiori se mișca dintr-o parte în alta, iar perechea de ochi de sus, de pe antene se îndoia după mine ca să mă vadă din alt unghi. Richard se cutremură. N-am să uit niciodată acel moment.

— Acum lasă-mă să văd dacă am priceput bine biologia, spuse Nicole câteva minute mai târziu, în timp ce se apropiau de ceva ce părea a fi o ramificație a coridorului. Mirmipisicile se dezvoltă în cantalupi, au viață destul de scurtă dar activă, după care mor în interiorul unei sesile, unde întreaga lor experiență de viață, spui tu, se adaugă cumva la baza de cunoștințe a rețelei neurale. Ciclul de viață se încheie atunci când în interiorul sesilei cresc noi cantalupi. Aceste tinere creaturi sunt apoi recoltate la timpul potrivit de populația mirmipisicească activă. Richard aprobă din cap.

— Poate nu-i chiar așa, dar trebuie să fie pe aproape, spuse el.

— Așadar, singurul lucru care ne lipsește pentru ca pepenii galbeni sau cantalupii să înceapă procesul germinării este setul de condiții adecvate?

— Speram să mă ajuți să rezolv enigma asta, spuse Richard. La urma urmei, doctore, tu ești singura dintre noi care are diplomă de biolog.

Coridorul se bifurca, fiecare din cele două ramuri formând un unghi de patruzeci și cinci de grade cu culoarul lung și drept pe care veniseră de la adăpostul lor.

— Pe care din ele o luăm, doamnă cosmonaut des Jardins? întrebă Richard zâmbind, în timp ce lumina cu lanterna în ambele direcții.

Nici unul din cele două tuneluri nu avea vreo caracteristică distinctivă.

— S-o luăm mai întâi la stânga, spuse Nicole câteva secunde mai târziu, după ce Richard schițase pe computerul său portabil o hartă.

Tunelul din stânga începu să se schimbe după numai câteva sute de metri. Se lărgea într-o rampă descendentă care șerpuia în jurul unui stâlp extrem de gros și cobora pe o distanță de cel puțin o sută de metri în cochilia Ramei. În timp ce coborau, Richard și Nicole văzură sub ei lumini. La capăt găsiră un canal lung și lat cu maluri largi, plate. În stânga lor văzură o pereche de bioți crabi care fugeau de ei în partea opusă a canalului, iar dincolo de bioți, în depărtare, un pod. În dreapta lor, pe canal se deplasa o barjă, încărcată cu diverse obiecte necunoscute, cenușii, negre și albe.

Richard și Nicole trecură în revistă peisajul din jurul lor, apoi se uitară unul la altul.

— Ne-am întors în Ţara Minunilor, cea a lui Alice, spuse Richard râzând. Să luăm o gustare cât timp introduc în computerul meu de încredere tot acest domeniu.

În timp ce mâncau, un biot centiped se apropie de ei, se opri scurtă vreme ca pentru a-i studia, apoi trecu mai departe. Urcă rampa pe care tocmai o coborâseră Richard și Nicole.

— Ai văzut bioți crabi sau centipezi în al doilea habitat? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse Richard.

— Iar noi i-am scos intenționat din planurile pentru Noul Eden, nu-i așa?

Richard râse.

— Ba chiar așa. Ne-ai convins, și pe Vultur și pe mine, că oamenilor obișnuiți nu le-a fi fost ușor să trateze cu ei.

— Așadar, prezența lor aici implică existența unui al treilea habitat? întrebă Nicole.

— Posibil. În definitiv, noi habar n-avem ce se află acum în Semicilindrul Sudic. Nu l-am mai văzut de când Rama a fost renovată. Presupun că bioții crabi, centipezi și alți bioți ramani sunt aferenți teritoriului, dacă înțelegi ce vreau să spun. Poate că ei funcționează în toate părțile Ramei, în toate călătoriile, afară doar de cazul în care sunt exilați la cererea vreunui anumit călător spațial.

În timp ce Richard și Nicole își terminau masa, în stânga lor pe canal apăru altă barjă. Ca și prima, era încărcată cu obiecte gri, negre și albe.

— Astea sunt diferite de primele, remarcă Nicole. Mormanele astea îmi amintesc de piesele de schimb pentru bioții centipezi depozitate în puțul meu.

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Richard, ridicându-se. S-o luăm în lungul canalului, să vedem unde ne duce.

Se uită în jur, mai întâi la tavanul boltit care se înălța la zece metri deasupra capetelor lor, apoi la rampa din spatele lor.

— Dacă n-am făcut vreo greșeală de calcul și dacă Marea Cilindrică nu e mult mai adâncă decât cred, canalul ăsta merge de la sud la nord, pe sub mare.

— Deci dacă urmăm barja vom ajunge înapoi la Cilindrul Nordic? întrebă Nicole.

Merseră în lungul canalului mai bine de două ore. În afara a trei bioți păianjeni care se deplasau repede în echipă pe malul opus, Richard și Nicole nu văzură nimic nou. Alte două barje trecură pe lângă ei, cărând, în general, același tip de încărcătură în aval; pe alocuri se întâlniră atât cu bioți crabi, cât și cu bioți centipezi, însă fără să interacționeze. Trecură pe lângă un alt pod peste canal.

Făcură două popasuri pentru a se odihni, a mânca și a bea apă, timp în care stătură de vorbă. La a doua oprire Nicole sugeră să se întoarcă. Richard se uită la ceas.

— Să mai stăm o oră, spuse el. Dacă simțul meu de orientare este corect, ar trebui să fim deja sub Semicilindrul Nordic. Mai devreme sau mai târziu trebuie să găsim unde duc barjele toată marfa asta.

Richard avea dreptate. După încă un kilometru în lungul canalului, Richard și Nicole văzură în depărtare o structură mare, pentagonală. Pe măsură ce se apropiau, putură să vadă că apa canalului curgea direct în centrul pentagonului. Clădirea în sine, care încăleca simetric canalul, avea o înălțime de șase metri. Avea acoperișul plat, nici o fereastră și era albă-crem la exterior. Fiecare din cele cinci secțiuni sau aripi ale ei se întindeau pe o lungime de douăzeci sau treizeci de metri de la centrul structurii.

Pasarela din lungul canalului se termina cu niște trepte care urcau spre o bandă periferică ce înconjura întregul pentagon. Aceeași configurație se găsea și de cealaltă parte a canalului; în acel moment, un biot centiped folosea banda periferică pentru a trece dintr-o parte a canalului în cealaltă, ca pe un pod.

— Unde crezi că se duce? întrebă Nicole în timp ce se dădeau la o parte pentru a-i permite biotului să treacă.

— Poate la New York, răspunse Richard. În lungile mele plimbări de dinaintea masacrării avianilor mi s-a întâmplat uneori să văd câte unul în depărtare.

Se opriră în fața singurei uși a pentagonului, care era pe partea dinspre canal a clădirii.

— Intrăm? întrebă Nicole.

Richard dădu din cap și împinse ușa mică. Nicole se aplecă și intră în clădire. Se pomeniră într-o încăpere mare, bine luminată, cu un volum de aproximativ o mie de metri cubi, cu tavanul aflat la cinci metri deasupra podelei. Pasarela lor se afla la doi-trei metri deasupra podelei, așa că Richard și Nicole puteau să urmărească majoritatea activităților ce se desfășurau sub ei. Muncitori bioți roboți pe care nu-i mai văzuseră, fiecare proiectat pentru o anumită sarcină, descărcau cele două barje din încăpere, sortând încărcătura conform unui plan prestabilit. Multe din piesele individuale din stive erau încărcate pe bioții-camion, care dispăreau pe una din ușile din spate o dată ce erau plini.

După câteva minute de observare, Richard și Nicole își continuară drumul pe pasarelă până în locul în care aceasta se intersecta, chiar deasupra centrului încăperii, cu o altă potecă. Richard se opri și făcu niște însemnări în computer.

— Presupun că planul general e la fel de simplu cum arată la prima vedere, îi spuse el lui Nicole. Putem s-o luăm fie la stânga, fie la dreapta — indiferent pe unde am lua-o, intrăm în altă aripă a pentagonului.

Nicole alese pasarela din dreapta, pentru că bioții-camion despre care credea că duc piese de schimb pentru bioții centipezi plecaseră în direcția aceea. Și nu se înșelase. De îndată ce Richard și Nicole intrară în a doua încăpere, care avea exact aceleași dimensiuni ca prima, își dădură seama că pe podeaua de sub ei se fabricau atât un biot centiped cât și un biot crab. Se opriră și urmăriră procesul timp de câteva minute.

— Absolut fascinant, spuse Richard, terminând diagrama fabricii de bioți pe computer. Mergem?

Când Richard se întoarse spre Nicole, ea îl văzu că face ochii mari.

— Nu te uita acum, spuse el liniștit o secundă mai târziu, dar să știi că avem companie.

Nicole se răsuci și se uită în spate. În cealaltă parte a încăperii, la patruzeci de metri în spatele lor pe pasarelă, o pereche de octopăianjeni se apropia încet. Richard și Nicole nu le auziseră zgomotele distinctive, asemănătoare cu târâirea unor perii metalice, din cauza vacarmului din fabrica de bioți.

Octopăianjenii se opriră când își dădură seama că oamenii i-au observat. Inima lui Nicole bătea cu furie. Își amintea clar ultima ei întâlnire cu un octopăianjen, când o salvase pe Katie din adăpostul octozilor din Rama II. Și atunci, ca și acum, primul ei impuls fusese să fugă.

Îl apucă pe Richard de mână și amândoi se uitară lung la extratereștri.

— Să fugim, spuse ea în surdină.

— Și eu sunt la fel de înspăimântat ca și tine, dar hai să mai stăm puțin. Ei nu se mișcă. Vreau să văd ce au să facă.

Richard se concentră asupra octopăianjenului din frunte și-și schiță cu atenție în minte imaginea lui. Corpul aproape sferic era cenușiu închis, cu un diametru de circa un metru și cu o fantă verticală lată de douăzeci sau douăzeci și cinci de centimetri, care ducea de sus până jos, unde corpul se desfăcea în opt tentacule negre cu auriu care se răsfirau pe podea, fiecare având doi metri lungime. În interiorul fantei verticale erau multe protuberanțe și încrețituri necunoscute {Aproape sigur senzori, se gândi Richard), dintre care cea mai mare era reprezentată de un grup de lentile dreptunghiulare conținând un anume tip de lichid.

Pe când cele două perechi se uitau una la alta, o bandă lată de un purpuriu aprins începu să se miște rapid în jurul „capului” octopăianjenului conducător. Banda asta izvora din una din marginile paralele ale fantei verticale; se mișcă în jurul capului, dispărând în marginea opusă a fantei. Fu urmată la câteva secunde de o a doua bandă complicat colorată, compusă din fâșii roșii, verzi și câteva fără culoare, care făcu și ea aceeași călătorie în jurul capului octopăianjenului.

— Exact asta s-a întâmplat când Katie și cu mine ne-am întâlnit cu octopăianjenul ăla, spuse Nicole cu nervozitate. Katie spunea că ne vorbește.

— Dar n-avem cum să știm ce spune, replică Richard. Faptul că poate să vorbească nu înseamnă că n-o să ne facă rău…

În timp ce octopăianjenul conducător continua să vorbească în culori, Richard își aminti dintr-o dată un episod din anii de dinainte, din perioada odiseei lui pe Rama II. La vremea aceea stătea întins pe o masă, înconjurat de cinci sau șase octozi, toți cu modele colorate pe cap. Richard își aminti cu claritate groaza pe care o simțise în timp ce se uita cum niște creaturi foarte mici, aparent controlate de octopăianjeni, se târau și-i intrau în nas.

Lui Richard începură să-i zvâcnească tâmplele de durere.

— Cu mine n-au fost deloc drăguți, îi spuse el lui Nicole. Când au…

În acel moment, ușa din capătul îndepărtat al încăperii se deschise și intrară alți patru octopăianjeni.

— Ajunge, spuse Richard simțind că Nicole se încordează. Cred că e timpul să o luăm spre ieșire.

Se îndreptară repede spre centrul încăperii, unde pasarela, la fel ca în camera anterioară, se unea cu drumul ce ducea în afara clădirii. Cotiră spre ieșire, dar se opriră după câțiva pași. Și pe ușa asta veneau alți patru octopăianjeni.

Richard și Nicole se răsuciră, se întoarseră pe pasarela principală interioară și o luară la fugă în direcția celei de a treia aripi a pentagonului. De data asta alergară întins, fără să cotească spre ieșire, până ajunseră în interiorul celei de-a patra aripi. În sectorul ăsta era întuneric beznă. Încetiniră și Richard scoase lanterna ca să cerceteze împrejurimile. Pe podeaua de sub ei se găseau instalații cu aspect sofisticat, dar nici un fel de activitate.

— Să încercăm iar să ieșim? întrebă Richard băgând la loc lanterna în buzunarul de la cămașă.

— Da.

Se luară de mână și alergară spre intersecție, unde cotiră la dreapta și se îndreptară spre ieșirea din pentagon.

Câteva minute mai târziu se aflau într-un coridor întunecat, pe un teritoriu complet necunoscut. Amândoi erau epuizați. Nicole respira cu greutate.

— Richard, trebuie să mă odihnesc. Nu pot alerga așa, întruna.

Merseră repede vreo cincizeci de metri pe coridorul întunecat și pustiu. Văzură în stânga lor o ușă. Richard o deschise cu precauție, se uită înăuntru și cercetă încăperea cu lanterna.

— Trebuie să fie un fel de cameră de depozitare, spuse el. Dar acum e goală.

Richard intră în încăpere, se uită pe ușa din spate într-o altă cameră goală, apoi se întoarse după Nicole. Se așezară cu spatele lipit de perete. După câteva secunde, Nicole spuse:

— Iubitule, când ne întoarcem în adăpostul nostru vreau să mă ajuți să-mi fac un consult la inimă. În ultimul timp am niște dureri ciudate.

— Acum te simți mai bine? întrebă Richard îngrijorat.

— Da. Nicole zâmbi în întuneric și își sărută soțul. Pe cât de bine e de așteptat după ce am scăpat ca prin urechile acului de un cârd de octopăianjeni.