Razboi pe Rama

11

— Zi așa, octopăianjenii n-au făcut niciodată nimic ostil! spuse Max furios. Atunci cum dracu’ numiți voi treaba asta? Suntem prinși în capcană. Clătină din cap cu tărie. M-am gândit eu din capul locului că-i o prostie să vin aici.

— Te rog, Max, spuse Eponine. Să nu ne certăm. Nu ajută la nimic dacă ne certăm între noi.

Toți adulții, cu excepția lui Nai și Benjy, străbătuseră culoarul de un kilometru până la sala-catedrală ca să examineze ce făcuseră octopăianjenii. Într-adevăr, oamenii erau închiși în adăpost. Două dintre cele trei tunele deschise care dădeau din sală duceau la coridorul vertical, iar al treilea, descoperiră ei repede, ducea la o cameră de depozitare mare și pustie, care nu avea nici o ieșire.

— Ar fi bine să găsim o soluție cât mai repede, spuse Max. Mâncarea ne mai ajunge doar pentru patru zile și n-avem nici o idee de unde să facem rost de alta.

— Îmi pare rău, Max, spuse Nicole, dar tot mai cred că decizia inițială a lui Richard a fost corectă. Dacă rămâneam în adăpostul nostru am fi fost capturați și duși înapoi în Noul Eden, unde aproape sigur am fi fost executați…

— Poate, o întrerupse Max. Sau poate nu… Cel puțin, în cazul ăla, copiii ar fi fost cruțați. Și nu cred că Benjy și doctorul ar fi fost omorâți…

— Toate astea sunt pure speculații și nu rezolvă principala noastră problemă: ce facem acum? interveni Richard..

— În regulă, geniule, zise Max pe un ton mușcător. Până acum, tu ai luat hotărârile. Ce propui?

Eponine interveni din nou.

— Ești nedrept, Max. Nu e vina lui Richard că suntem în situația asta. Și, cum spuneam mai înainte, nu ne ajută…

— Bine, bine, o întrerupse Max și se îndreptă spre culoarul care ducea în camera-depozit. Am să intru în tunelul ăsta să mă calmez și să fumez o țigară. Se uită în urmă la Eponine. Nu vii și tu? Ne mai rămân exact douăzeci și nouă după ce o fumăm pe asta.

Eponine le zâmbi slab lui Nicole și lui Ellie.

— Tot mai e supărat foc pe mine că n-am luat toate țigările când am evacuat adăpostul, spuse ea încet. Nu vă faceți griji… Max se înfurie ușor, dar îi trece repede… Ne întoarcem în câteva minute.

— Care e planul tău, iubitule? îl întrebă Nicole pe Richard după plecarea celor doi.

— Nu prea avem de ales, răspunse Richard sumbru. Unul sau doi adulți trebuie să stea cu Benjy, copiii și avianii, în timp ce noi ceilalți explorăm cât mai repede adăpostul ăsta… Nu mă încântă deloc ideea că octopăianjenii chiar intenționează să ne lase să murim de foame.

— Scuză-mă, Richard.

Robert Turner vorbea pentru prima oară de când Patrick anunțase că ieșirea spre New York e astupată.

— Nu cumva presupui din nou că octopăianjenii sunt prietenoși? Să presupunem că nu sunt sau, mai degrabă, să presupunem că supraviețuirea noastră este nesemnificativă pentru ei într-un fel sau altul și că pur și simplu au sigilat adăpostul ca să se protejeze de toți acei oameni apăruți de curând…

Robert se opri, părând că și-a pierdut șirul gândurilor.

— Voiam să spun, continuă el după câteva secunde, că nepoata ta și de fapt toți copiii sunt în mare pericol, atât psihic cât și fizic și mă voi opune oricărui plan care i-ar lăsa neprotejați și vulnerabili.

— Ai dreptate, Robert, îl întrerupse Richard. Mai mulți adulți, dintre care cel puțin un bărbat, trebuie să rămână cu Benjy și copiii… De ce nu vă întoarceți tu, Patrick și Ellie chiar acum la copii? E și Nai acolo. Nicole și cu mine îi așteptăm pe Max și Eponine și venim și noi repede.

Richard și Nicole rămaseră singuri.

— Ellie spune că Robert e furios mai tot timpul dar nu știe cum să-și exprime mânia în mod constructiv, zise încet Nicole… I-a spus că întreaga acțiune i s-a părut de la bun început o greșeală și petrece ore întregi gândindu-se la asta, încruntat și mohorât… Ellie spune chiar că o îngrijorează obsesia asta al lui.

Richard clătină din cap.

— Poate a fost o greșeală, spuse el. Poate că tu și cu mine ar fi trebuit să ne trăim singuri restul vieții. Însă m-am gândit că…

În acel moment Max și Eponine se întoarseră din cameră.

— Vreau să vă cer scuze amândurora, spuse Max întinzând mâna. Cred că m-am lăsat copleșit de teamă și frustrare.

— Mulțumesc, Max, spuse Nicole. Dar nu-i nevoie să-ți ceri scuze. Ar fi caraghios să presupunem că putem trece printr-o experiență ca asta fără să apară și neînțelegeri.

Toată lumea era în muzeu.

— Să revedem încă o dată planul, spuse Richard. Cinci dintre noi vor coborî pe spițe și vor explora zona din jurul peronului de metrou. Vom cerceta în amănunt orice tunel pe care-l găsim. Apoi, dacă nu găsim nici un mijloc de evadare și metroul cel mare ne așteaptă într-adevăr acolo, Max, Eponine, Nicole și cu mine ne vom urca în el, iar Patrick se va întoarce aici în muzeu.

— Nu crezi că e o nesăbuință să vă urcați toți patru în metrou? întrebă Robert. De ce nu urcați doar doi mai întâi?… și dacă metroul pleacă și nu se mai întoarce?

— Robert, din păcate n-avem timpul de partea noastră, răspunse Richard. Dacă n-am sta atât de prost cu mâncarea, am putea urma un plan mai conservator. În acel caz poate numai doi dintre noi ar intra în metrou. Dar dacă traseul metroului are mai multe destinații succesive, în loc de una singură? Întrucât am hotărât deja că vom explora numai câte doi, pentru siguranță, s-ar putea să ne ia mult să găsim o cale de evadare având doar un cuplu care cercetează.

În cameră se lăsă o tăcere prelungită, până când Timmy începu să sporovăiască nedeslușit cu sora lui. Nikki se duse la avian și începu să-i mângâie burta catifelată.

— N-am pretenția de a cunoaște toate răspunsurile, spuse Richard, și nici nu subestimez gravitatea situației. Dar dacă există o cale de ieșire de aici, lucru în care Nicole și cu mine credem, cu cât o găsim mai repede, cu atât mai bine.

Fu rândul lui Patrick să pună o întrebare.

— Presupunând că luați toți patru metroul, noi cât timp trebuie să vă așteptăm aici în muzeu?

— Asta e o întrebare grea, răspunse Richard. Aveți mâncare suficientă pentru încă patru zile, iar apa din cisternă ar trebui să vă țină în viață o oarecare perioadă după aceea… Nu știu, Patrick. Cred că ar trebui să rămâneți aici cel puțin două sau trei zile… După aceea va trebui să hotărâți singuri… Dacă va fi posibil, unul sau mai mulți dintre noi se vor întoarce.

Benjy urmărea conversația cu foarte mare atenție. Era evident că înțelege în linii mari ce să întâmplă, căci începu să plângă încetișor. Nicole se duse la el să-l liniștească.

— Nu-ți face griji, fiule, spuse ea. Totul o să fie bine. Bărbatul-copil își privi mama.

— Așa sper, spuse el, dar mi-e frică.

Galileo Watanabe sări brusc și alergă spre locul în care cele două puști erau rezemate de perete.

— Dacă unul din octopăianjenii ăia intră aici, am să-l împușc, spuse el atingând una din puști înainte ca Max să i-o ia din mână. Bang! Bang!

Strigătele lui îi făcură pe aviani să țipe și pe micuța Nikki să plângă. După ce Ellie șterse lacrimile fiicei sale, Max și Patrick puseră puștile pe umăr și cei cinci exploratori își luară la revedere. Ellie intră în tunel cu ei.

— N-am vrut să vorbesc despre asta în fața copiilor, dar ce trebuie să facem dacă vedem un octopăianjen în timp ce voi sunteți plecați? întrebă ea.

— Încercați să nu intrați în panică, răspunse Richard.

— Și să nu faceți nimic agresiv, adăugă Nicole.

— Înșfac-o pe Nikki și fugi de să-ți sfârâie călcâiele, spuse Max, făcându-i cu ochiul.

Câtă vreme coborâră pe spițe nu se întâmplă nimic neobișnuit. La fel ca în urmă cu mulți ani, luminile de la următorul nivel inferior se aprindeau când cineva care cobora se apropia de zona neluminată. Cei cinci exploratori ajunseră pe peronul de metrou în mai puțin de o oră.

— Acum vom afla dacă acele vehicule misterioase mai funcționează, spuse Richard.

În mijlocul peronului circular era o gaură de dimensiuni mai mici, care cobora mai adânc în întuneric, rotundă și prevăzută de asemenea cu spițe metalice care ieșeau din pereți. În unghi drept față de locul în care stăteau cei cinci, de o parte și de alta a peronului, se vedeau două tunele întunecate, tăiate în piatră și metal. Unul dintre tunele era mare, cu o deschidere de cinci-șase metri pe înălțime, în timp ce tunelul opus era exact cu un ordin de mărime mai mic. Când Richard se apropie la douăzeci de grade de tunelul cel mare, acesta se lumină brusc și putu să-i vadă clar interiorul. Tunelul semăna cu un mare canal colector de pe Pământ.

Ceilalți membri ai grupului de explorare veniră repede lângă Richard de îndată ce se auzi venind din tunel primul zgomot șuierat. În mai puțin de un minut, un vehicul asemănător cu un metrou apăru în viteză de după un colț îndepărtat și se îndreptă rapid înspre ei, oprindu-se cu capătul din față la un metru de locul în care coridorul cu spițe continua să coboare.

Și interiorul metroului era luminat. În vagon nu existau scaune, ci doar niște bare metalice din tavan până în podea împrăștiate aparent la întâmplare. Cinci secunde mai târziu, pe partea opusă a peronului trase un vehicul identic, exact o zecime din mărimea primului.

Cu toate că Max, Patrick și Eponine auziseră de multe ori istorisiri despre două metrouri fantomă, acum când vedeau aievea vehiculele se simțeau cuprinși de neliniște.

— Chiar vorbești serios, prietene? îl întrebă Max pe Richard după ce examinară amândoi rapid exteriorul metroului mai mare. Chiar ai de gând să urci în drăcia asta dacă nu găsim nici o cale de ieșire?

Richard aprobă dând din cap.

— Dar ăsta poate să meargă oriunde, spuse Max. N-avem nici cea mai vagă idee ce e, cine l-a construit sau ce dracu’ face aici. Și o dată ce ne-am suit în el, suntem complet neajutorați.

— Asta-i drept, spuse Richard zâmbind vag. Max, înțelegi excelent situația în care ne aflăm.

Max clătină din cap.

— În fine, mai bine am găsi naibii ceva în afurisita asta de gaură, pentru că nu știu dacă Eponine și cu mine…

— În regulă, spuse Patrick apropiindu-se de ei. Cred că e timpul pentru următoarea fază a operațiunii… Haide, Max, ești gata să mai cobori niște spițe?

Richard n-avea la dispoziție nici unul din roboții săi isteți ca să-l plaseze în metroul mai mic. Însă avea o cameră de luat vederi miniaturală, prevăzută cu un sistem de mobilitate rudimentar și care spera să fie suficient de grea pentru a pune în mișcare metroul mai mic.

— Metroul cel mic nu ne asigură în nici un caz o posibilă ieșire, le spuse el celorlalți. Vreau doar să determin așa, pentru mine, dacă s-a schimbat ceva în acești ani. În plus, s-ar părea că nu există nici un motiv, cel puțin deocamdată, ca mai mult decât doi dintre noi să coboare mai departe.

În timp ce Patrick și Max coborau încet spițele suplimentare iar Richard era absorbit în verificarea finală a video-camerei mobile, Nicole și Eponine se plimbau pe peron.

— Cum merge, fermierule? îl întrebă Eponine pe Max prin radio.

— Până acum, bine, răspunse el. Dar suntem la numai zece metri sub voi. Spițele astea sunt mai depărtate unele de altele decât cele de deasupra, așa că trebuie să fim mai precauți.

— Relația ta cu Max trebuie să fi înflorit cu adevărat cât am fost eu în închisoare, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.

— Într-adevăr, răspunse cu nonșalanță Eponine. Sinceră să fiu, asta m-a mirat. Nu credeam că un bărbat e în stare să aibă o legătură serioasă cu cineva care… știi tu… dar l-am subestimat pe Max. Chiar că e o persoană neobișnuită. Sub masca aceea de mascul necioplit…

Eponine se opri. Nicole zâmbea larg.

— Eu nu cred că Max a reușit să păcălească pe cineva — cel puțin nu pe cei care-l cunosc. Max cel dur și spurcat la gură e un rol pe care și l-a însușit dintr-un anume motiv, autoapărare, probabil, la ferma aceea din Arkansas.

Cele două femei rămaseră tăcute o vreme.

— Însă cred, totuși, că nu l-am apreciat pe Max la adevărata lui valoare, spuse Nicole. Merită toată admirația fiindcă te adoră din tot sufletul, chiar dacă voi doi n-ați putut niciodată să…

— O, Nicole, o întrerupse Eponine, cuprinsă de emoții. Să nu crezi că eu n-am vrut, că n-am visat la asta. Iar doctorul Turner ne-a spus de multe ori că șansele ca Max să contracteze RV-41 sunt foarte mici dacă ne protejăm… Dar pentru mine, „foarte mici” nu ajunge. Dacă, cumva, i-aș transmite lui Max virusul ăsta oribil care mă ucide? Cum mi-aș putea ierta vreodată faptul că-l condamn la moarte pe bărbatul pe care-l iubesc?

Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi.

— Suntem intimi, firește, spuse ea. În felul nostru plin de precauții… Iar Max nu s-a plâns nici măcar o dată. Dar îmi dau seama din ochii lui că-i lipsește…

— În regulă, îl auziră pe Max prin radio. Acum vedem fundul. E la cinci metri sub noi și seamănă cu o podea normală. De acolo pornesc două tunele, unul de mărimea tunelului mai mic de la nivelul vostru, iar celălalt micuț de tot. Ne ducem jos să inspectăm mai îndeaproape.

Sosise timpul ca exploratorii să intre în metrou. Videocamera mobilă a lui Richard nu descoperise nici o noutate substanțială și era clar că la singurul nivel de sub ei nu există nici o ieșire pe care oamenii să o poată folosi. Richard și cu Patrick terminară de discutat între patru ochi ce avea de făcut tânărul când se întorcea la ceilalți. Apoi se întoarseră la Max, Nicole și Eponine și se îndreptară toți cinci încet spre metroul care aștepta.

Eponine avea un gol în stomac. Inspiră adânc și spuse:

— Nu mi-e rușine să recunosc că mi-e frică.

— Rahat, spuse Max, ăsta-i un eufemism. Ascultă, Richard, de unde știm noi că chestia asta n-o să se repeadă peste stânca aia de care ne-ai vorbit, cu noi cu tot?

Richard zâmbi dar nu răspunse. Ajunseră lângă metrou.

— Bun, spuse Richard, întrucât nu știm precis cum se activează chestia asta, va trebui să fim foarte atenți. Vom intra cât de cât simultan. Asta va elimina posibilitatea ca ușile să se închidă și metroul să pornească înainte să fi urcat toți.

Nimeni nu spuse nimic timp de aproape un minut. Stăteau înșirați unul lângă altul, Max și Eponine fiind cel mai aproape de tunel.

— Acum am să număr, spuse Richard. Când spun trei, facem cu toții un pas înainte.

— Pot să închid ochii? întrebă Max rânjind. Așa făceam când eram mic și mă suiam în montagne russe.

— Dacă vrei… răspunse Nicole.

Intrară în metrou și fiecare se prinse de o bară verticală. Nu se întâmplă nimic. Patrick se uita de pe peron la ei.

— Poate că-l așteaptă pe Patrick, spuse liniștit Richard.

— Nu știu, bombăni Max, dar dacă nenorocitul ăsta de tren nu se mișcă în câteva secunde, eu am să sar.

La numai câteva clipe după comentariul lui Max, ușa se închise încet. Fiecare apucă să inspire de două ori înainte ca metroul să se pună încet în mișcare, accelerând rapid în tunelul luminat.

Patrick le făcu cu mâna și urmări din ochi metroul până acesta dispăru după primul colț. Apoi își puse pușca pe umăr și începu să urce spițele. Vă rog să vă întoarceți repede, le spuse el în gând celor plecați, înainte ca incertitudinea să ne vină de hac tuturor.

Ajunse la nivelul celorlalți în mai puțin de cincisprezece minute. După ce bău o gură de apă din sticlă, porni grăbit în josul tunelului spre muzeu. În timp ce mergea, se gândea ce le va spune celorlalți.

Patrick trecu pragul fără să observe că încăperea e cufundată în întuneric. Totuși, când intră și luminile se aprinseră, se simți pe moment dezorientat. Nu sunt unde trebuie, se gândi el la început, am luat-o prin alt tunel. Ba nu, se corectă uitându-se repede în jur, asta trebuie să fie camera. Văd câteva pene în colțul de acolo și unul din scutecele ciudate ale lui Nikki…

Cu fiecare secundă care trecea, inima îi bătea mai repede. Unde sunt toți? se întrebă Patrick, uitându-se înnebunit prin cameră încă o dată. Ce putea să li se întâmple? Cu cât se uita mai mult la pereții goi, își dădea seama că sora și prietenii lui n-ar fi plecat din proprie voință. Măcar de-ar fi lăsat un bilet! Patrick își petrecu două minute scotocind fiecare ungher. Nu exista nici un mesaj. Probabil cineva sau ceva i-a forțat să plece, își spuse el.

Încercă să gândească logic, dar îi fu imposibil. Mintea îi sărea mereu de la ceea ce trebuia să facă la imaginile cumplite a ceea ce li s-ar fi putut întâmpla celorlalți. În cele din urmă se gândi că probabil se mutaseră înapoi în camera inițială, cea pe care mama lui și Richard o numeau galeria foto, poate din cauză că luminile din muzeu funcționau prost sau poate dintr-un alt motiv la fel de banal. Însuflețit de acest gând, Patrick țâșni în tunel.

Ajunse la galeria foto după trei minute. Și ea era pustie. Patrick se așeză lângă perete. Existau numai două direcții în care ar fi putut s-o ia tovarășii săi. Cum în timp ce urcase nu văzuse pe nimeni, conchise că ceilalți au plecat către sala-catedrală și ieșirea sigilată. În timp ce mergea pe coridorul lung, ținând strâns pușca, Patrick ajunse să creadă că soldații lui Nakamura nu părăsiseră insula și că pătrunseseră, cumva, în adăpost și-i capturaseră pe ceilalți.

Chiar înainte de a intra în sala-catedrală, Patrick auzi plânsul lui Nikki.

— Ma-mi, ma-mi, țipă ea, scoase un vaiet jalnic. Patrick dădu buzna în încăperea mare și, nevăzând pe nimeni, se întoarse și o luă la fugă pe rampă în sus, în direcția plânsului nepoatei sale.

Pe palierul aflat dedesubtul ieșirii sigilate era o scenă haotică. Nikki continua să jelească iar Robert Turner umbla năuc cu brațele întinse și cu ochii în sus, repetând întruna: „Nu, Doamne, nu!” Benjy hohotea pe înfundate într-un colț, în timp ce Nai încerca, fără mare succes, să-și liniștească gemenii.

Când Nai îl văzu pe Patrick, sări și alergă spre el.

— O, Patrick, spuse ea cu ochii șiroind de lacrimi, Ellie a fost răpită de octopăianjeni.