Razboi pe Rama

4

Max plecase de la petrecere de aproape două ore. Atât Eponine cât și Nicole începuseră să se alarmeze. Cele două femei încercau să traverseze ringul de dans aglomerat când doi bărbați costumați ca Robin Hood și călugărul Tuck le opriră.

— Ia să dansez și eu cu o sirenă, spuse Robin Hood râzând cu poftă și, întinzând brațele, începu să danseze cu Eponine.

— Se poate bucura un preot umil de un dans cu Maiestatea sa? întrebă celălalt.

Nicole zâmbi în sinea ei. Ce rău poate să facă un singur dans? își spuse ea. Alunecă în brațele călugărului Tuck și începură să se miște încet în jurul ringului.

Călugărul Tuck era un tip vorbăreț. După câteva acorduri, îi puse lui Nicole o întrebare. Așa cum fusese stabilit, Nicole îi răspunse printr-o înclinare a capului. Întrebările se repetară, răspunsurile urmară același șablon. Către sfârșitul cântecului, călugărul costumat începu să râdă.

— Încep să cred tot mai mult că dansez cu o mută. Una grațioasă, fără îndoială, totuși mută.

— Sunt foarte răcită, spuse încetișor Nicole, încercând să-și schimbe glasul.

După ce vorbi, Nicole detectă o schimbare clară în atitudinea călugărului. Îngrijorarea ei spori când, după sfârșitul dansului, bărbatul continuă să o țină de mână și să se uite lung la ea.

— Ţi-am mai auzit vocea undeva, spuse el serios. E foarte aparte… Mă întreb dacă ne-am cunoscut. Sunt Wallace Michaelson, senatorul din partea sectorului de vest al Beauvois-ului.

Bineînțeles, se gândi Nicole cuprinsă de panică. Acum îmi amintesc de tine. Ai fost printre primii americani din Noul Eden care i-au susținut pe Nakamura și Macmillan.

Nicole nu îndrăzni să mai spună nimic. Din fericire, Eponine și Robin Hood se întoarseră înainte ca tăcerea să se prelungească periculos de mult. Eponine își dădu seama ce se întâmplase și acționă rapid. Luând-o pe Nicole de mână, spuse:

— Regina și cu mine eram în drum spre toaletă când ne-ați acostat voi, haiducii din Pădurea Sherwood. Vă mulțumim pentru dans, iar acum, scuzați-ne, dar ne vom continua drumul spre destinația inițială.

În timp ce femeile se îndepărtau, cei doi bărbați în verde se uitară cu atenție după ele. Ajunse în toaleta doamnelor, Eponine deschise mai întâi toate cabinele pentru a se asigura că sunt singure.

— Ceva s-a întâmplat, șopti Eponine. Probabil că Max a trebuit să se ducă la magazie ca să-ți înlocuiască echipamentul.

— Călugărul Tuck e senator în Beauvois, spuse Nicole. Cât pe ce să-mi recunoască glasul… Nu cred că sunt în siguranță aici.

— Bine, spuse cu nervozitate Eponine după o scurtă ezitare. Vom urma planul alternativ… Vom ieși prin față și vom aștepta sub copacul cel mare.

Ambele femei văzură în același timp camera mică de supraveghere din tavan. Aceasta emise un sunet extrem de slab și-și schimbă orientarea pentru a le urmări prin încăpere. Nicole încercă să-și amintească fiecare cuvânt pe care-l rostiseră ea și Eponine. Am spus ceva care să sugereze cine suntem? se întrebă ea. Își făcea griji mai ales pentru Eponine, întrucât prietena ei avea să continue să trăiască în colonie după ce ea fie evada, fie era capturată.

Când Nicole și Eponine se întoarseră în sala de bal, Robin Hood și preotul său preferat le făcură semn să vină la ei. Drept răspuns, Eponine arătă spre ușa din față, își duse degetele la buze indicând că ieșea să fumeze, apoi traversă încăperea împreună cu Nicole. Eponine deschise ușa de afară și se uită peste umăr.

— Bărbații în verde vin după noi, îi șopti ea lui Nicole. La vreo douăzeci de metri de intrarea în sala de bal, care în realitate era sala de gimnastică a Școlii Medii din Beauvois, se afla un ulm înalt, unul dintre copacii maturi transportați pe Rama de pe Pământ. Ajunseră la copac; Eponine căută în poșetă, scoase o țigară și o aprinse repede. Suflă fumul în partea cealaltă.

— Scuză-mă, îi șopti prietenei ei.

— Înțeleg, apucă să spună Nicole, apoi Robin Hood și călugărul Tuck apărură lângă ele.

— Măi, măi, măi, făcu Robin Hood, așadar prințesa noastră sirenă e fumătoare. Nu știi că asta îți scurtează viața?

Eponine fu pe punctul să-i dea replica ei standard, să-i spună că RV-41 o va ucide cu mult înainte s-o facă fumatul, dar se hotărî să nu spună nimic care i-ar fi încurajat pe bărbați să rămână cu ele. Se mulțumi să zâmbească absentă, inhală fumul și îl suflă în sus în crengile copacilor.

— Atât călugărul cât și eu speram să veniți să bem ceva, spuse Robin Hood, ignorând faptul că nici Eponine, nici Nicole nu răspunseseră la comentariul său anterior.

— Da, adăugă călugărul Tuck, am vrea să știm cine sunteți… Se uită lung la Nicole. Sunt sigur că ne-am mai întâlnit, glasul dumitale îmi este foarte cunoscut.

Nicole simulă o tuse și se uită în jur. Pe o rază de cinci-zeci de metri erau trei polițiști. Nu aici, se gândi ea. Nu acum. Sunt atât de aproape de izbândă!

— Regina nu se simte bine, spuse Eponine. S-ar putea să plecăm devreme. Dacă nu, vă găsim când ne întoarcem.

— Sunt doctor, o întrerupse Robin Hood venind mai aproape de Nicole. Poate pot să te ajut.

Nicole simți încordarea din inimă. Respira din nou scurt și greoi. Tuși, ferindu-și fața de cei doi bărbați.

— Asta e o tuse cumplită, Maiestatea ta, auzi ea un glas familiar. Ar fi bine să te ducem acasă.

Nicole ridică privirea și văzu un alt bărbat îmbrăcat în verde. Max, alias regele Neptun, îi zâmbea larg. Dincolo de el, Nicole văzu trăsurica parcată la nici zece metri depărtare. Se simți ușurată și plină de bucurie. Îl îmbrățișă lung pe Max și aproape uită de pericolele din jurul ei.

— Max, spuse ea înainte ca acesta să-i pună un deget pe buze și să zică:

— Știu, doamnelor, că sunteți amândouă încântate că regele Neptun și-a terminat treaba pe seara asta și acum poate să vă ducă în castelul său, departe de haiduci și alte elemente dubioase.

Max se uită la cei doi bărbați, care se amuzau copios pe seama rolului pe care-l interpreta, deși le stricase planurile pentru seara aceea.

— Mulțumesc, Robin. Mulțumesc, călugăre Tuck, spuse Max în timp ce le ajuta pe cele două femei să urce în trăsurică. Vă apreciez foarte mult amabilitatea față de prietenele mele.

Călugărul Tuck se apropie de trăsurică pentru a mai pune o întrebare, dar Max începu să pedaleze.

— E o noapte a costumelor și misterelor, spuse el făcându-i călugărului cu mâna. Dar nu putem zăbovi, ne cheamă marea.

— Ai fost fantastic! spuse Eponine, sărutându-l încă o dată pe Max.

Nicole dădu din cap.

— Poate că ți-ai ratat chemarea, spuse ea. Poate că trebuia să fii actor și nu fermier.

— Când eram la liceu, în Arkansas, am jucat rolul lui Marc Antoniu, spuse Max, întinzându-i lui Nicole masca de scufundător pentru o ultimă ajustare. Porcilor le plăcea la nebunie cum recitam… „Prieteni, romani, curteni… împrumutați-mi urechile voastre… Eu vin să-l îngrop pe Cezar, nu să-l laud.”

Râseră toți trei. Stăteau într-o poieniță la vreo cinci metri de malul Lacului Shakespeare. Copacii și tufișurile înalte din jur îi ascundeau de privirile oricărui eventual trecător pe drumul sau pe poteca pentru biciclete din apropiere. Max ridică rezervorul de aer și o ajută pe Nicole să și-l prindă pe spate.

— Așadar, totul e gata? întrebă el. Nicole dădu din cap.

— Roboții te așteaptă în ascunzătoare, spuse Max. Mi-au spus să-ți amintesc să nu cobori prea repede… N-ai mai făcut scufundări de mult.

Nicole rămase tăcută câteva clipe.

— Nu știu cum să vă mulțumesc amândurora, spuse ea stânjenită. Nu găsesc cuvintele potrivite.

Eponine se duse la Nicole și o îmbrățișă.

— Important e să fii în siguranță, draga mea prietenă, spuse ea. Te iubim foarte mult.

— Și eu, spuse Max după o clipă cu glasul sugrumat, în timp ce o îmbrățișa.

Amândoi îi făcură cu mâna când Nicole se apropie de lac cu spatele.

Lacrimile șiroiau din ochii lui Nicole și se adunau în partea de jos a măștii. Își flutură mâna pentru ultima dată când apa îi ajunse până la brâu.

Apa era mai rece decât se așteptase Nicole. Știa că variațiile de temperatură erau mai mari de când coloniștii preluaseră controlul asupra condițiilor climatice din Noul Eden, dar nu se gândise că schimbările climei au modificat temperatura lacului.

Nicole ajustă cantitatea de aer din vestă pentru a încetini coborârea. Nu te grăbi, se sfătui singură. Și rămâi relaxată. Ai mult de înotat.

Ioana și Eleanor o instruiseră în mod repetat privitor la procedura pe care trebuia s-o urmeze pentru a localiza tunelul lung care trecea pe sub zidul habitatului. Aprinse lanterna și studie ferma acvatică din stânga ei. Trei sute de metri înspre mijlocul lacului, direct perpendicular pe zidul din spate al zonei de hrănire a somonilor, își aminti ea. Rămâi la o adâncime de douăzeci de metri până vezi, sub tine, platforma de beton.

Nicole înota ușor dar totuși obosea repede. Își aminti o discuție avută cu Richard cu ani în urmă, când se gândeau să traverseze înot Marea Cilindrică pentru a evada din New York. „Dar eu nu sunt o înotătoare atât de bună”, spusese Nicole. „S-ar putea să nu reușesc.”

La vreme aceea Richard o asigurase că, întrucât era o atletă excepțională, n-o să aibă probleme cu înotul pe distanță mare. Acum iată-mă înotând ca să-mi salvez viața, urmând aceeași rută de evadare pe care a folosit-o Richard acum doi ani, se gândi Nicole. Doar că eu am în jur de șaizeci de ani și nu mai sunt în formă.

Nicole găsi platforma de beton, coborî alți cincisprezece metri urmărind cu grijă aparatele de măsură și localiză repede una din cele opt mari stații de pompare răspândite pe fundul lacului cu scopul de a face apa să circule continuu. Intrarea tunelului trebuie să fie ascunsă chiar sub unul din aceste motoare mari. Nu o găsi ușor. Tot trecea pe lângă ea din cauza noilor alge care crescuseră în jurul complexului de pompare.

Tunelul era o conductă cu diametru de patru metri, plină cu apă. Fusese introdus în proiectul inițial la insistențele lui Richard, ca ieșire de urgență, pentru situații neprevăzute. De la intrarea în Lacul Shakespeare până la ieșirea în Platoul Central, dincolo de zidurile habitatului era de înotat puțin peste un kilometru. Lui Nicole îi luă zece minute mai mult decât era plănuit ca să găsească intrarea. Când se angajă pe ultima porțiune era deja foarte obosită.

În timpul celor doi ani de închisoare, singurele exerciții pe care le practicase Nicole, și acelea la intervale neregulate, fuseseră mersul și flotările. Mușchii ei care îmbătrâneau nu mai suportau solicitarea extremă fără să se contracteze în cârcei dureroși. De trei ori, cât timp înotă prin tunel, o cuprinseră cârceii. De fiecare dată se zbătu, călcând apa, și se forță să se relaxeze până când cârceii dispărură complet. Înainta foarte încet. Către sfârșit începu să se teamă că va rămâne fără aer înainte de a ajunge la ieșirea din tunel.

Pe ultima sută de metri, o durea tot corpul. Brațele ei nu mai voiau să despice apa, picioarele nu mai aveau forță să lovească. Atunci începu și durerea din piept, o durere surdă care se menținu chiar și după ce indicatorul de adâncime îi arătă faptul că tunelul cotise ușor în sus.

Când, în cele din urmă, ajunse la capăt și se sprijini pe tălpi, nu lipsi mult să se prăbușească. Preț de mai multe minute încercă să-și recapete ritmul firesc al respirației și pulsului. Nu-i mai rămăsese putere nici măcar să ridice capacul de metal care acoperea ieșirea. Îngrijorată că se suprasolicitase, hotărî să rămână în tunel și să doarmă puțin.

Se trezi după două ore când auzi deasupra ei un bizar ciocănit repetat. Stând chiar sub capac, ascultă cu atenție. Auzea glasuri, dar nu înțelegea ce spun. Ce se petrece? se întrebă ea, pulsul accelerându-i-se subit. Dacă m-a descoperit poliția, de ce nu deschide pur și simplu capacul?

Se deplasă fără zgomot în întuneric spre echipamentul de scufundare care se afla lângă peretele opus al tunelului. Examină aparatele de măsură cu ajutorul lanternei micuțe, ca să vadă cât aer îi rămăsese în rezervor. Aș putea să mă scufund, dar nu mai mult de câteva minute, se gândi ea.

Dintr-o dată se auzi un ciocănit puternic în capac.

— Ești acolo, Nicole? întrebă robotul Ioana. Dacă da, răspunde-ne imediat. Avem aici sus niște haine groase pentru tine, dar nu suntem suficient de puternice să dăm la o parte capacul.

— Da, eu sunt! strigă ușurată Nicole. Am să ies de îndată ce am să pot.

În costumul ud, Nicole îngheță rapid în aerul de la suprafață, unde temperatura era doar cu câteva grade peste zero. Parcurse clănțănind din dinți cei optzeci de metri până la ascunzătoarea unde se aflau mâncarea și îmbrăcămintea uscată.

Când ajunseră la provizii, Ioana și Eleanor o sfătuiră să îmbrace uniforma militară pe care i-o lăsaseră Ellie și Eponine. Nicole întrebă de ce, iar roboții îi explicară că pentru a ajunge în New York trebuia să traverseze cel de-al doilea habitat.

După ce se instală în siguranță în buzunarul cămășii lui Nicole, Eleanor spuse:

— În caz că suntem descoperite, o să ne fie mai ușor să ieșim din bucluc dacă porți uniformă de soldat.

Nicole își puse indispensabilii lungi și uniforma. După ce se încălzi își dădu seama că îi e foarte foame. Adună, în timp ce mânca, toate celelalte lucruri care fuseseră înfășurate în cearceaf și le băgă în rucsacul pe care îl purtase sub vesta de scufundător.

Intrarea în cel de-al doilea habitat fu o problemă. În tot Platoul Central Nicole și cei doi roboți nu întâlnise absolut nici un om, însă intrarea în ceea ce fusese odinioară căminul avianilor și sesilelor era păzită de o santinelă. Eleanor plecase înainte să cerceteze locul și anunțase dificultatea. Trioul se opri la vreo patru sute de metri de principala rută de trafic dintre cele două habitate.

— Asta trebuie să fie o măsură nouă de precauție, adoptată după evadarea ta, îi spuse Ioana lui Nicole. N-am mai avut până acum dificultăți în a intra și ieși.

— Nu există nici o altă cale de a ajunge înăuntru? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse Eleanor. Locul sondei inițiale era aici. Desigur, a fost considerabil lărgit și peste șanțul cu apă s-a construit un pod pentru ca trupele să se poată deplasa rapid. Dar alte intrări nu există.

— Și trebuie neapărat să trecem prin habitatul ăsta ca să ajungem la Richard, în New York?

— Da, răspunse Ioana. Acea uriașă barieră cenușie de la sud, cea care formează zidul celui de-al doilea habitat pe o distanță de mai mulți kilometri, împiedică deplasările în și din Semicilindrul Nordic al Ramei. Am putea zbura peste ea dacă am avea un avion care să atingă altitudinea de doi kilometri și un pilot foarte isteț, dar nu avem… Pe lângă asta, Richard se așteaptă să venim prin habitat.

Așteptară vreme îndelungată în întuneric și frig. Unul din cei doi roboți se ducea periodic să verifice intrarea, dar mereu era prezentă o santinelă. Nicole obosi.

— Știți, spuse ea la un moment dat, nu putem să rămânem aici o veșnicie. Trebuie să existe și un alt plan.

— Noi nu avem cunoștință de vreun plan alternativ la această situație, spuse Eleanor, amintindu-i lui Nicole pentru prima dată că erau roboți.

În timpul unei scurte ațipeli, Nicole visă că dormea goală pe un cub de gheață foarte mare și foarte plat. Avianii țipau la ea de pe cer și sute de robotei ca Ioana și Eleanor o înconjurau pe gheață. Cântau ceva la unison.

Când se trezi, se simți oarecum mai întremată. Discută cu cei doi roboți și elaborară un plan nou. Hotărâră să nu se miște până când nu apărea o pauză în circulația prin intrarea celui de-al doilea habitat. Atunci, roboții aveau să ademenească santinela în altă parte ca Nicole să poată intra. Ioana și Eleanor o instruiră pe Nicole ca, după aceea, să meargă cu precauție până în cealaltă parte a podului și apoi să cotească la dreapta pe malul șanțului cu apă.

— Să ne aștepți în micul golf care se află la vreo trei sute de metri depărtare de pod, spuse Eleanor.

Douăzeci de minute mai târziu, Ioana și Eleanor începură să facă o zarvă teribilă lângă zidul îndepărtat, la vreo cinci-zeci de metri de intrare. După ce santinela își părăsi postul pentru a vedea ce era cu zgomotul, Nicole intră nestingherită în habitat. În interior, o scară lungă șerpuia pe o înălțime de câteva sute de metri, de la intrare până la nivelul șanțului lat cu apă care încercuia întregul habitat. Pe scară erau din loc în Joc lumini; și Nicole văzu și altele pe podul din fața ei, dar iluminatul general era foarte sărăcăcios. Nicole văzu doi muncitori constructori urcând scara în direcția ei și se încordă, însă trecură pe lângă ea doar cu un salut din cap. Nicole se bucură că purta uniforma.

În timp ce aștepta lângă șanț, se uită înspre centrul habitatului extraterestru și încercă să distingă fascinantele construcții pe care i le descriseseră Ioana și Eleanor — uriașa structură cilindrică de culoare maro, înaltă de o mie cinci sute de metri, care odinioară găzduise coloniile de aviani și sesile; marea sferă cu glugă care atârna din tavanul habitatului și furniza lumină; inelul de misterioase clădiri albe care încercuia cilindrul de-a lungul șanțului.

Sfera cu glugă nu mai fusese aprinsă de luni întregi, de la prima incursiune a oamenilor pe domeniul avianilor și sesilelor. Singurele lumini pe care Nicole le vedea erau mici și foarte răzlețe, evident plasate în habitat de oamenii invadatori, astfel că nu putea discerne decât silueta vagă a marelui cilindru, o umbră cu conturul foarte difuz. Trebuie să fi fost impresionant când a intrat Richard aici, se gândi Nicole, înduioșată la gândul că se afla într-un loc unde, nu cu mult timp în urmă, se aflase căminul unei alte specii înzestrate cu conștiință. Așadar, ne-am extins și aici hegemonia,călcând în picioare toate formele de viață care nu sunt la fel de puternice ca noi.

Eleanor și Ioana sosiră mai târziu decât se așteptase Nicole. Începură să înainteze încet toate trei în lungul șanțului. Unul dintre roboți era mereu în frunte, pe post de cercetaș, având grijă ca întâlnirea cu alți oameni să fie evitată. De două ori, în porțiunea habitatului care semăna mult cu o junglă de pe Pământ, Nicole așteptă în liniște cât timp trecu pe drumul din stânga lor câte un grup de soldați și muncitori. În ambele dăți studie fascinată plantele noi și interesante din jurul ei. Ba chiar găsi și o viețuitoare, ceva între lipitoare și râmă, care încerca să intre în cizma ei dreaptă. O luă și o băgă în buzunar.

Trecuseră aproape șaptezeci și două de ore de când Nicole intrase în Lacul Shakespeare când, împreună cu cei doi roboți, ajunse în sfârșit la locul stabilit pentru întâlnire. Erau în celălalt capăt al habitatului, departe de intrare, unde densitatea oamenilor atingea cota cea mai mică. După câteva minute de la sosirea lor, un submarin ieși la suprafață. Chepengul sasului se deschise și Richard Wakefield, cu un zâmbet uriaș pe fața bărboasă, se repezi spre iubita lui soție. Nicole, tremurând de bucurie, simți cum brațele lui o cuprind strâns.