Razboi pe Rama

9

Nicole se trezi odihnită și cu uimitor de multă energie. Dădu să apese pe butonul de lângă pat, dar se răzgândi. Reuși să se așeze în scaunul cu rotile, se duse la fereastră și trase draperiile.

Era o dimineață frumoasă. În stânga ei se afla un pârâu mic; și trei copii, probabil între opt și zece ani, aruncau pietre pe suprafața unei bălți mici formată de cursul normal al pârâului. În timp ce se uita pe fereastră la câmpiile și copacii și dealurile vălurite perfect simulate, Nicole se simți dintr-o dată tânără și plină de viață.

Poate că, la urma urmelor, ar trebui să-i las să mă repare, se gândi Nicole. Să-mi înlocuiască toate părțile deteriorate și uzate… Aș putea trăi aici, cu Simone și Michael. Aș putea chiar să-i învăț pe strănepoții mei câteva lucruri…

Cei trei copii plecară de lângă pârâu și o luară la fugă peste un câmp verde, spre țarcul cailor. Băiatul fugea cel mai repede, dar abia reuși s-o întreacă pe cea mai mică dintre fete. Cei trei râseră și chemară caii la gard.

— Băiatul e Zachary, spuse Michael cel Mare din spatele ei. Fetele sunt Colleen și Simone… Zachary și Colleen sunt copiii Katyei, Simone e copilul cel mare al lui Timothy.

Nicole nu-l auzise intrând în cameră. Se întoarse.

— Bună dimineața, Michael, spuse ea și se uită din nou pe fereastră. Toți copiii sunt superbi.

— Mulțumesc, spuse Michael venind la fereastră. Sunt un om foarte norocos. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o viață fascinantă, plină de bogății incredibile.

Se uitară în tăcere la copii. Zachary încălecă un cal alb și începu să se dea mare.

— Mi-a părut rău să aud de moartea lui Richard, spuse Michael. Ne-a povestit ieri Patrick cum s-a întâmplat… Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine.

— Într-adevăr, răspunse Nicole. Între mine și Richard exista o prietenie minunată…

Se întoarse cu fața la el.

— Ai fi fost foarte mândru de el, Michael… În ultimii ani era alt om…

— Am bănuit, spuse Michael. Richard pe care-l știam nu s-ar fi oferit niciodată să-și riște viața, mai ales ca s-o salveze pe-a altora…

— Ar fi trebuit să-l vezi cu nepoata lui, Nikki, fetița lui Ellie. Erau nedespărțiți. El era „Boobah” al ei… A descoperit tandrețea prea târziu în viață…

Nicole nu putu să continue. O durere de inimă bruscă o copleși. Se duse cu scaunul la noptieră și luă o înghițitură de lichid albastru din sticlă.

Se întoarse la fereastră. Cei doi prieteni vechi se uitară din nou la copiii care se jucau. Fetele încălecaseră și ele și părea că au început un fel de joc.

— Patrick ne-a spus că Benjy a devenit un adult grozav, spuse Michael. Limitat în unele privințe, desigur, dar absolut remarcabil, ținând cont de capacitatea lui de bază și de perioadele lungi de somn… Ne-a spus că Benjy este un omagiu viu adus talentelor tale și că ai lucrat neobosit cu el, nelăsându-l niciodată să-și folosească handicapul ca pe o scuză…

Fu rândul lui Michael să-și simtă glasul sugrumat de emoții. Se întoarse spre Nicole cu ochii în lacrimi și-i luă mâinile.

— Nu știu dacă am să-ți pot mulțumi vreodată pentru că i-ai crescut pe cei doi băieți cu atâta grijă, mai ales pe Benjy.

— Sunt fiii noștri, Michael, spuse Nicole. Îi iubesc foarte mult.

Michael își șterse cu batista nasul și ochii.

— Simone și cu mine vrem să-i cunoști pe copiii noștri și pe nepoți, firește. Dar am căzut de acord că, mai întâi, trebuie să-ți spunem ceva… Nu știam exact cum ai să reacționezi… Totuși, n-ar fi cinstit să nu-ți spunem, pentru că astfel s-ar putea să nu înțelegi de ce copiii reacționează…

— Ce este, Michael? îl întrerupse Nicole zâmbind. E clar că ți-e greu să treci la subiect.

— Într-adevăr, spuse el, traversând camera și apăsând de două ori pe butonul de pe noptieră. Nicole, ce urmează să-ți spun e puțin cam delicat… Mai ții minte, aseară, când ți-am spus că și eu, și Simone am avut tovarăși extratereștri?

— Da, Michael, spuse Nicole.

Continua să se uite pe fereastră. Michael veni lângă ea și-i luă mâna. Afară, o femeie care se apropia de cincizeci de ani, cu trup atletic și pielea de un arămiu închis ieșise din casă și se îndrepta repede spre țarcul cailor. Silueta femeii și ținuta ei i se părură lui Nicole cunoscute. Copiii o văzură pe femeie, îi făcură cu mâna, și-și îndreptară caii spre ea.

Nicole îl auzi pe Zachary strigând-o pe femeie pe nume și, dintr-o dată, înțelese. Rămase ca trăsnită. Femeia se întoarse o fracțiune de secundă și Nicole se văzu pe sine, exact așa cum era când părăsise Baza de Tranzit, cu patruzeci de ani în urmă. Nu reuși să-și stăpânească emoția.

— De tine îi era cel mai dor lui Simone, spuse Michael ca răspuns la expresia uluită așternută pe chipul lui Nicole.

Așa că a fost foarte normal ca extratereștrii să-i modeleze o tovarășă după imaginea ta… E o simulare extraordinar de bună. Nu doar ca aspect fizic, asta poți vedea singură, ci și ca personalitate. Simone și cu mine eram uimiți, mai ales la început, ce copie perfectă au făcut. Extraterestra vorbea ca tine, mergea ca tine, ba și gândea ca tine… După o săptămână, Simone îi spunea „Mamă”, iar eu îi spuneam „Nicole”. De atunci e cu noi.

Nicole privea simularea propriei persoane fără să scoată o vorbă. Expresia feței și chiar gesturile sunt corecte, se gândi ea. Continuă să se uite fix la femeia care se apropia de casă cu cei trei copii.

— Simone s-a gândit că s-ar putea să te superi puțin sau poate chiar să te simți înlocuită, descoperind că această simulare a ta trăiește cu noi de atâția ani. Însă am asigurat-o că vei înțelege, doar că-ți va trebui ceva timp să te obișnuiești cu ideea… La urma urmei, din câte știu eu, nici o ființă omenească n-a fost înlocuită vreodată de o copie robot a ei…

Extraterestra Nicole ridică o fată și o învârti în aer. Apoi cei patru urcară treptele în fugă și trecură pragul casei.

Ei îi spun bunică, se gândi Nicole. Ea poate să alerge, să călărească și să-i arunce în aer…Nu e zbârcită și imobilizată într-un scaun cu rotile. O emoție care nu-i plăcea, autocompătimirea, începu să-și facă loc în ea. Poate că lui Simone nici nu i-a fost atât de dor de mine, își spuse ea. „Mama” ei i-a fost alături în toți anii ăștia, fără să îmbătrânească, fără să ceară nimic…

Nicole simți că e gata să plângă. Se adună.

— Michael, spuse ea, forțându-se să zâmbească, lasă-mă un minut să mă pregătesc pentru micul dejun.

— Sigur n-ai nevoie de ajutor? întrebă ei.

— Nu, nu… Mă descurc… Vreau doar să mă spăl pe față și să mă fardez puțin.

Lacrimile veniră la câteva secunde după ce ușa se închise. Nici aici nu-i loc pentru mine,își spuse Nicole. Există deja o bunică, una mai bună decât aș putea fi eu vreodată, chiar dacă e doar un robot…

În drumul de întoarcere la centrul de transport, Nicole nu vorbi aproape deloc. Rămase tăcută și după ce naveta părăsi Modulul de Locuit și ieși în spațiu.

— Nu vrei să vorbești despre asta, nu-i așa? spuse Vulturul.

— Nu prea, răspunse Nicole în microfonul din cască.

— Îți pare bine că te-ai dus? întrebă Vulturul după un timp.

— Oh, da… Absolut, răspuns ea. A fost una din cele mai impresionante experiențe din viața mea… Îți mulțumesc foarte mult.

Vulturul reglă viteza navetei astfel încât să se deplaseze încet. Uriașul tetraedru luminat domina priveliștea de dincolo de fereastră.

— Procedura de înlocuire ar putea fi realizată în după-amiaza asta, spuse Vulturul. La începutul săptămânii viitoare ai arăta mai tânără decât Michael cel Mare.

— Nu, mulțumesc, spuse Nicole. Urmă o altă perioadă lungă de tăcere.

— Nu pari prea fericită, spuse apoi Vulturul.

Nicole se întoarse și se uită la însoțitorul ei extraterestru.

— Ba sunt, spuse ea. Sunt fericită mai ales pentru Simone și Michael… E minunat că au o viață atât de împlinită…

Inspiră adânc.

— Poate că sunt doar obosită, spuse ea. S-au întâmplat atâtea într-un timp atât de scurt!

— Probabil că asta e, spuse Vulturul.

Nicole se cufundă în gânduri, revăzând metodic tot ce i se întâmplase de când se trezise. Prin minte îi trecură în goană fețele celor șase copii și paisprezece nepoți ai lui Simone și Michael. Un grup frumos, dar fără multă variație, își spuse ea.

Însă cel mai des îi apărea în minte o altă față, una pe care și-o amintea cu claritate din oglindă. Era de acord cu Simone și Michael că cealaltă Nicole seamănă incredibil de bine cu ea, că reprezintă un triumf al tehnologiei avansate. Însă nu fusese în stare să discute cu ei despre cât e de ciudat să faci cunoștință și să porți o conversație cu tine însăți la o vârstă mai tânără. Ce ciudat te simți știind că un robot te-a înlocuit în inima și mintea celor din familia ta.

Nicole urmărise în tăcere cum cealaltă Nicole și Simone se amuză de o ceartă pe care Simone o avusese cu ani în urmă cu surioara ei Katie, la Baza de Tranzit. În timp ce extraterestra reamintea detaliile întâmplării, se reîmprospăta și memoria lui Nicole. Până și memoria ei e mai bună ca a mea… Ce soluție perfectă la problema îmbătrânirii și a morții!… Să prinzi o persoană în floarea vieții, cu toate capacitățile intacte și s-o conservi pe vecie ca o legendă, cel puțin în ochii celor iubiți.

— De unde știu eu sigur că acei Michael și Simone cu care am vorbit ieri și azi dimineață sunt oameni adevărați și nu doar simulări de o fidelitate chiar și mai înaltă decât cealaltă Nicole? îl întrebă Nicole pe Vultur.

— Sfântul Michael a spus că ai pus mai multe întrebări la obiect despre viața din trecut a lui Michael cel Mare, spuse Vulturul. N-ai fost mulțumită de răspunsuri?

— Dar acum o oră, în mașină, mi-am dat seama că unele informații puteau să fi fost luate din dosarul biografic al lui Michael din nava Newton, dosar la care știu că voi ați avut acces…

— De ce ne-am fi dat peste cap să te inducem în eroare? Am mai făcut noi așa ceva până acum?

— Câți alți copii ai lui Simone și Michael mai există? întrebă Nicole după câteva minute, schimbând subiectul.

— Aici, la această Bază de Tranzit, treizeci și doi, răspunse Vulturul. Și mai mult de o sută în alte locuri.

Nicole clătină din cap. Își aduse aminte de cronicile senufo. „Și urmașii ei se vor răspândi printre stele”… Omeh ar fi încântat, se gândi ea.

— Așadar, ați perfectat dezvoltarea extrauterină a oamenilor din ovule fertilizate?

— Mai mult sau mai puțin, răspunse Vulturul. Un timp domni din nou tăcerea.

— De ce nu mi-ai vorbi niciodată de Prim Monitoare? întrebă apoi Nicole.

— N-am avut voie, până te-ai trezit din somnul cel lung… Iar de atunci, n-a venit vorba.

— Tot ce-a spus Sfântul Michael despre Dumnezeu și haos și multiplele universuri este adevărat?

— Din câte știm noi, da, răspunse Vulturul. Cel puțin asta ni s-a programat în sisteme… Nici unul dintre noi cei de aici n-a văzut vreodată un Prim Monitor.

— Și e posibil ca toată povestea să fie un mit, creat de o inteligență superioară ierarhic ție, ca explicație oficială de oferit ființelor umane?

Vulturul ezită.

— Se poate și asta… N-am cum să știu.

— Ai ști dacă înainte ți-ar fi fost programată altă explicație în sistem?

— Nu neapărat, spuse Vulturul. Nu sunt singurul responsabil de ceea ce conține memoria mea.

Purtarea lui Nicole rămase neobișnuită. Își întrerupea perioadele lungi de tăcere pentru a pune, din senin, întrebări aparent fără legătură. La un moment dat întrebă de ce unele Baze de Tranzit aveau patru module, iar altele trei. Vulturul îi răspunse că Modulul Cunoașterii crea un tetraedru la fiecare a zecea sau a douăsprezecea Bază de Tranzit. Nicole vru să știe ce era atât de deosebit la Modulul Cunoașterii. Vulturul îi spuse că în acest modul se depozitau toate cunoștințele dobândite despre această parte a galaxiei.

— Este în parte bibliotecă, în parte muzeu și conține o cantitate uriașă de informații în diverse forme, spuse el.

— Ai fost vreodată în acest Modul al Cunoașterii? întrebă Nicole.

— Nu, dar actualele mele sisteme conțin o descriere completă a lui…

— Eu pot să merg acolo? întrebă Nicole.

— O ființă vie trebuie să aibă permisiune specială ca să intre în Modulul Cunoașterii, spuse Vulturul.

Când Nicole vorbi din nou, întrebă ce se va întâmpla cu oamenii care vor fi transferați peste o zi sau două la Baza de Tranzit. Vulturul îi explică răbdător că oamenii vor trăi în Modul de Locuit într-un mediu test împreună cu mai multe alte specii, că vor fi monitorizați îndeaproape și că printre ei s-ar fi putut sau nu să trăiască și Simone, Michael și familia lor.

Nicole luă decizia cu câteva minute înainte să ajungă la steaua de mare.

— Vreau să rămân aici numai la noapte, spuse ea încet. Ca să-mi pot lua rămas bun de la toți.

Vulturul se uită la ea cu o expresie curioasă.

— Apoi, mâine, continuă Nicole, dacă poți să obții permisiunea, vreau să mă duci la Modulul Cunoașterii… O dată ce părăsesc steaua de mare, vreau să mi se întrerupă toată medicația… Și nu vreau eforturi eroice dacă inima mea intră în agonie.

Nicole se uita drept înainte prin cască, pe fereastra navetei. De bună seamă, e timpul potrivit, își spuse ea. Măcar de-aș avea curaj să nu șovăi.

— Da, mamă, spuse Ellie. Înțeleg, zău că înțeleg… Dar sunt fiica ta. Te iubesc. Indiferent cât de logic ar putea să fie pentru tine, n-am cum să fiu fericită pentru că n-am să te mai văd niciodată.

— Și ce-ar trebui să fac? întrebă Nicole. Să-i las să mă transforme într-o femeie bionică, astfel încât să mă-nvârt pe-aici pe vecie? Și să fiu la grande damme a comunității, sentențioasă și plină de importanță? Ideea asta nu-mi surâde deloc.

— Dar toată lumea te admiră, mamă, spuse Ellie. Familia ta de aici te iubește și ai putea petrece mulți ani ajungând să cunoști întreaga familie a lui Simone și Michael… N-ai fi niciodată o povară pentru nici unul dintre noi…

— Nu asta e adevărata problemă, spuse Nicole.

Își întoarse scaunul cu fața la unul din pereții goi.

— Universul este în constantă înnoire, spuse ea atât pentru sine cât și pentru Ellie. Totul — indivizii, planetele, stelele, chiar și galaxiile — are un ciclu de viață, se naște și moare. Nimic nu durează veșnic. Nici chiar universul însuși… Schimbarea și înnoirea sunt o parte esențială a procesului general. Octopăianjenii știu bine acest lucru. De asta anihilările planificate fac parte integrantă din conceptul lor de completare.

— Dar, mamă, în afară de cazul în care e război, octopăianjenii îi trec pe lista de anihilare numai pe indivizii care nu mai contribuie la binele societății suficient pentru a justifica resursele cheltuite… Pe noi nu ne costă nimic să te ținem în viață… Iar înțelepciunea și experiența ta sunt încă valoroase.

Nicole se întoarse și zâmbi.

— Ești o femeie deșteaptă, Ellie, spuse ea. Și recunosc că există niște adevăruri în ceea ce spui. Însă treci cu vederea în mod deliberat două elemente cheie din decizia mea, pe care ți le-am explicat deja pe larg… Din motive pe care nici tu și nici altcineva nu le puteți înțelege, pentru mine e important să fiu în stare să-mi aleg singură momentul morții. Vreau să iau acea decizie înainte de a deveni o povară sau de a ieși din cursul evenimentelor, și cât mai am încă respectul familiei și al prietenilor mei. În al doilea rând, simt că n-am un loc definit în lumea de după transfer. De aceea nu pot justifica, în propria-mi minte, masiva intervenție fiziologică ce va fi necesară ca să pot să funcționez fără a fi o problemă pentru alții… Din foarte multe puncte de vedere, se pare că acum e un moment excelent să ies din scenă.

— Cum ți-am spus de la început, spuse Ellie, analiza ta rece, rațională, indiferent dacă e corectă sau nu, n-ar trebui să fie singurul considerent. Cum rămâne cu sentimentul pierderii pe care-l vom trăi Benjy, Nikki, eu și ceilalți? Durerea noastră va fi cu atât mai mare cu cât știm că acum, moartea ta putea fi evitată…

— Ellie, unul din motivele pentru care m-am întors să-mi iau rămas bun de la tine și de la ceilalți a fost să încerc să diminuez sentimentul pierderii pe care l-ați putea avea după moartea mea…

— Mamă, o întrerupse Ellie, luptându-se cu lacrimile, noi nu suntem octopăianjeni, suntem oameni… Noi jelim. Suntem dezolați când cineva iubit moare. În mintea noastră știm că moartea e inevitabilă și că face parte din schema universală, cu toate astea plângem și avem o senzație acută de pierdere… Ai uitat ce-ai simțit tu când au murit Richard și Katie?… Ai fost devastată.

Nicole înghiți nodul din gât și se uită la fiica ei. Știam că n-o să fie ușor, se gândi ea. Poate nu trebuia să mă întorc… Poate chiar ar fi fost mai bine dacă-l rugam pe Vultur să le spună tuturor că am murit de un infarct.

— Știu că te-a supărat faptul că un robot extraterestru te-a înlocuit în familia lui Michael și Simone… Dar nu trebuie să exagerezi. Mai devreme sau mai târziu toți copiii și nepoții lor vor afla că nu poate exista înlocuitor pentru adevărata Nicole des Jardins Wakefield.

Nicole oftă. Simțea că pierde bătălia.

— Recunosc în fața ta, Ellie, că am simțit că nu mai e loc pentru mine în familia lui Michael și Simone. Însă nu e corect din partea ta să insinuezi că reacția mea la cealaltă Nicole este singurul sau principalul motiv al deciziei mele.

Nicole începea să se simtă sfârșită. Plănuise să vorbească mai întâi cu Ellie, apoi cu Benjy și la urmă cu restul grupului, înainte de a se culca. Discuția cu Ellie era mult mai grea decât se așteptase. Dar ai fost realistă? se întrebă pe sine Nicole. Chiar ai crezut că Ellie o să spună „grozav, mamă, e logic, îmi pare rău să te văd plecând dar te înțeleg pe deplin”?

Se auzi o bătaie în ușa apartamentului. Ușa se deschise și în prag apăru Vulturul. Se uită la cele două femei.

— Deranjez? Nicole zâmbi.

— Cred că suntem gata să facem o scurtă pauză, spuse ea.

Ellie se scuză și se duse la baie, iar Vulturul veni spre Nicole.

— Cum merge? întrebă el.

— Nu prea bine, răspunse Nicole.

— M-am gândit să trec pe aici ca să-ți spun că ți s-a aprobat cererea de a vizita Modulul Cunoașterii. Asta presupunând că rămâne valabil ceea ce mi-ai spus în navetă…

Nicole se lumină.

— Bun, spuse ea. Acum nu-mi mai rămâne decât să-mi adun curajul ca să termin ce am început.

Vulturul o bătu pe spate.

— Poți s-o faci, spuse el. Ești omul cel mai formidabil pe care l-am întâlnit vreodată.

Capul lui Benjy odihnea pe pieptul ei. Nicole stătea întinsă pe spate, îmbrățișându-și fiul cu un braț. Așadar, s-ar putea ca asta să fie ultima noapte din viața mea, se gândi ea, toropită de somn. Simți cum urcă în ea un mic val de frică, dar îl alungă. Nu mi-e frică de moarte,după tot ce am cunoscut deja,își spuse ea.

Vizita Vulturului o întărise. Când reluase discuția cu Ellie, Nicole recunoscuse că Ellie are dreptate în multe privințe și că nu vrea să-și îndurereze familia și prietenii, dar afirmă că e hotărâtă să rămână la decizia ei. Nicole sublimase faptul că Ellie și Benjy, și într-o oarecare măsură și ceilalți, vor avea prilejul să-și dezvolte și mai mult personalitatea în absența ei, nemaiavând prin preajmă un personaj investit cu autoritate la care să poată apela.

Ellie îi spusese lui Nicole că e o „bătrână încăpățânată” dar că, din dragoste și respect, va încerca să-i fie un reazem în cele câteva ore rămase. De asemenea, Ellie o întrebase pe Nicole dacă intenționa să facă ceva anume pentru a-și grăbi moartea. Nicole râsese și-i spuse fiicei sale că nu va fi nevoie de nimic neobișnuit, întrucât Vulturul o asigurase că, fără medicație, inima ei va ceda în câteva ore.

Discuția cu Benjy nu fusese chiar atât de grea. Ellie se oferise să-i explice lui Benjy totul și Nicole acceptase. Benjy știa că mama lui e suferindă și nu știa că extratereștrii au capacitatea medicală de a-i rezolva problemele. Ellie îl asigurase pe Benjy că Max, Eponine, Nikki, Kepler, Marius și Maria vor face parte din lumea lui de zi cu zi.

Din restul grupului, numai Eponine avusese ochii în lacrimi când Nicole le adusese la cunoștință decizia ei. Max spusese că nu e luat total prin surprindere. Maria își exprimase părerea de rău că n-a petrecut mai mult timp cu femeia care „i-a salvat viața”. Kepler, Marius și chiar și Nikki fuseseră nesiguri pe ei și nu știuseră ce să spună.

Pregătindu-se de culcare, Nicole își promisese că dimineață, la prima oră, îl va căuta pe doctorul Blue și-și va lua rămas bun de la prietenul ei octopăianjen. Chiar înainte să stingă lumina, Benjy se apropiase de mama sa și o întrebase dacă poate să doarmă în brațele ei, „ca atunci când era mic”. Nicole acceptase; după ce Benjy se cuibări lângă ea, lacrimile îi inundară fața, umezindu-i urechile și rogojina de dedesubt.