Razboi pe Rama

10

— Benjy și cu mine plecăm la spital, anunță Nicole. Ceilalți nu-și terminaseră încă micul dejun.

— Te rog, Nicole, stai jos, spuse Eponine. Termină-ți cel puțin cafeaua.

— Mulțumesc, ești drăguță, dar am promis că azi ne ducem devreme. Doctorul Blue ne așteaptă. Sunt mulți răniți în urma raidului de ieri.

— Dar muncești prea mult, mamă, spuse Patrick. Și nu dormi suficient.

— Faptul că muncesc mult mă ajută, spuse Nicole. Așa n-am timp să mă gândesc…

— Să mergem, ma-ma, spuse Benjy intrând în cameră și întinzându-i lui Nicole haina.

În timp ce Nicole se îmbrăca, Benjy le zâmbi și le făcu cu mâna gemenilor care erau neobișnuit de liniștiți. Galileo făcu o strâmbătură ciudată; Benjy și Kepler râseră.

— Încă nu și-a permis să jelească moartea lui Katie, spuse încetișor Nai îndată ce Nicole ieși. Asta mă îngrijorează. Mai devreme sau mai târziu…

— Îi este frică, Nai, spuse Eponine. Poate de un alt atac de inimă. Poate chiar pentru sănătatea ei mintală… Nicole n-a depășit încă faza de negare.

— Iar ai început cu afurisita aia de psihologie, franțuzoaico, spuse Max. Să nu-ți faci griji pentru Nicole… E mai tare decât oricare dintre noi. O s-o plângă pe Katie când o să fie pregătită.

— Mama n-a mai fost în camera de vizionare de la atacul de inimă pe care l-a suferit. Când doctorul Blue i-a spus despre asasinat și sinuciderea lui Katie, am fost convins că mama o să vrea să vadă înregistrarea video… s-o vadă pe Katie pentru ultima dată… Sau cel puțin să vadă ce face Ellie…

— Omorându-l pe nemernicul ăla, sora ta a făcut cel mai bun lucru din viața ei, comentă Max. Orice s-ar spune în rest despre ea, a avut curaj.

— Katie avea multe calități deosebite, spuse cu tristețe Patrick. Era deșteaptă foc, putea să fie fermecătoare… doar că a ales altă cale.

Pentru scurt timp, la masă se lăsă tăcerea. Eponine se pregătea să spună ceva când la ușa din față se văzu o lumină strălucitoare.

— Mă duc să-l duc pe Marius alături, spuse ea. Iar încep raidurile.

Nai se întoarse spre Galileo și Kepler.

— Terminați repede, băieți… ne întoarcem în casa aia specială pe care ne-a făcut-o unchiul Max.

Galileo se schimonosi.

— Nu iar! se plânse el.

Nicole și Benjy abia ajunseseră la spital când primele bombe începură să cadă prin cupola zdrențuită. Raidurile puternice aveau loc zilnic. Mai mult de jumătate din tavanul Orașul de Smarald se dusese. Bombele căzuseră în aproape toate sectoarele orașului.

Doctorul Blue îi întâmpină și-l trimise imediat pe Benjy în zona de primire.

— E îngrozitor, îi spuse lui Nicole octopăianjenul medic. Numai ieri au fost peste două sute de morți.

— Ce se întâmplă în Noul Eden? întrebă Nicole. Aș fi crezut că până acum…

— Agenții microbiologici lucrează ceva mai încet decât era prevăzut, răspunse Doctorul Blue. Dar în sfârșit au impact. Optimizatorul Șef spune că raidurile ar trebui să înceteze într-o zi sau două, cel mult. În prezent întocmește împreună cu echipa sa planurile pentru faza următoare…

— Cu siguranță, coloniștii nu vor continua războiul, spuse Nicole străduindu-se să nu se gândească prea mult la ce se petrecea în Noul Eden. Mai ales că Nakamura a murit.

— Noi considerăm că trebuie să fim pregătiți pentru orice situație, spuse doctorul Blue. Dar, firește, sper să ai dreptate.

În timp ce mergeau împreună pe coridor, îi abordă un alt octopăianjen doctor, unul pe care Benjy îl botezase Penny din cauza semnului rotund, semănând cu o monedă din Noul Eden, pe care îl avea chiar lângă fantă, în dreapta. Penny îi descrise doctorului Blue scenele cumplite la care fusese martor în primele ore ale acelei dimineți în Domeniul Alternativ. Întrucât Penny folosea fraze foarte simple în culori, Nicole înțelegea cea mai mare parte din spusele octopăianjenului.

Penny îl informă pe Doctorul Blue că trebuie să trimită imediat personal medical și provizii pentru ajutorarea răniților din Domeniul Alternativ. Doctorul Blue încercă să-i explice că nu exista personal suficient nici pentru pacienții din spital.

— M-aș putea duce eu cu Penny pentru câteva ore, dacă asta ajută la ceva, spuse Nicole.

Doctorul Blue se uită la ea.

— Ești sigură că te simți în stare, Nicole? Am înțeles că acolo situația e sinistră.

— Pe zi ce trece mă simt mai în putere, răspunse Nicole. Și vreau să fiu acolo unde pot fi cel mai mult de folos.

Doctorul Blue îi spuse lui Penny că Nicole îl va ajuta în Domeniul Alternativ timp de maxim un tert, cu condiția ca Penny să-și asume responsabilitatea de a o aduce înapoi la spital. Penny acceptă și-i mulțumi lui Nicole că s-a oferit să ajute.

La scurt timp după ce urcară în transportor, Penny îi explică lui Nicole ce se întâmplă în Domeniul Alternativ.

— Răniții sunt duși în clădirile rămase intacte, unde sunt examinați, li se administrează medicamente de urgență dacă e necesar, apoi sunt programați pentru transportarea la spital… Situația se înrăutățește pe zi ce trece. Mulți dintre alternativi au renunțat deja să mai spere.

Restul călătoriei fu la fel de deprimant. La lumina celor câțiva licurici împrăștiați, Nicole văzu pretutindeni ruine. Pentru a deschide poarta de la sud, paznicii trebuiră să dea la o parte cu forța vreo douăzeci de alternativi, câțiva dintre ei răniți, care cereau zgomotos să intre în oraș. După ce transportorul trecu în cealaltă parte, spectacolul devastării deveni și mai deprimant. Teatrul în care Nicole și prietenii ei asistaseră la piesa moralizatoare era o ruină. Mai mult de jumătate din structurile de lângă Districtul Artelor fuseseră spulberate. Nicole începu să se simtă rău. Nu credeam că e atât de cumplit, se gândi ea. Pe neașteptate, o bombă explodă pe capota transportorului.

Nicole se trezi aruncată în stradă. Amețită, se ridică încet. Mașina fusese retezată în două bucăți contorsionate. Penny și ceilalți octopăianjeni erau îngropați sub sfărâmături. Nicole încercă să ajungă la Penny, dar până la urmă își dădu seama că e imposibil. Altă bombă explodă în apropiere. Nicole își apucă trusa medicală, care fusese azvârlită în stradă, lângă ea, și porni împleticit pe o uliță laterală, în căutarea unui adăpost.

Un octopăianjen zăcea nemișcat în mijlocul uliței. Nicole se aplecă și-și scoase lanterna. Lentila octopăianjenului era încremenită. Îl întoarse pe o parte și văzu imediat rana de la spatele capului. O mare cantitate de materie albă, încrețită se scursese din rană pe jos. Nicole se cutremură și aproape se sufocă. Se uită repede în jur după ceva cu care să acopere octopăianjenul mort. O bombă lovi o clădire aflată la doar douăzeci de metri depărtare. Nicole se ridică și plecă mai departe.

Găsi o magazie mică pe partea dreaptă a uliței, dar era deja ocupată de cinci sau șase animale mici, asemănătoare cu cârnații polonezi. O alungară, unul dintre ei urmărind-o furios vreo treizeci de metri. În cele din urmă, animalul plecă și Nicole se opri să-și tragă sufletul. Timp de câteva minute se examină și, spre marea ei uimire, descoperi că nu avea decât câteva vânătăi izolate.

Bombardamentul încetă pe moment. Domeniul Alternativ era cufundat într-o liniște stranie. În fața lui Nicole, la vreo sută de metri, un licurici plutea deasupra unei clădiri care părea neavariată. Nicole văzu doi octopăianjeni, dintre care unul clar rănit, intrând în clădire. Ăsta trebuie să fie unul din spitalele lor temporare, se gândi Nicole. Porni într-acolo.

Câteva clipe mai târziu, Nicole sesiză un zgomot ciudat în vecinătate, abia perceptibil. La început mintea ei nu-l înregistră, dar când îl auzi a doua oară se opri brusc. Simți un fior rece pe șira spinării. Ăsta e un plâns de copil, își spuse ea, rămânând absolut nemișcată. Câteva secunde nu mai auzi nimic. Oare mi s-a părut? se întrebă Nicole.

Își încordă privirea și se uită în semiîntunericul din jur, dar mai cu seamă în dreapta, de unde i se păruse că venea plânsul. Reuși să vadă un gard de sârmă împletită, înclinat mult pe o parte, la vreo patruzeci de metri de intersecția uliței cu o alta. Se uită din nou la clădirea din apropiere.

Octopăianjenii au sigur nevoie de mine acolo, se gândi ea. Dar cum aș putea să nu… Plânsul răsună în noapte, mai clar de data asta, cu amplitudine oscilantă — tânguirea tipică puilor de om.

Porni în grabă spre gardul atârnând într-o rână. În dreptul lui, pe pământ zăcea un indicator în culori, rupt. Nicole îngenunche și luă o bucată din indicator. Recunoscu culorile folosite de octopăianjeni pentru „grădina zoologică” și bătăile inimii i se accelerară. Richard a auzit plânsul când a fost la grădina zoologică, își aminti ea.

În stânga ei, la o distanță de aproximativ un kilometru, se produse o explozie, apoi alta, mult mai aproape. Elicopterele se întorseseră pentru un nou raid. Urletul copilului devenise continuu. Nicole porni în direcția plânsului, dar înainta încet. Îi era greu să izoleze plânsul de zgomotul produs de explozii.

O bombă explodă în fața ei, la mai puțin de o sută de metri. În tăcerea care urmă, Nicole nu mai auzi nimic. Oh, nu, strigă inima ei, nu acum! Sunt atât de aproape. Încă o explozie în depărtare, urmată de o altă perioadă de liniște. Își aminti că-i spusese lui Richard: S-ar putea să fie vreun animal. Poate că undeva în universul ăsta există o creatură care scoate sunete ca acelea ale copiilor speciei noastre.

Nicole nu mai auzea decât propria răsuflare. Ce-ar trebui să fac acum? se întrebă ea. Să continuu cercetarea în speranța că poate, cumva… sau să mă întorc?

Revenirea plânsului strident îi întrerupse gândurile. Nicole înaintă cu grijă. Nu, își spunea ea întruna, cu inima sfâșiată de plânsul disperat. Nimic nu poate semăna cu sunetele astea. Pe dreapta uliței înguste era un gard rupt. Nicole trecu prin el. În umbrele din fața ei văzu o mișcare.

Copilașul care plângea stătea pe jos, lângă forma neînsuflețită a unui om adult, probabil mama lui. Femeia zăcea cu fața în jos. Avea jumătatea inferioară a corpului acoperită cu sânge. După ce se convinse repede că femeia e într-adevăr moartă, Nicole întinse mâinile cu gingășie și luă în brațe copilul cu păr negru. Uimit de acest gest, copilașul se zbătu în brațele ei și slobozi în noapte un urlet puternic. Nicole îl lipi de umărul ei și îl bătu ușurel pe spate.

— Gata, gata, spuse ea în timp ce copilul continua să zbiere, totul o să fie bine.

În lumina slabă, Nicole putu să vadă că hainele ciudate ale copilului, două fâșii de pânză groasă de sac cu găuri decupate în locurile corespunzătoare, erau mânjite de sânge. În ciuda protestelor și a zvârcolirilor copilului, Nicole îl examină repede. În afară de o rană la picior și de mizeria care-i acoperea întreg corpul, fetița părea să fie teafără. Nicole estimă că are în jur de un an.

Cu mare blândețe, Nicole așeză fetița pe o bucată de cârpă curată, luată din trusa medicală. Se apucă s-o curețe, simțind cum fetița tresare puternic ori de câte ori exploda o bombă în apropiere. Încercă să o liniștească oarecum, cântându-i „Cântecul de leagăn” al lui Brahms. În timp ce Nicole îi pansa rana de la picior, fetița se opri din plâns și o privi lung cu ochii ei imenși, surprinzător de albaștri. Nu se împotrivi deloc nici chiar atunci când Nicole luă un tampon umed și începu să-i curețe murdăria de pe piele. Totuși, puțin mai târziu, când Nicole o ștergea pe sub „cămașa” din pânză de sac și, spre uimirea ei, dădu peste o bucată de sfoară petrecută ca un colier pe după gâtul copilului, fetița începu iar să zbiere.

Nicole luă în brațe copilul care plângea și se ridică. Precis îi e foame, se gândi Nicole, uitându-se în jur după o baracă sau un adăpost. Trebuie să fie ceva de mâncare pe undeva pe aici. La vreo cincisprezece metri, sub o stâncă mare, unde în mod clar fusese o zonă împrejmuită înainte de începerea bombardamentelor, Nicole găsi o cratiță mare cu apă, niște obiecte mici al căror scop îi era necunoscut, un așternut improvizat pentru dormit și alți câțiva saci din care se făcea îmbrăcămintea mamei și a copilului. Dar nimic de mâncare. Nicole încercă fără succes să facă fetița să bea apă din cratiță. Apoi îi veni altă idee.

întorcându-se la mama moartă, Nicole constată că Încă-i mai rămăsese în sâni puțin lapte. Era clar că femeia murise de curând. Îi ridică partea superioară a corpului, se așeză pe pământ în spatele ei și-o sprijini. Apoi puse fetița la sânul mamei sale și o urmări cum suge.

Copilul sugea cu lăcomie. La un moment dat, explozia unei bombe lumină trăsăturile femeii. Era același chip pe care Nicole îl văzuse în fresca din Piața Meșteșugarilor. Așadar, nu mi s-a părut, se gândi ea.

Când termină de supt, fetița adormi. Nicole o înfășură într-un sac și o puse ușurel pe pământ. Apoi se apucă să cerceteze în amănunt femeia moartă. După rănile adânci din partea de jos a abdomenului și din coapsa dreaptă, Nicole presupuse că două schije mari ale aceleiași bombe străpunseseră corpul femeii, iar sângele pierdut îi provocase moartea. În timp ce examina rana din coapsă, Nicole simți o protuberanță ciudată în fesa femeii. Curioasă, ridică puțin de la pământ cadavrul și pipăi cu degetele umflătura și zona din jurul ei. Umflătura părea să se datoreze unui obiect dur implantat sub piele.

Nicole scoase din trusa medicală un foarfece mic și făcu o incizie într-o margine a umflăturii. Scoase un obiect care, în lumina slabă, părea să fie din argint. Avea forma și mărimea unui trabuc mic, de doisprezece până la cincisprezece centimetri lungime și diametrul de aproximativ doi centimetri. Nicole învârti nedumerită obiectul în mână, încercând să-și dea seama ce putea fi. Era incredibil de neted. Probabil e un fel de obiect de identificare pentru grădina zoologică, se gândi ea și în acel moment o bombă explodă în apropiere, trezind-o pe fetița adormită.

În direcția Orașului de Smarald, bombele se îndeseau tot mai mult. În timp ce liniștea copilul, Nicole se gândi ce să facă mai departe. O minge mare de foc țâșni spre cer când o bombă produse o explozie și mai mare la sol. În lumina temporară, Nicole văzu că se află în vârful unui deal mic, foarte aproape de marginea părții construite a Domeniului Alternativ. Platoul Central începea la doar o sută de metri spre vest.

Nicole se ridică ținând fetița pe umăr. Era aproape epuizată.

— O să mergem acolo, afară, departe de bombe, îi spuse cu glas tare copilașului, arătând spre Platoul Central.

Aruncă în trusa medicală obiectul cilindric și înșfăcă doi saci curați. Îi luă o oră să ajungă cu fetița și sacii grei într-un loc din Platoul Central care i se păru destul de departe de bombe. Se întinse pe spate, cu copilul pe piept și se înveli cu sacii. Adormi în câteva clipe.

Mișcările copilului o treziră. Nicole visase că stătea de vorbă cu Katie, dar nu-și putu aminti ce anume își spuneau. Se ridică și schimbă fetița, folosind o cârpă curată din trusa ei medicală. Copilul se uită curios la Nicole cu ochii lui mari și albaștri.

— Bună dimineața, fetițo, indiferent cine ești, spuse Nicole veselă.

Pentru prima dată, copilul îi zâmbi.

Nu mai era complet întuneric. În depărtare, ciorchini de licurici luminau Orașul de Smarald, iar găurile din cupolă lăsau lumina să se răsfrângă asupra zonei înconjurătoare din Rama. Probabil că războiul s-a terminat, se gândi Nicole, sau cel puțin raidurile. Altfel n-ar fi atât de multă lumină în oraș.

Nicole puse cu grijă copilul pe un sac curat, apoi se ridică și se întinse.

— Ei bine, noua mea prietenă, să vedem ce aventuri ne rezervă ziua de azi.

Fetița o zbughi de-a bușilea de pe sac în țărâna de pe Platoul Central. Nicole o ridică și o puse în mijlocul sacului. Fetița se târî din nou spre țărână.

— Stai acolo, micuțo, spuse Nicole râzând și ridicând-o iar. Îi era greu să-și adune lucrurile și să țină, totodată, copilul în brațe. Până la urmă reuși și porni încet către civilizație. Erau la vreo trei sute de metri de cele mai apropiate clădiri ale Domeniului Alternativ. În timp ce mergea, Nicole hotărî să se ducă mai întâi la spital să-l caute pe Doctorul Blue. Presupunând că nu se înșela și războiul se sfârșise sau măcar încetase temporar, Nicole plănui să-și petreacă dimineața încercând să afle tot ce se putea despre copil. Își formulă întrebările în gând. Cine au fost părinții fetiței și cu cât timp în urmă au fost răpiți din Noul Eden? Era supărată pe octopăianjeni. De ce nu mi-ați spus că sunt și alte ființe umane în Orașul de Smarald? avea de gând să-l întrebe pe Optimizatorul Șef. Si cum poți justifica felul în care i-ați tratat pe acest copil și pe mama sa?

Fetița nu voia să stea liniștită în brațele lui Nicole. Simțind că obosește, Nicole hotărî să se oprească pentru a se odihni. În timp ce copilul se juca în țărână, Nicole se uită la dezastrul din fața ei, atât din Domeniul Alternativ, cât și din partea Orașului de Smarald pe care o putea vedea în depărtare. Tristețea îi năpădi sufletul. Pentru ce toate astea? se întrebă ea. În minte îi apăru imaginea lui Katie, dar o dădu la o parte, preferând să se joace cu copilul. Cinci minute mai târziu auziră un șuierat.

Sunetul venea din cer, din Rama însăși. Nicole sări în picioare. Pulsul i se acceleră. Simți o ușoară durere în piept, dar nimic nu i-ar fi putut diminua emoția.

— Privește, îi strigă fetiței, privește acolo, la sud!

În îndepărtata calotă sudică, mănunchiuri de raze de lumină colorate jucau în jurul vârfului Marelui Corn, masiva spirală care se înălța în jurul axei de rotație a navei spațiale cilindrice. Mănunchiurile de raze se uniră și formară un inel roșu în apropierea vârfului spiralei. După câteva clipe, acest uriaș inel roșu pluti încet spre nord, în lungul axei Ramei. În jurul Marelui Corn dansară alte culori care formară un al treilea inel, de culoare portocalie, ce porni în cele din urmă după inelul roșu, tot către nord, pe cerul Ramei.

Șuieratul continuă. Nu era aspru și nici strident. Pentru Nicole era aproape muzical.

— O să se întâmple ceva, îi spuse Nicole cu entuziasm fetiței, ceva bun!

Fetița habar n-avea ce se petrece, dar râse cu poftă când Nicole o ridică și o aruncă spre cer. Și pentru ea inelele erau fascinante. Acum, un inel galben și unul verde traversau cerul negru al Ramei, iar cel roșu din fruntea procesiunii ajunsese la Marea Cilindrică.

Nicole aruncă din nou copilul în aer. De data asta, colierul de sfoară de la gâtul fetiței ieși de sub veșmânt și cât pe ce să-i zboare peste cap. Nicole prinse fetița și o îmbrățișă.

— Aproape că uitasem de colierul tău, spuse Nicole. Acum că avem puțină lumină, pot să mă uit la el?

Fetița chicoti când Nicole îi trase peste cap colierul de sfoară. De partea de jos era prinsă o bucățică de lemn cu diametrul de aproximativ patru centimetri, pe care era sculptat conturul unui bărbat cu brațele ridicate, înconjurat din toate părțile de flăcări. Nicole mai văzuse cu mulți ani în urmă o sculptură în lemn similară, pe biroul lui Michael O’Toole din camera lui de pe nava Newton. Sfântul Michel de Siena, își spuse Nicole, întorcând pe partea cealaltă „medalionul”.

Pe spate era imprimat cu grijă, cu litere mici, cuvântul „Maria”.

— Ăsta trebuie să fie numele tău, îi spuse Nicole fetiței. Maria… Maria.

Fetița nu dădu nici un semn de recunoaștere a numelui, ba chiar începu să se încrunte. Nicole râse și o mai aruncă o dată în aer.

După câteva minute, Nicole puse iar jos copilul care se zvârcolea. Maria se duse imediat de-a bușilea în țărână. Nicole stătea cu un ochi la Maria și cu celălalt la inelele colorate de pe cerul Ramei. Acum se puteau vedea toate cele opt inele: albastru, maro, roz și purpuriu peste Semicilindrul Sudic și primele patru în linie pe cer în partea de nord. În timp ce inelul roșu dispărea în calota nordică, în vârful Marelui Corn se forma alt inel roșu.

Exact ca acum mulți, mulți ani, se gândi Nicole. Dar mintea ei nu se concentra în întregime asupra inelelor. Căuta prin memorie, străduindu-se să-și amintească toate persoanele dispărute din Noul Eden și înregistrate ca atare. Își aminti că fuseseră câteva accidente pe Lacul Shakespeare și din când în când dispăruse câte un pacient din spitalul de boli nervoase de la Avalon… Dar cum putea să dispară un cuplu așa, pur și simplu? Și unde era tatăl Mariei? Nicole voia să le pună multe întrebări octopăianjenilor.

Inelele amețitoare continuau să plutească deasupra capului ei. Nicole își aminti acea zi specială de demult, când Katie, care avea pe atunci zece sau unsprezece ani, fusese atât de încântată de uriașele mele de pe cer încât țipase de bucurie. A fost întotdeauna un copil total lipsit de inhibiții, se gândi Nicole, neputându-se abține. Râsul ei era atât de total, atât de autentic… Katie avea un potențial uriaș.

Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi Și le șterse și, cu un mare efort, se concentră asupra Mariei. Fetița stătea jos, mâncând fericită țărână de pe Platoul Central.

— Nu, Maria, spuse Nicole, atingând cu blândețe mânuțele copilului. Asta e mizerie.

Fețișoara frumoasă a fetiței se schimonosi și Maria începu să plângă. La fel ca și Katie, se gândi Nicole imediat. Nu suporta să-i spun „Nu”.Amintirile legate de Katie îi inundară mintea. Nicole își văzu fiica mai întâi bebeluș, apoi adolescentă precoce la Baza de Tranzit și, în cele din urmă, femeie tânără, în Noul Eden. Durerea de inimă care însoțea imaginile fiicei sale pierdute o copleși. Lacrimile îi curgeau pe obraji și trupul i se cutremura de hohote.

— O, Katie! urlă Nicole. De ce? De ce? De ce?

Își îngropă fața în mâini. Maria se oprise din plâns și se uita ciudat la Nicole.

— E în regulă, Nicole, spuse un glas în spatele ei. Totul se va sfârși curând.

Nicole se gândi că mintea îi joacă feste. Se întoarse încet. Vulturul se apropia cu brațele întinse.

Al treilea inel roșu ajunse în calota nordică; în jurul Marelui Corn nu mai erau lumini colorate.

— Așadar, când inelele se termină, se vor aprinde toate luminile? îl întrebă Nicole pe Vultur.

— Ce memorie bună! spus el. S-ar putea să ai dreptate. Nicole o ținea iar pe Maria în brațe. Sărută cu blândețe copila pe obraz și aceasta zâmbi.

— Mulțumesc pentru fetiță, spuse Nicole. E minunată… și înțeleg ce îmi spui.

Vulturul se întoarse cu fața la Nicole.

— Despre ce vorbești? întrebă el. Noi n-avem nici o legătură cu copilul.

Nicole cercetă ochii albaștri misterioși ai extraterestrului. Niciodată nu văzuse niște ochi care să exprime atât de multe lucruri. Însă își pierduse exercițiul de a-i descifra privirile. O tachina privitor la Maria? Sau vorbea serios? De bună seamă, nu era doar o pură întâmplare faptul că descoperise copilul atât de curând după sinuciderea lui Katie…

Ești prea rigidă în gândire, și-l aminti pe Richard spunându-i la Baza de Tranzit. Doar pentru că Vulturul nu seamănă din punct de vedere biologic cu noi, nu înseamnă că nu e viu. E robot, da, de acord, dar e mult mai deștept decât noi… și mult mai subtil…

— Să înțeleg că-n tot timpul ăsta ai stat ascuns pe Rama? întrebă Nicole câteva clipe mai târziu.

— Nu, răspunse Vulturul fără să dea detalii. Nicole zâmbi.

— Mi-ai spus deja că n-am ajuns la Baza de Tranzit sau într-un loc echivalent și am convingerea că n-ai trecut pe aici într-o vizită mondenă… Ai să-mi spui de ce te afli aici?

— Aceasta e o intervenție de gradul doi, spuse Vulturul. Ne-am hotărât să întrerupem procesul de observare.

— În regulă, spuse Nicole, punând copilul jos, înțeleg ideea… dar ce anume se va întâmpla?

— Toată lumea va adormi, răspunse Vulturul.

— Și după ce ne trezim? întrebă Nicole.

— Nu pot să-ți spun decât că toată lumea va adormi. Nicole făcu doi-trei pași în direcția Orașului de Smarald și ridică brațele spre cer. Se mai vedeau doar trei inele, și ele departe, deasupra Semicilindrului Nordic.

— Doar din curiozitate — nu mă plâng, înțelegi… spuse Nicole cu o urmă de sarcasm.

Se opri și se întoarse cu fața la Vultur.

— De ce n-ați intervenit mai devreme? Înainte să se întâmple toate astea (arătă cu brațul spre Orașul de Smarald)? Înainte să moară atâția…

Vulturul nu răspunse imediat.

— Nu le poți avea pe amândouă, Nicole, spuse el în cele din urmă. Nu poți avea în același timp și liberul arbitru și o binevoitoare putere superioară care să te apere de tine însuți.

— Scuză-mă, spuse Nicole cu o expresie de nedumerire pe față. Am pus cumva, din greșeală, o întrebare religioasă?

— Nu chiar, răspunse Vulturul. Tu trebuie să înțelegi că obiectivul nostru este să punem la punct un catalog complet al tuturor speciilor care călătoresc prin spațiu în această regiune a galaxiei. Noi nu judecăm pe nimeni. Noi suntem savanți. Nu ne pasă dacă sunteți predispuși din fire la autodistrugere. Totuși, ne pasă dacă rezultatele probabile ale proiectul nostru în viitor nu mai justifică importantele resurse pe care le-am alocat.

— Poftim? Vrei să spui că nu interveniți pentru a opri vărsarea de sânge, ci din alte motive?

— Da, răspunse Vulturul. Însă am să schimb subiectul, din cauză că timpul nostru este extrem de limitat. Luminile se vor aprinde peste două minute. La un minut după aceea veți adormi… Dacă dorești să-i transmiți ceva fetiței…

— O să murim? întrebă Nicole, brusc înspăimântată.

— Nu imediat, răspunse Vulturul. Dar nu pot garanta că toată lumea va supraviețui perioadei de somn.

Nicole se lăsă pe jos, lângă fetiță. Maria băgase în gură alt bulgăraș de pământ și se murdărise pe buze și în jurul gurii. Nicole îi șterse fața cu mare blândețe și-i dădu să bea apă dintr-o ceașcă. Spre mirarea ei, Maria sorbi din apă, vărsând-o pe bărbie.

Nicole zâmbi; fetița chicoti. Gâdilă fetița sub bărbie cu un deget. Chicotele Mariei se transformară în râs, râsul pur, magic, neinhibat al copilului mic. Sunetele erau atât de frumoase și o înduioșară atât de profund pe Nicole, încât ochii i se umplură de lacrimi. Se gândi: Dacă ăsta e ultimul sunet pe care mi-e dat să-l aud, foarte bine… Brusc, Rama se umplu de lumină. Era un spectacol uluitor. Marele Corn și cei șase sateliți ai lui, prinși de masivele întărituri plutitoare, dominau cerul deasupra lor.

— Patruzeci și cinci de secunde? îl întrebă Nicole pe Vultur.

Pasărea-om extraterestră dădu din cap. Nicole întinse mâinile și ridică fetița.

— Știu că nimic din ce ți s-a întâmplat de curând nu are nici o logică, Maria, spuse Nicole ținând fetița în poală, dar vreau să știi că deja ești deosebit de importantă în viața mea și te iubesc foarte mult.

Ochii fetiței aveau o uimitoare expresie de înțelepciune. Se aplecă și puse capul pe umărul lui Nicole. Timp de câteva secunde, Nicole nu știu ce să facă. Apoi începu s-o bată ușurel pe Maria pe spate și să cânte încetișor.

— Culcă-te… și te odihnește… fie-ți somnul binecuvântat…