Razboi pe Rama

7

Micul dejun de despărțire fu un ospăț. Octopăianjenii puseră la dispoziție mai mult de o duzină de fructe și legume diferite, precum și un preparat fierbinte și gros care, după cum spuneau Ellie și Archie, era făcut din ierburile foarte înalte care creșteau chiar la nord de uzina electrică. În timp ce mâncau, Richard îl întrebă pe octopăianjen ce se întâmplase cu puii de avian Tammy și Timmy, precum și cu cantalupii și materia sesilă. Răspunsul oarecum vag că celelalte specii o duc bine nu-l mulțumi.

— Ascultă, Archie, spuse Richard, în felul său dintr-o bucată, căci acum se simțea suficient de în largul său în prezența gazdei extraterestre ca să nu mai considere necesar să fie exagerat de politicos. Creaturile alea mă interesează mai mult decât s-ar crede. Eu le-am salvat și le-am crescut singur, de la naștere. Aș vrea să le văd, fie și numai în treacăt… În orice caz, consider că merit un răspuns mai clar la întrebarea mea.

Archie se ridică, ieși pe ușa apartamentului și reveni după câteva minute.

— Am aranjat să vezi avianii cu ochii tăi, mai târziu, în timpul călătoriei de întoarcere la prietenii voștri, spuse el. Cât despre cealaltă specie, două ouă tocmai au încheiat germinarea și sunt în stadiul de mirmipisică pui. Dezvoltarea lor e monitorizată îndeaproape în partea cealaltă a domeniului nostru și n-ai cum să le vizitezi.

Richard se lumină la față.

— Două au germinat! Cum ați reușit asta?

— Ouăle speciei sesile trebuie puse într-un lichid controlat termic timp de o lună înainte ca procesul de dezvoltare embrionară să înceapă, interpretă foarte rar Ellie culorile lui Archie. Temperatura trebuie menținută în limite de variație foarte mici, mai puțin de un grad după măsurătorile voastre, la aceeași valoare care e optimă pentru manifestarea de mirmipisică a speciei. Altfel, procesul de creștere și dezvoltare nu are loc.

Richard sări în picioare.

— Deci ăsta e secretul! spuse el, aproape strigând. La naiba, trebuia să-mi închipui! Am avut o grămadă de indicii, atât din condițiile din interiorul habitatului lor, cât și din picturile alea murale pe care mi le-au arătat…

Începu să se plimbe prin cameră cu pași mari.

— Dar de unde au știut octopăianjenii? întrebă el cu spatele la Archie.

Archie răspunse repede, după ce Ellie traduse.

— Aveam informații de la cealaltă colonie de octopăianjeni. Însemnările lor explicau întreaga metamorfoză a sesilelor.

Lui Richard i se părea prea simplu. Pentru prima dată bănui că poate colegii lor extratereștrii nu-i spuneau tot adevărul. Se pregătea să mai pună niște întrebări când intră în apartament doctorul Blue urmat de trei octopăianjeni, dintre care doi cărau un obiect mare, hexagonal, învelit într-un material ca hârtia.

— Ce e asta? între Richard.

— Ăsta e grupul oficial care vă urează drum bun, traduse Ellie. Împreună cu un cadou de la locuitorii orașului.

Unul dintre octopăianjenii noi o întrebă pe Ellie dacă se poate ca toți oamenii să se adune afară, în bulevard, pentru ceremonia de despărțire. Oamenii își luară lucrurile și ieșiră prin hol în lumina mai vie. Pe Nicole o surprinse ceea ce văzu. Cu excepția octopăianjenilor care ieșeau din apartament după ei, bulevardul era pustiu. Chiar și culorile grădinilor păreau mai estompate, de parcă în urmă cu două zile, când sosiseră Nicole și Richard, activitatea din preajmă le înviorase temporar.

— Unde sunt ceilalți? o întrebă Nicole pe Ellie.

— Intenționat e foarte liniștit totul, răspunse fiica. Octozii n-au vrut să vă copleșească din nou.

Cei cinci octozi se aliniară în mijlocul bulevardului, având direct în spatele lor clădirea în formă de piramidă. Cei doi octopăianjeni din dreapta țineau în echilibru pachetul hexagonal, mai mare decât ei. Cei patru oameni fură aliniați vizavi de octopăianjeni, chiar în fața porților orașului. Octopăianjenul din mijloc, pe care Ellie îl prezentase în cele din urmă ca „Optimizatorul Șef (după mai multe încercări nereușite de a găsi un cuvânt omenesc precis și corect pentru descrierea făcută de Archie îndatoririlor conducătorului octopăianjen) păși în față și începu să vorbească.

Optimizatorul șef își exprimă recunoștința față de Richard, Nicole, Ellie și Eponine, adăugând mulțumiri personale adresate fiecăruia în parte și-și exprimă speranța ca această scurtă interacțiune să fie „prima din multele” care vor conduce la o mai bună înțelegere între cele două specii. Apoi octopăianjenul preciză că Archie va însoți oamenii pe drumul de întoarcere nu doar pentru ca interacțiunea să poate fi continuată și lărgită, ci și pentru a le demonstra celorlalți oameni că între cele două specii există acum încredere reciprocă.

În timpul unei pauze scurte, Archie înaintă în spațiul dintre cele două linii și Ellie îi ură în mod simbolic bun venit în grupul lor. Cei doi octopăianjeni din dreapta dezveliră atunci cadoul: o pictură minunată, detaliată a priveliștii pe care Nicole și Richard o văzuseră când intraseră în Orașul de Smarald. Pictura era atât de veridică încât Nicole rămase pe moment înmărmurită. Câteva minute mai târziu, toți oamenii veniră mai aproape ca să studieze detaliile. În tablou erau prezentate toate creaturile ciudate, inclusiv cele trei ondulate, de culoare bleumarin, ale căror antene lungi și noduroase ieșeau din masa unui corp în continuă foială; asta-i aminti lui Nicole ce dezorientată fusese în ziua precedentă.

În timp ce examina tabloul și se întreba cum fusese creat, Nicole își aminti semi-leșinul care însoțise privirea scenei reale. Am avut atunci o premoniție a pericolului? se întrebă ea. Sau a fost altceva? Își luă privirea de la tablou și se uită la octopăianjenii care vorbeau între ei. Poate a fost o revelație, o răbufnire instantanee de recunoaștere a ceva aflat dincolo de înțelegerea mea.O forță sau o putere neexperimentată până acum de nici o ființă umană. Un fior rece îi străbătu șira spinării în timp ce porțile Orașului de Smarald începură să se deschidă.

Richard era întotdeauna preocupat să dea nume lucrurilor. După mai puțin de un minut de inspecție a creaturilor pe care urmau să călătorească, le numi „struțozauri”.

— Nu e un nume foarte ingenios, îl ironiză Nicole.

— N-o fi, dar le descrie perfect. Arată exact ca un struț uriaș, cu fața și gâtul unui dinozaur erbivor.

Creaturile aveau patru picioare ca de pasăre, un corp moale, acoperit cu pene, în mijloc cu o scobitură în care puteau sta ușor patru oameni, și un gât lung care se putea întinde trei metri în orice direcție. Întrucât picioarele aveau o lungime de aproximativ doi metri, gâtul ajungea la pământul din jur fără dificultate.

Cei doi struțozauri erau surprinzător de iuți. Archie, Ellie și Eponine călătoreau pe una dintre creaturi, pe care fusese legat, cu un fel de cablu, și tabloul. Nicole și Richard erau singuri pe cealaltă creatură. Nu existau frâie sau alte mijloace evidente de a controla animalele; totuși, înainte ca grupul să plece din Orașul de Smarald, Archie „discutase” aproape zece minute cu struțozaurii.

— Le explică întregul traseu, lămurise Ellie la momentul respectiv. Și le mai spune și ce să facă în caz de accident.

— Ce fel de accident?! strigase Richard, dar Ellie se mulțumise să dea din umeri.

La început, atât Richard, cât și Nicole se ținură bine de penele din jurul scobiturii în care stăteau dar, după câteva minute, se destinseseră. Călătoria era foarte lină, nu simțeau nici o mișcare pe verticală.

După ce Orașul de Smarald dispăru din câmpul lor vizual, Richard întrebă:

— Oare crezi că animalele astea evoluează în mod natural așa, cu scobitura asta în mijlocul spatelui? Sau inginerii geneticieni octopăianjeni le prăsesc cumva pentru transport?

— În mintea mea nu există nici un dubiu, răspunse Nicole. Sunt convinsă că majoritatea ființelor vii pe care le-am întâlnit, inclusiv ființele acelea de culoare închisă, spiralate, care se foiesc întruna și care mi-au pătruns prin piele în corp, au fost create de octopăianjeni pentru a îndeplini o funcție anume. Cum ar putea fi altfel?

— Dar nu poți să crezi că animalele astea au fost create pornind de la zero, spuse Richard. Asta ar sugera o tehnologie incredibilă, mult peste puterea imaginației noastre.

— Nu știu, iubitule, răspunse Nicole. Poate că octopăianjenii au călătorit în multe sisteme planetare, și au găsit în fiecare loc forme de viață care au putut fi ușor modificate pentru a se încadra în grozavele lor scheme simbiotice… Dar nu pot accepta ideea că această biologie armonioasă s-a născut prin evoluție naturală.

Cei doi struțozauri și cei cinci „pasageri” ai lor erau călăuziți de trei licurici uriași. După câteva ore, grupul se apropie de un lac mare care se întindea la sud și la vest. Ambii struțozauri se ghemuiră la pământ pentru ca Archie și cei patru oameni să poată coborî.

— Aici vom lua prânzul și vom bea apă, le spuse Archie celorlalți.

Îi întinse lui Ellie un container plin cu mâncare, apoi îi duse pe struțozauri la lac. Nicole și Eponine o luară în direcția unor plante albastre care creșteau la marginea lacului.

— Ești expertă în limba lor, spuse Richard, între două îmbucături. Mai mult decât impresionant!

Ellie râse.

— Mă tem că nu sunt atât de bună pe cât crezi. Octozii folosesc în mod intenționat fraze foarte simple, ca să-i pot înțelege… Și vorbesc rar, cu benzi late… Dar fac progrese… Îți dai seama, nu-i așa, că nu folosesc limbajul lor adevărat atunci când vorbesc cu noi. Doar o formă derivată.

— Ce vrei să spui? întrebă Richard.

— Mamei i-am explicat când eram în Orașul de smarald. Cred că n-a avut ocazia să-ți spună… Limba lor adevărată are șaizeci și patru de culori-simboluri, cum am mai spus, dar unsprezece dintre ele nu ne sunt accesibile. Opt sunt în partea infraroșie a spectrului, iar celelalte trei în cea ultravioletă. Așa că noi putem distinge cu claritate numai cincizeci și trei din simbolurile lor. La început, lucrul ăsta a fost o adevărată problemă… Din fericire, cinci dintre cele unsprezece simboluri din afara spectrului vizibil sunt de clarificare. În orice caz, ca să ne fie mai ușor, au pus la punct ceea ce ar putea fi un nou dialect al limbii lor, folosind doar lungimile de undă pe care le putem vedea… Archie spune că acest dialect nou se predă deja în unele din clasele lor avansate…

— Uimitor! spuse Richard. Vrei să spui că și-au adaptat limba în conformitate cu limitele noastre fizice?

— Nu chiar, tată. Continuă să-și folosească limba adevărată atunci când vorbesc între ei. De asta nu înțeleg întotdeauna ce-și spun… Totuși, acest nou dialect a fost creat, iar acum este extins, tocmai pentru a ușura cât mai mult comunicarea cu noi.

Richard termină de mâncat. Se pregătea să-i mai pună lui Ellie o întrebare despre limba octopăianjenilor când o auzi pe Nicole strigând.

— Richard, privește acolo, în aer, spre pădure! Richard întoarse capul și-și făcu mâna streașină. Văzu în depărtare două păsări zburând spre ei. Nu le recunoscu din primul moment, ci abia după ce auzi țipătul familiar. Atunci sări în picioare și o luă la fugă în direcția avianilor. Tammy și Timmy, acum maturi, părăsiră în picaj cerul și aterizară lângă el. Richard fu salutat cu bucurie de „pupilele” lui, care sporovăiau necontenit și-și lipeau de el burțile catifelate.

Arătau perfect sănătoși. Ochii lor imenși și expresivi nu arătau nici o urmă de tristețe. După câteva clipe în care împărtășiră bucuria regăsirii, Timmy se îndepărtă câțiva pași, strigă ascuțit ceva cu un glas puternic și se înălță în aer. Se întoarse în câteva minute cu un tovarăș avian, o femelă cu corp catifelat de culoare portocalie, cum Richard nu mai văzuse. Fu puțin derutat, dar își dădu seama că Timmy îi prezintă perechea lui.

Restul întâlnirii cu avianii dură doar zece-cincisprezece minute. După ce le explică faptul că lacul întins asigură aproape jumătate din apa dulce de pe domeniul octopăianjenilor, Archie insistă ca grupul să-și continue călătoria. Richard și Nicole erau deja instalați în scobitura de pe spatele struțozaurului lor când cei trei aviani plecară. Tammy mai pluti un pic deasupra lor sporovăind ca să-și ia rămas bun, deranjând evident creatura pe care călătoreau. În cele din urmă, Tammy porni după fratele ei și perechea acestuia, înspre pădure.

Struțozaurii se îndreptară și ei către pădure. Richard era ciudat de tăcut.

— Avianii înseamnă mult pentru tine, nu-i așa? întrebă Nicole.

— Absolut, răspunse soțul ei. Am fost mult timp complet singur, doar cu puii. Supraviețuirea lui Timmy și Tammy depindeau de mine… Faptul că m-am angajat să-i salvez a fost, probabil, primul gest altruist din viața mea. Acest lucru mi-a arătat noi dimensiuni ale neliniștii și fricii.

Nicole întinse mâna și o luă pe a lui Richard.

— Viața ta emoțională a avut o odisee proprie, fiecare fărâmă a ei fiind tot atât de bogată precum călătoria fizică pe care ai întreprins-o, spuse Nicole cu blândețe.

Richard o sărută.

— Tot mai am câțiva demoni care n-au fost exorcizați, spuse el. Poate, cu ajutorul tău, peste încă zece ani am să fiu o ființă umană cumsecade.

— Nu-ți acorzi suficient credit, iubitule, spuse Nicole.

— Minții mele îi acord credit din belșug, spuse Richard rânjind și schimbând tonul conversației. Și știi ce o frământă chiar acum? De unde a venit avianul ăla cu burta portocalie?

Nicole păru nedumerită.

— Din al doilea habitat, răspunse ea. Tu însuți ne-ai spus că populația lor număra probabil vreo mie de indivizi înainte ca soldații lui Nakamura să le invadeze habitatul… Precis au salvat și octopăianjenii câțiva.

— Dar am trăit acolo luni întregi, protestă Richard. Și n-am văzut niciodată un avian cu burtă portocalie. Nici unul. Mi-aș fi amintit.

— Și care e ipoteza ta?

— Nici una. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva amicii noștri octopăianjeni au unele secrete pe care nu ni le-au împărtășit încă.

După mai multe ore, ajunseră la coliba iglu mai mare de la Marea Cilindrică. Igluul micuț și strălucitor de alături dispăruse. Archie și cei patru oameni „descălecară”. Octopăianjenul și Richard dezlegară tabloul hexagonal și-l rezemară de iglu. Apoi Archie îi luă pe struțozauri deoparte și le dădu instrucțiuni pentru drumul de întoarcere acasă.

— Nu mai pot să rămână puțin? întrebă Nicole. Copiii ar fi absolut încântați să-i vadă.

— Din păcate, nu, răspunse Archie. Avem numai câțiva și cererea e mare.

Deși călătoria îi obosise, Eponine, Ellie, Richard și Nicole abia așteptau întâlnirea cu ceilalți. Înainte de a părăsi coliba iglu, Eponine și Ellie se spălară pe față și se aranjară în oglindă. Apoi Eponine spuse:

— Vă cer tuturor o favoare. Vă rog să nu spuneți nimănui de vindecarea mea până nu am ocazia să discut cu Max în particular. Vreau să fie o surpriză.

— Sper ca Nikki să mă recunoască, spuse Ellie cu nervozitate în timp ce coborau prima scară și intrau în coridorul ce ducea la palier.

Tot grupul avu un moment de panică la gândul că ceilalți ar putea să doarmă, dar Richard făcu un calcul algoritmic și asigură pe toată lumea că sub cupolă era mijlocul dimineții.

Ieșiră toți cinci pe palier și se uitară spre podeaua circulară de sub ei. Gemenii Kepler și Galileo jucau leapșa iar micuța Nikki se uita la ei și râdea. Nai și Max descărcau hrană dintr-un metrou sosit de curând. Eponine nu se mai putu abține.

— Max! strigă ea. Max!

Max reacționă de parcă fusese împușcat. Scăpă mâncarea pe care o ducea, se întoarse spre palier, o văzu pe Eponine făcându-i cu mâna și țâșni ca un pursânge spre scara cilindrică. În mai puțin de două minute ieși pe palier și-o cuprinse pe Eponine în brațe.

— O, franțuzoaico, spuse el ridicând-o jumătate de metru de la podea și îmbrățișând-o furtunos, ce dor mi-a fost de tine!