Razboi pe Rama

4

Katie auzi interfonul sunând înainte să-și termine machiajul. Trase un fum din țigara care ardea în scrumieră ea și apăsă pe buton.

— Cine e? întrebă ea.

— Eu, veni răspunsul.

— Ce cauți aici în mijlocul zilei?

— Am niște vești importante, spuse căpitanul Franz Bauer. Dă-mi drumul sus.

Katie trase adânc din țigară și o strivi în scrumieră. Se ridică și se privi în oglinda mare. Își aranjă puțin părul și auzi imediat bătaia în ușă.

— Sper, pentru binele tău, că e ceva important, spuse Katie dându-i drumul în cameră, astfel ai încurcat-o. În câteva minute am o ședință disciplinară cu două dintre fete și nu vreau să întârzii.

Franz rânji.

— Le-ai prins din nou dosind bani?… Doamne, Katie, nu mi-ar plăcea deloc să fii șefa mea.

Katie se uită nerăbdătoare la Franz.

— Ei bine? spuse ea. Ce era atât de important ca să nu poată fi spus la telefon?

Franz începu să se plimbe prin camera de zi. Încăperea era decorată cu gust, cu o canapea în alb și negru, două scaune asortate și mai multe objets d’art interesante atât pe mesele din capăt, cât și pe măsuța de cafea.

— Există oare posibilitatea ca apartamentul tău să fie înțesat de microfoane?

— Tu să-mi spui asta, domnule căpitan de poliție. Zău, Franz, adăugă Katie uitându-se la ceas, n-am…

— Există un raport demn de crezare conform căruia tatăl tău se află în Noul Eden chiar în clipa de față.

— Poftim??? exclamă Katie. Cum se poate?

Era înmărmurită. Se așeză pe canapea și întinse mâna după altă țigară de pe masa de cafea.

— Un locotenent de-al meu e bun prieten cu unul dintre paznicii tatălui tău. A aflat că Richard și o creatură din aia, un octopăianjen, se află închiși în subsolul unei clădiri particulare, nu departe de aici.

Katie traversă camera și ridică receptorul telefonului.

— Daria, spune-le lui Lauren și Atsuko că întâlnirea de azi se amână… A apărut ceva… Reprogramează-le pentru mâine după-amiază la două… O, așa e, am uitat… La naiba!… Bine, atunci la unsprezece dimineață… Nu, unsprezece treizeci, nu vreau să mă scol mai devreme decât e nevoie.

Katie se întoarse pe canapea și luă țigara. Trase din ea cu sete și suflă fumul în aer, deasupra capului.

— Vreau să știu tot ce ai auzit despre tata.

Franz o informă pe Katie că, potrivit surselor sale, tatăl ei împreună cu sora ei Ellie, cu nepoata acesteia și un octopăianjen apăruseră pe neașteptate, ducând un steag alb, în tabăra militară de la marginea sudică a Mării Cilindrice, în urmă cu aproximativ două luni. Erau foarte relaxați și chiar glumiseră cu soldații, povesti Franz. Tatăl și sora ei le spuseseră soldaților că au venit împreună cu un reprezentant al octopăianjenilor ca să vadă dacă se poate evita, pe calea negocierilor, un conflict armat între cele două specii. Nakamura ordonase ca întreaga afacere să fie ținută secretă și-i dusese…

Katie se plimba cu pași mari prin cameră. Spuse emoționată:

— Tata trăiește și, mai mult decât atât, e aici, în Noul Eden… Ţi-am spus vreodată, Franz, că tata e categoric cel mai deștept om din toți câți au trăit vreodată?

— De vreo zece ori, spuse Franz râzând. Nu-mi imaginez cum poate fi cineva mai deștept decât tine.

Katie își flutură mâna.

— Pe lângă el, eu sunt o cretină… Întotdeauna a fost un scump. Orice aș fi făcut, mă ierta imediat.

Se opri din mers și trase din țigară. Ochii îi scânteiau când suflă fumul.

— Franz, trebuie să-l văd… Trebuie neapărat să-l văd.

— Imposibil, Katie. Nimeni nu trebuie nici măcar să știe că e aici. Aș putea fi concediat sau, mai rău, dacă cineva află vreodată că eu ți-am spus…

— Te implor, Franz, spuse Katie traversând camera și apucându-l de umeri. Știi că detest să cer favoruri… dar lucrul ăsta e foarte important pentru mine.

Franz era încântat că, pentru prima dată, Katie îi cerea lui ceva. Însă nu o mințise când afirmase că e imposibil.

— Katie, tot nu înțelegi. În jurul casei există tot timpul paznici înarmați. Întregul subsol e înțesat cu instrumente de supraveghere audio și video. Pur și simplu, nu există nici o cale.

— Întotdeauna se poate găsi o cale, dacă scopul e destul de important, spuse Katie.

Băgă mâna pe sub cămașa lui și începu să-i ciupească sfârcul drept.

— Mă iubești, Franz, nu-i așa?

Îl sărută, pătimașă, continuând să se joace cu sfârcul lui.

— Bineînțeles că te iubesc, Katie, spuse Franz, deja foarte ațâțat. Dar nu sunt nebun.

Katie se duse hotărâtă în dormitor și se întoarse în mai puțin de un minut, cu două teancuri de bancnote.

— Franz, am de gând să-mi văd tatăl, spuse ea aruncând banii pe măsuța de cafea. Iar tu ai să mă ajuți… Poți mitui pe cine vrei cu banii ăștia.

Franz rămase impresionat. Suma părea mai mult decât suficientă.

— Și pentru mine ce-ai să faci? întrebă el aproape în glumă.

— Ce-am să fac pentru tine? Ce-am să fac pentru tine? Îl luă de mână și-l duse în dormitor.

— Și acum, căpitane Bauer, spuse ea răspicat, scoate-ți toate hainele și întinde-te pe spate. Ai să vezi ce-am să fac pentru tine.

Apartamentul lui Katie avea o cameră de toaletă, lipită de dormitor. Ea intră în cămăruță și închise ușa. Luă o cheie, descuie o cutie mare, ornamentată și scoase una din seringile pe care le pregătise mai devreme. Își ridică rochia și-și legă strâns un garou în jurul coapsei. Așteptă până putu să vadă limpede un vas de sânge pe coapsa tumefiată toată, apoi introduse cu îndemânare acul. După ce împinse tot lichidul, așteptă câteva secunde s-o învăluie fantastica euforie, după care dezlegă bandajul.

— Și eu ce fac până vii?

— Îl găsești pe Rilke în cititorul meu electronic, iubitule, și-n germană, și-n engleză. Vin în câteva minute.

Katie zbura. Începu să fredoneze o melodie de dans, aruncă seringa și puse garoul în cutie. Își scoase toate hainele, oprindu-se de două ori să-și admire trupul în oglindă, și le puse grămadă pe taburet. Apoi deschise un sertar mare al mesei de toaletă și scoase o eșarfă de legat la ochi.

Intră în dormitor. Privirea admirativă a lui Franz îi învălui trupul suplu.

— Uită-te bine, Franz, pentru că asta e tot ce ai să vezi în după-amiaza asta.

Katie îl acoperi cu trupul ei gol și-l sărută de câteva ori în timp ce-i lega eșarfa la ochi. Se asigură că eșarfa e bine strânsă și apoi sări din pat.

— Și-acum ce se întâmplă? întrebă Franz.

— Așteaptă și-ai să vezi, spuse Katie pe un ton ațâțător, în timp ce răscolea printr-un sertar mare de la baza comodei.

Sertarul conținea o întreagă colecție de ustensile sexuale, incluzând instrumente electronice ajutătoare de tot felul, frânghii și alte accesorii înrudite, măști, diverse substitute de organe genitale. Katie alese o sticluță cu loțiune, un flacon cu o pudră albă și niște mărgele înșirate pe un șnur subțire.

Încă fredonând și râzând în sinea ei, Katie veni lângă Franz în pat și începu să-i mângâie pieptul cu degetele. Îl sărută provocator, cu trupul lipit de al lui, apoi se ridică. După ce-și turnă loțiunea în palme și le frecă bine, Katie îi desfăcu picioarele, i se așeză pe abdomen cu spatele la fața lui și începu să aplice loțiunea pe acea parte excesiv de sensibilă a trupului bărbatului.

— Mmmm, murmură Franz când loțiunea caldă începu să-și facă efectul. E minunat.

Katie presăra pudra pe organele lui genitale, apoi îl încălecă foarte încet. Franz era în extaz. Katie se legănă înainte și înapoi, într-un ritm ușor, timp de câteva minute. Când își dădu seama că Franz se apropie de apogeu, se opri temporar din mișcare, băgă mâna pe sub fesele lui și-i introduse mărgelele în anus. Apoi se mai legănă de două-trei ori și se opri din nou.

— Nu te opri acum! strigă Franz.

— Repetă după mine, spuse Katie, chicotind, mișcându-se încetișor înainte și înapoi. Promit…

— Orice, țipă Franz, numai nu te opri iar.

— Promit, continuă ea, că în următoarele zile Katie Wakefield își va vedea tatăl.

Franz repetă promisiunea și Katie îl răsplăti. În clipa când el intră în orgasm, ea trase șiragul de mărgele; Franz urlă cât îl ținură plămânii, ca un animal în pădure.

Lui Ellie nu-i plăceau cei doi anchetatori. Amândoi erau indivizi seci, fără umor, care o tratau cu dispreț total. La un moment dat, în prima zi de interogatoriu, spuse exasperată:

— Treaba asta n-o să meargă, domnilor, dacă insistați să-mi puneți iar și iar aceleași întrebări… Am înțeles că mi se cere să furnizez unele informații despre octopăianjeni… Întrebările care mi-au fost puse până acum și pe care mi le puneți iarăși i-au vizat numai pe mama mea și pe tatăl meu.

— Doamnă Turner, spuse primul bărbat, guvernul încearcă să adune toate informațiile despre acest caz. Tatăl și mama dumitale au evadat amândoi de mulți…

— Uite ce e, îl întrerupse Ellie, v-am spus deja că nu știu absolut nimic despre cum, când sau chiar de ce au plecat părinții mei din Noul Eden. Nici n-am cunoștință dacă octopăianjenii i-au ajutat în vreun fel să evadeze… Acum, dacă nu sunteți dispuși să schimbați linia interogatoriului…

Cel de-al doilea bărbat o fulgeră din priviri:

— Nu dumneata decizi, doamnă, care sunt întrebările potrivite în această anchetă. Poate nu înțelegi gravitatea situației dumitale. Vei fi scoasă de sub acuzație, o acuzație foarte gravă aș putea adăuga, numai dacă vei coopera total cu noi.

— Și ce acuzație mi se aduce? întrebă Ellie. Sunt curioasă… N-am mai fost infractoare.

— Poți fi acuzată de înaltă trădare, spuse primul bărbat. De faptul că ai ajutat și sprijinit în mod deliberat inamicul într-o perioadă de ostilități declarate.

— E absurd! răspunse Ellie, înspăimântată totuși. Habar n-am despre ce vorbiți.

— Negi faptul că, în perioada pe care ai petrecut-o la extratereștri, le-ai dat cu generozitate informații despre Noul Eden, informații care ar putea fi utile în timpul unui război?

— Bineînțeles că le-am dat, spuse Ellie râzând nervos. Le-am spus cât de multe am putut despre colonia noastră. Și ei au făcut la fel. Octopăianjenii ne-au împărtășit informații de același fel.

Ambii bărbați scriau de zor în carnetele lor, cu furie. Cum au ajuns așa ? se întrebă Ellie dintr-o dată. Cum se poate transforma un copil curios și vesel într-un astfel de adult sumbru și ostil? Mediul e de vină sau ereditatea?

— Ascultați, domnilor, spuse Ellie după ce i se puse următoarea întrebare. Din punctul meu de vedere, așa nu se mai poate. Aș vrea să cer o pauză și să-mi organizez gândurile. Poate chiar am să-mi fac câteva însemnări înainte să reluăm… Eu mi-am închipuit că discuțiile vor decurge cu totul altfel, mult mai relaxat…

Cei doi bărbați fură de acord să facă o pauză. Ellie porni pe hol, spre locul unde Nikki stătea cu o bonă asigurată de guvern.

— Puteți pleca acum, doamnă Adamo, spuse Ellie. Am luat o pauză de masă.

Nikki văzu îngrijorarea de pe chipul lui Ellie.

— Oamenii ăia au fost scârboși cu tine, mami? întrebă ea. Ellie zâmbi.

— S-ar putea spune asta, Nikki. În mod sigur, s-ar putea spune asta.

Richard termină ultima tură de mers pe perimetrul subsolului și se îndreptă spre chiuveta din colțul camerei. Se opri mai întâi la masă și luă o gură de apă. Archie rămase nemișcat pe podea, după salteaua lui Richard.

— Bună dimineața, spuse Richard în timp ce se ștergea de transpirație cu o bucată de pânză. Ești gata pentru micul dejun?

— Nu mi-e foame, răspunse octopăianjenul în culori.

— Eu trebuie să mănânc ceva, spuse Richard cu voioșie. Sunt de acord cu tine că mâncarea e groaznică, dar nu pot supraviețui numai cu apă.

Archie nu se mișcă și nici nu spuse nimic. În ultimele zile, chiar de când provizia de barrican i se terminase, octopăianjenul nu fusese un tovarăș prea grozav. Richard nu mai reușea să-l atragă în obișnuita lor conversație stimulatoare și începuse să-și facă griji în privința sănătății octopăianjenului. Puse niște cereale într-un castron, le stropi cu apă și duse castronul prietenului său.

— Poftim, spuse el cu blândețe, încearcă să mănânci puțin.

Archie ridică două tentacule și luă castronul. Începu să mănânce; o undă de un portocaliu aprins țâșni din fanta lui și se deplasă până la mijlocul unui tentacul, apoi dispăru.

— Ce-a fost asta? întrebă Richard.

— O expresie emoțională, răspunse Archie. Răspunsul său fu însoțit de alte răbufniri neregulate de culoare. Richard zâmbi.

— Bine, bine, dar ce fel de emoție?

După o lungă pauză, benzile de culoare ale lui Archie începură să arate mai ordonat.

— Cred că ai putea s-o numești depresie, spuse octopăianjenul.

— Asta se întâmplă când termini barricanul?

Archie nu răspunse. În cele din urmă, Richard se întoarse la masă și-și pregăti un castron mare cu cereale. Apoi se întoarse și se așeză pe podea, lângă Archie.

— Ai putea să vorbești despre asta, spuse încetișor Richard. Tot nu avem altceva de făcut.

După mișcarea lichidului din lentila lui Archie, Richard își dădu seama că octodul îl studiază cu atenție. Până la urmă, în timp ce Richard mânca, Archie începu să vorbească.

— În societatea noastră, femelele și masculii tineri care trec prin procesul de maturizare sexuală sunt luați din mediul lor cotidian de viață și plasați într-un alt mediu extrem de corespunzător, cu indivizi care au mai trecut prin acest proces. Ei sunt încurajați să descrie ce simt și primesc asigurări că emoțiile noi și complexe pe care le trăiesc sunt absolut normale. Acum înțeleg de ce e necesar un astfel de program de îngrijire și înțelegere permanentă.

Archie se opri o clipă și Richard zâmbi înțelegător.

— În aceste ultime câteva zile, continuă octopăianjenul, mi s-a întâmplat, pentru prima dată de când eram foarte mic, ca emoțiile mele să nu accepte dominația minții. În timpul instruirii pentru a deveni optimizatori, am fost învățați cât este de important ca, ori de câte ori avem de luat o hotărâre, să parcurgem cu grijă toate dovezile disponibile și să înlăturăm orice prejudecată care s-ar fi putut datora reacțiilor emoționale personale. Sentimentele intense pe care le am în prezent nu pot fi alungate.

Richard râse.

— Te rog să nu mă înțelegi greșit, Archie, nu râd de tine, dar ceea ce tu ai descris adineauri în fraze tipic octopăienjenești, majoritatea oamenilor simt tot timpul. Foarte puțini dintre noi reușesc să-și controleze „reacțiile emoționale personale” așa cum le-ar plăcea… Știi, asta s-ar putea să fie prima dată când ne-ai putea înțelege cu adevărat.

— E cumplit, spuse Archie. Simt în același timp o senzație de pierdere — mi-e dor de Doctorul Blue și de Jamie — și o mânie puternică față de Nakamura, pentru faptul că ne ține prizonieri… Mă tem că revolta mă va împinge să fac vreun gest ineficient.

— Dar de regulă, emoțiile pe care le descrii tu n-au legătură, cel puțin la oameni, cu sexualitatea, spuse Richard. Barricanul acționează și ca un fel de tranchilizant, inhibând toate sentimentele?

Archie își termină micul dejun și abia apoi răspunse:

— Tu și cu mine suntem creaturi foarte diferite… Îmi amintesc prima discuție despre oameni la întrunirea Optimizatorilor, chiar după ce ai evadat din teritoriul vostru sau, cum spunem noi, ai încălcat integritatea lui… În mijlocul întrunirii, Optimizatorul Șef a subliniat faptul că noi nu trebuie să privim specia voastră prin prisma speciei noastre. Noi trebuie să observăm cu atenție, a spus ea, să obținem date și să le corelăm în mod logic, fără să le colorăm cu propria noastră experiență… Presupun că toate acestea echivalează cu o negare, într-un sens, a ceea ce sunt pe cale să-ți spun. Totuși, părerea mea personală, bazată pe activitatea mea de observare a oamenilor, este că dorința sexuală constituie forța motrice din spatele tuturor emoțiilor puternice la specia voastră… La noi, octopăianjenii, maturitatea sexuală se instalează în mod discontinuu și brusc. Trecem de la starea complet asexuată la sexualitate într-un timp foarte scurt. La oameni, procesul este mult mai lent și mai subtil. Hormonii sexuali sunt prezenți în cantități variabile, încă din stadiul de fetus. Eu susțin, și i-am spus și Optimizatorului Șef, că este posibil ca toate emoțiile voastre necontrolabile să-și aibă originea în acești hormoni sexuali. Un om fără pic de sexualitate ar putea fi capabil de gândire eficientă la fel ca un octopăianjen.

— Ce idee interesantă! spuse Richard cu entuziasm, ridicându-se și începând să se plimbe cu pași mari. Așadar tu sugerezi că, de pildă, dacă un copil nu vrea să-și împartă cu altul jucăria, aceasta are o oarecare legătură cu sexualitatea?…

— Poate, răspunse Archie. Poate că Galileo își exersează posesivitatea sexualității de adult atunci când refuză să-și împartă o jucărie cu Kepler… În mod sigur, devotamentul copilului uman față de părintele de sex opus premerge atitudinii adultului…

Archie se opri, căci Richard se întorsese cu spatele și mergea mai repede prin cameră.

— Scuză-mă, spuse el peste câteva minute, întorcându-se și așezându-se din nou pe podea, lângă octopăianjen. Tocmai mi-a trecut prin cap ceva la care m-am gândit în treacăt în dimineața asta, mai devreme, când discutam despre controlarea emoțiilor… Mai ții minte o conversație anterioară în care tu ai respins ideea unui Dumnezeu personal, spunând că e o „aberație evoluționistă” necesară tuturor speciilor în dezvoltare ca o punte temporară în tranziția de la prima fază a cunoașterii la Era Informației? Spune-mi, schimbările recente ți-au modificat în vreun fel atitudinea privitoare la Dumnezeu?

O explozie de benzi multicolore, pe care Richard o recunoscu imediat ca fiind râs, se revărsă peste jumătatea superioară a corpului octopăianjenului.

— Voi oamenii sunteți total preocupați de această noțiune de Dumnezeu. Chiar și cei ca tine, Richard, cei care nu cred, își petrec o grămadă de timp gândindu-se la acest subiect sau discutându-l… După cum ți-am explicat cu luni în urmă, noi octopăianjenii prețuim cel mai mult informația, așa cum ne-au învățat Înaintașii… Nu dispunem de informații verificabile despre vreun Dumnezeu, mai ales despre unul care să fie implicat în vreun fel în problemele cotidiene ale universului…

— N-ai înțeles întrebarea mea, sau poate n-am formulat-o destul de precis, îl întrerupse Richard. Eu vreau să știu dacă, în noua ta stare, mai emoțională, înțelegi de ce alte ființe inteligente și-ar putea crea un Dumnezeu personal, ca un instrument care să le ofere confort sufletesc și, de asemenea, să explice toate acele lucruri pe care ele nu le pot înțelege.

Archie râse din nou cu răbufniri de culoare.

— Ești foarte deștept, Richard, spuse octopăianjenul. Vrei ca eu să confirm ceea ce crezi tu, și anume că Dumnezeu e un concept afectiv, născut dintr-un dor arzător ce nu se deosebește prea tare de dorința sexuală. Prin urmare, și Dumnezeu derivă din hormonii sexuali… Nu pot merge atât de departe. N-am suficiente informații. Însă pot spune, bazându-mă pe zbuciumul meu din aceste ultime câteva zile, că acum înțeleg aceste cuvinte, „dor arzător”, care înainte nu aveau nici un înțeles pentru mine…

Richard zâmbi. Era mulțumit. Discuția lor semăna cu cele pe care le purtau zilnic înainte ca provizia de barrican a lui Archie să se fi terminat… Spuse dintr-o dată:

— Ar fi grozav, nu-i așa, dacă am putea vorbi cu toți prietenii noștri din Orașul de Smarald.

Archie știa ce sugerează Richard. Amândoi avuseseră grijă să nu pomenească de cuadroizi și nici măcar să facă aluzie la faptul că octopăianjenii au un sistem de culegere a informațiilor. Nu voiau să-i alerteze pe Nakamura și gărzile lui. Acum, în timp ce Richard privea în tăcere, în jurul capului lui Archie începură să izvorască benzi de culoare. Cu toate că octopăianjenul nu mai folosea limbajul derivat care fusese pus la punct pentru comunicarea cu oamenii, Richard reuși să înțeleagă esența transmisiei.

După ce îl salută oficial pe Optimizatorul Șef și-și ceru iertare pentru insuccesul misiunii lor, Archie trimise două mesaje personale, unul scurt lui Jamie și unul mai lung doctorului Blue, în răbufniri de culori care ieșeau din stilul obișnuit, cumpătat al mesajelor lui Archie. Richard, care ajunsese să-și cunoască bine tovarășul de captivitate în cele două luni de stat împreună, se simți fascinat și înduioșat de această minunată manifestare de emoții neinhibate.

Când Archie termină, Richard veni la el și-i puse o mână pe spate.

— Te simți mai bine acum? întrebă el.

— În unele privințe, răspunse Archie. Dar, în același timp, mă simt și mai rău. Acum sunt mai conștient decât înainte că s-ar putea să nu-i mai revăd pe doctorul Blue și pe Jamie…

Richard îl întrerupse.

— Uneori îmi imaginez ce i-aș spune lui Nicole dacă aș putea vorbi cu ea la telefon.

Rosti foarte corect cuvintele, exagerând mișcările buzelor. „Mi-e foarte dor de tine, Nicole, și te iubesc din toată inima”.

Richard nu avea vise prea vii. De aceea, era puțin probabil ca sunetele externe să fie încorporate într-un vis în desfășurare. Când auzi ceva ce i se păru a fi un târșâit de picioare deasupra lui în toiul nopții, se trezi repede. Archie dormea. Richard se uită în jur și își dădu seama că lumina de serviciu din zona toaletei era stinsă. Alarmat, își trezi tovarășul octopăianjen.

— Ce este? întrebă Archie în culori.

— Am auzit sus ceva neobișnuit, șopti Richard.

Se auzi cum ușa care dădea spre scara de la subsol se deschide încet. Richard auzi în vârful scării un pas ușor, apoi altul. Își încordă vederea, dar nu văzu nimic în semiîntuneric.

— E o femeie și un polițist, spuse Archie, care avea capacitatea de a vedea în infraroșu. S-au oprit o clipă pe a treia treaptă.

O să fim omorâți, își spuse Richard. Simți că-l cuprinde o frică puternică și se trase mai aproape de Archie. Auzi ușa de la subsol închizându-se încet, apoi pași care coborau treptele.

— Unde sunt acum? întrebă el în șoaptă.

— La baza scării, spuse Archie. Vin… Cred că femeia este…

Richard auzi un glas ce părea să vină din trecut.

— Tată! Unde ești, tată? Dumnezeule! E Katie!

— Aici, Katie, răspunse Richard prea tare. Aici, repetă el încercând să-și stăpânească emoția.

Fasciculul unei lanterne foarte mici se plimbă pe peretele din spatele saltelei lui și în cele din urmă poposi pe fața lui bărboasă. Câteva clipe mai târziu, Katie se împiedică de Archie și căzu pur și simplu în brațele tatălui ei.

Îl sărută și-l îmbrățișă cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Richard era atât de uluit de eveniment, încât la început nu fu în stare să răspundă la nici una din întrebările lui Katie.

— Da… da, mă simt bine, spuse el în cele din urmă. Nu-mi vine să cred că ești tu… Katie, o, Katie… O, da, masa aia cenușie de acolo, pe care ai lovit-o cu picioarele acum un minut, e prietenul și tovarășul meu de închisoare, octopăianjenul Archie…

Puțin mai târziu, Richard schimbă pe întuneric o strângere de mână cu un bărbat pe care Katie îl prezentă doar „prietenul meu”.

— Nu avem mult timp, spuse Katie în grabă după câteva minute de conversație despre familie. Am scurtcircuitat sistemul de înaltă tensiune din întreagă zonă rezidențială și nu mai durează mult până-l repun în funcțiune.

— Deci, o să evadăm? întrebă Richard.

— Nu, răspunse Katie. În mod sigur v-ar prinde și v-ar ucide… Am vrut doar să te văd… Când am auzit zvonul că ești ținut undeva în Noul Eden… Oh, tată, ce dor mi-a fost de tine! Te iubesc atât de mult…

Richard își luă fiica în brațe și o ținu strâns; ea plângea. E atât de slabă, se gândi el, ca o fantomă.

— Și eu te iubesc, Katie, spuse Richard. Luminează-ți fața… lasă-mă să-ți văd ochii frumoși.

— Nu, tată, spuse Katie, îngropându-și fața la pieptul lui. Arăt bătrână și consumată… Vreau să mă ții minte așa cum eram. Am avut o viață grea…

— E puțin probabil să vă mai țină mult aici, domnule Wakefield, o întrerupse glasul de bărbat din întuneric. Aproape toată lumea din colonie a auzit povestea apariției voastre în tabăra soldaților.

— Te simți bine, tată? întrebă Katie după o scurtă tăcere. Ești hrănit cum trebuie?

— Mă simt bine, Katie… dar n-am vorbit nimic despre tine. Ce faci? Ești fericită?

— Am fost iarăși promovată, spuse Katie repede. Și noul meu apartament e frumos… ar trebui să-l vezi… și am un prieten care ține la mine…

— Mă bucur foarte mult, spuse Richard, în timp ce Franz îi amintea lui Katie că e timpul să plece. Ai fost întotdeauna cea mai deșteaptă dintre copii… meriți să fii fericită.

Katie începu dintr-o dată să hohotească și-și lăsă capul pe pieptul tatălui ei.

— Tată, o, tată, spuse ea printre lacrimi, te rog, ține-mă în brațe.

Richard își luă fiica în brațe.

— Ce este, Katie? întrebă el cu blândețe.

— Nu vreau să te mint. Lucrez pentru Nakamura, mă ocup de prostituate. Și sunt dependentă de droguri… Complet dependentă de droguri.

Katie plânse mult timp. Richard o ținea strâns și o bătea ușurel pe spate.

— Dar te iubesc cu adevărat, tată, spuse Katie când, în cele din urmă, înălță capul. Întotdeauna te-am iubit și te voi iubi întotdeauna… Îmi pare cumplit de rău că te-am dezamăgit.

— Katie, trebuie să plecăm acum, spuse Franz cu fermitate.

Katie își sărută în grabă tatăl și-i mângâie cu afecțiune barba, pentru ultima dată.

— Ai grijă de tine, tată, spuse ea. Și nu renunța să speri. La lumina lanternei, cei doi vizitatori traversară încăperea, îndreptându-se spre scară.

— La revedere, tată, spuse Katie.

— Te iubesc, Katie, spuse Richard auzind pașii fiicei sale pe scări.