Octopăianjenul de pe masă era inconștient. Nicole îi întinse doctorului Blue micul container de plastic pe care-l ceruse acesta și-l urmări cum aruncă creaturile micuțe pe lichidul negru-verzui care acoperea rana deschisă. În mai puțin de un minut, lichidul dispăru și colegul ei octopăianjen cusu cu dibăcie incizia, folosind primii cinci centimetri de la trei din tentacule.
— Ăsta e ultimul pe ziua de azi, spuse doctorul Blue în culori. Ca întotdeauna, Nicole, îți mulțumesc pentru ajutor.
Trecură împreună din sala de operații într-o cameră alăturată. Nicole încă nu se obișnuise cu procesul curățării. Inspiră adânc, apoi își scoase halatul de protecție și-și introduse brațele într-un bol mare plin cu zeci de animale argintii micuțe, subțiri. Nicole se luptă să-și învingă repulsia în timp ce creaturile se cățărau pe brațele și mâinile ei.
— Știu că partea asta nu e plăcută pentru tine, spuse doctorul Blue, dar acum că bombardamentele au contaminat principala rezervă de apă, chiar că nu avem de ales… Nu ne putem asuma riscul ca una din substanțele de aici să fie toxică pentru tine.
— La nord de pădure e distrus totul? întrebă Nicole în timp ce doctorul Blue se curăța și el.
— Aproape, răspunse octopăianjenul. Și se pare că inginerii oameni au terminat de modificat elicopterele. Optimizatorul Șef se teme că vor face primul zbor deasupra pădurii într-o săptămână sau două.
— Și n-ați primit nici un răspuns la mesajele pe care le-ați trimis?
— Absolut nici unul… Știm că Nakamura le-a citit… dar au capturat și ucis ultimul mesager lângă uzina electrică… În ciuda faptului că octopăianjenul ducea un steag alb.
Nicole oftă. Își aminti ceva ce spusese Max în seara precedentă, când ea își exprimase uimirea privitor la faptul că Nakamura ignorase toate mesajele. „Bineînțeles că le ignoră!” strigase mânios Max. „Omul ăsta nu știe decât de forță… Toate mesajele alea tâmpite spun că octozii vor pace și că vor fi forțați să se apere dacă oamenii nu încetează… Amenințările care urmează n-au nici un sens. Ce să creadă Nakamura când trupele și elicoptere lui se mișcă nestingherite, distrugând tot ce văd?… Optimizatorul Șef n-a învățat nimic despre oameni? Octopăianjenii trebuie să se angajeze într-o bătălie cu armata lui Nakamura…”
„Ei nu tratează așa lucrurile”, răspunsese Nicole. „Nu e felul lor. Nu se implică în confruntări minore și nici în războaie limitate. Luptă numai atunci când le este amenințată supraviețuirea… Au explicat cu mare grijă toate astea în mesaje și l-au îndemnat în mod repetat pe Nakamura să stea de vorbă cu Richard și Archie…” Culorile emanate de doctorul Blue o readuseră pe Nicole la prezent.
— Îl aștepți pe Benjy? întrebă octopăianjenul. Sau te duci direct la centrul administrativ?
Nicole se uită la ceas.
— Cred că plec acum. De regulă îmi ia două ore ca să asimilez toate datele cuadroidale din ziua precedentă… Se întâmplă atâtea!… Te rog să-i spui lui Benjy să le transmită celorlalți că voi fi acasă la cină.
Câteva minute mai târziu, ieși din spital și se îndreptă spre centrul administrativ. Deși era ziuă, străzile Orașului de Smarald erau aproape pustii. Nicole trecu pe lângă trei octopăianjeni mergând grăbiți pe cealaltă parte a drumului și pe lângă o pereche de bioți crabi, care nu se încadrau deloc în peisaj. Doctorul Blue îi spusese lui Nicole că bioții crabi fuseseră recrutați pentru colectarea gunoiului din Orașul de Smarald.
Orașul s-a schimbat foarte mult de la decretarea stării de război, se gândi Nicole. Majoritatea octozilor mai vârstnici sunt acum în Domeniul de Război. Și până acum o lună,când mai toate creaturile de întreținere au fost mutate altundeva, n-am văzut nici un singur biot. Max crede că, de fapt, multe dintre ele au fost anihilate din cauza scăderii drastice a resurselor. Max întotdeauna crede despre octopăianjeni ce e mai rău.
Deseori, după lucru, Nicole mergea cu Benjy până la stația de transport. Fiul ei dădea și el o mână de ajutor la spital, unde lipsa de personal era acută. Pe măsură ce Benjy devenea tot mai conștient de ceea ce se petrecea în Orașul de Smarald, lui Nicole îi era tot mai greu să ascundă gravitatea situației în care se aflau.
— De ce oa-me-nii noștri lup-tă împotriva octo-pă-ian-je-ni-lor? întrebase Benjy cu o săptămână în urmă. Octozii nu vor să facă rău…
— Coloniștii din Noul Eden nu-i înțeleg pe octopăianjeni, răspunsese Nicole. Și nu vor să-i lase pe Archie și unchiul Richard să le explice.
— Atunci ei sunt mai proști decât mine, spusese mohorât Benjy.
Doctorul Blue și ceilalți angajați din spitalul octopăianjenilor erau foarte impresionați de Benjy. La început, când se oferise să dea o mână de ajutor, octopăianjenii avuseseră rezerve căci se îndoiau că poate face mare lucru, date fiind aptitudinile lui limitate. Totuși, după ce Nicole îi explica o sarcină simplă și el o repeta în fața ei, Benjy nu făcea nici o greșeală. Cu corpul lui tânăr și puternic, era deosebit de util la munci grele, lucru valoros acum când foarte multe dintre creaturile mai mari nu se mai aflau prin preajmă.
În timp ce Nicole se îndrepta spre centrul administrativ, cu mintea plină de gânduri plăcute legate de Benjy, imaginea lui Katie îi apăru brusc în minte și se alătură imaginii fiului ei retardat. În gând, Nicole își plimbă privirea de la o imagine la alta. Oftă. Ca părinți, ne-am concentrat prea mult timp pe potențialul intelectual și extrem de puțin pe celelalte calități, mai concrete. Cel mai mult contează nu câtă inteligență are copilul, ci ce se decide să facă cu ea… Benjy a reușit mai bine decât ne-am fi așteptat noi vreodată, în principal datorită calităților sale lăuntrice… Cât despre Katie, nici în cele mai negre coșmaruri ale mele…
Nicole își întrerupse șirul gândurilor când intră în clădire. Un paznic octopăianjen o salută fluturându-și un tentacul și ea îi zâmbi. Când ajunse la obișnuita cameră de vizionare, constată cu mirare că Optimizatorul Șef o aștepta. Liderul octopăianjen spuse:
— Am vrut să profit de acest prilej atât ca să-ți mulțumesc pentru contribuția pe care o aduci în această perioadă dificilă, cât și pentru a te asigura că familia și prietenii tăi de aici, din Orașul de Smarald, vor fi tratați și îngrijiți ca și cum ar fi membrii speciei noastre, indiferent ce se întâmplă în următoarele câteva săptămâni.
Optimizatorul Șef dădu să iasă din cameră.
— Să înțeleg că situația se deteriorează? întrebă Nicole.
— Da, răspunse octopăianjenul. De îndată ce oamenii vor zbura pe deasupra pădurii, vom fi nevoiți să recurgem la represalii.
După plecarea Optimizatorului Șef, Nicole se așeză în fața consolei pentru a parcurge datele adunate de cuadroizi în ziua precedentă. Nu avea acces la toate informațiile din Noul Eden, dar avea voie să acceseze imaginile care prezentau activitățile cotidiene ale tuturor membrilor familiei sale. Nicole putea să vadă zilnic ce se petrecea în subsolul în care se aflau Richard și Archie, cum se acomodau Ellie și Nikki din nou cu Noul Eden și ce se întâmpla în lumea lui Katie.
Pe măsură ce timpul trecea, Nicole se uita din ce în ce mai puțin la Katie. Era pur și simplu prea dureros pentru ea. În schimb, îi făcea mare plăcere să se uite la nepoata ei, Nikki, mai ales în după-amiezile în care fetița se ducea pe terenul de joacă din Beauvois ca să se joace cu ceilalți copii din sat. Deși filmările erau mute, Nicole aproape că auzea aievea țipetele de încântare și veselie care acompaniau țopăiala micuței Nikki și a celorlalți copii cu o minge de fotbal.
Nicole era foarte îngrijorată din cauza lui Ellie. În ciuda eforturilor eroice pe care le făcea, fiica ei nu reușea deloc să-și readucă la viață căsnicia. Robert rămăsese retras în munca lui, de care se folosea pentru a nu privi în față emoțiile nimănui, nici măcar pe cele proprii. Era un părinte responsabil, dar reținut cu Nikki, arătând doar rareori un sentiment de plăcere autentică. Nu făcea dragoste cu Ellie și nu voia să vorbească despre acest subiect; îi spusese doar că „nu e pregătit” când ea, înlăcrimată, abordase subiectul, la trei săptămâni după revenirea în Noul Eden.
În timpul lungilor ședințe de vizionare solitară, Nicole se întreba adesea dacă e posibil, ca părinte, să-ți vezi copilul în dificultate și să nu te întrebi ce ai fi putut face ca să-i ușurezi viața. Rolul de părinte este o aventură fără nici un rezultat garantat, se gândi Nicole cu inima strânsă, în timp ce o urmărea pe Ellie plângând noaptea pe tăcute. Un singur lucru știi în mod sigur: că nu te vei convinge niciodată că ai făcut destul.
Întotdeauna îl lăsa pe Richard la urmă. Deși nu reușise să se scuture de premoniția că nu-și va mai atinge niciodată soțul, nu permitea acelui sentiment să-i umbrească bucuria zilnică pe care o simțea când îi urmărea viața din subsol. Îi plăceau mai ales conversațiile lui Archie, cu toate că de multe ori îi era greu să citească de pe buzele lui. Discuțiile lor îi aminteau lui Nicole de zilele de după evadarea ei din închisoare și din Noul Eden, când ea și Richard discutau ore întregi despre orice. De fiecare dată după ce se uita la Richard, Nicole avea moralul mai ridicat și se simțea mult mai capabilă să facă față propriei singurătăți.
Reîntâlnirea dintre Richard și Katie o luă prin surprindere. Nu urmărise destul de îndeaproape viața lui Katie ca să știe că fiica ei și Franz au reușit să conceapă un plan pentru o scurtă vizită la Richard. Cum imaginile cuadroidale acopereau și porțiunea infraroșie a spectrului, Nicole văzu întâlnirea chiar mai bine decât participanții înșiși. Gestul lui Katie o mișcă adânc, iar faptul că fiica ei și-a recunoscut pe neașteptate dependența de droguri o impresionă și mai mult. Nicole își aminti o afirmație pe care o citise undeva: Primul pas spre depășirea unei probleme este să recunoști existența problemei în fața cuiva pe care îl iubești.
În transportorul aproape pustiu cu care se întorcea în enclava oamenilor din Orașul de Smarald, Nicole avea lacrimi în ochi. Dar erau lacrimi de fericire. În ciuda faptului că lumea din jurul ei se transforma în haos, se simțea pentru prima dată optimistă în privința lui Katie.
Patrick și gemenii erau afară când Nicole coborî din transportor în capătul străzii. Apropiindu-se, îl auzi pe Patrick încercând să rezolve una din nenumăratele dispute ale băieților.
— El trișează mereu, spunea Kepler. I-am spus că n-am să mă mai joc cu el și m-a lovit.
— Minte, răspunse Galileo. L-am lovit pentru că s-a strâmbat la mine… Kepler nu știe să piardă. Dacă nu poate să câștige, crede că poate să iasă din joc când vrea el.
Patrick îi despărți pe cei doi băieți și, ca pedeapsă, îi trimise să stea lângă colțurile opuse ale casei. Apoi își întâmpină mama cu o sărutare și o îmbrățișare.
— Am vești mari, spuse Nicole, zâmbindu-i fiului ei. Richard a avut azi un vizitator surpriză: Katie!
Bineînțeles că Patrick vru să cunoască toate detaliile întâlnirii dintre sora lui și Richard. Nicole rezumă repede și concis ceea ce văzuse, recunoscând că se simte încurajată de mărturisirea lui Katie că e dependentă de droguri.
— Nu te lua prea mult după gestul ei, o admolestă Patrick. Katie pe care o cunosc eu ar muri mai degrabă decât să renunțe la prețiosul ei kokomo.
Patrick se întorsese și tocmai se pregătea să le spună gemenilor că-și puteau relua jocul când două rachete țâșniră spre cer și explodară în globuri de lumină roșie, strălucitoare, chiar sub cupolă.
— Veniți, băieți, strigă Patrick. Trebuie să intrăm în casă. E pentru a treia oară azi, îi spuse apoi lui Nicole.
— Doctorul Blue a spus că vor stinge luminile din oraș în clipa în care vreun elicopter se ridică la douăzeci de metri deasupra pădurii. Octopăianjenii nu vor să riște cu nici un chip ca poziția Orașului de Smarald să fie descoperită.
— Crezi că Archie și unchiul Richard au vreo șansă să-l întâlnească pe Nakamura? întrebă Patrick.
— Mă îndoiesc, răspunse Nicole. Dacă avea de gând să stea de vorbă cu ei, o făcea până acum.
Eponine și Nai o întâmpinară pe Nicole și o îmbrățișară. Cele trei femei discutară pe scurt despre camuflaj. Eponine îl ținea pe șold pe micul Marius, devenit un copil gras și vesel care saliva întruna, abundent. Îi șterse fața cu o pânză pentru ca Nicole să-l poată săruta.
— Aha, spuse Max în spatele ei, Regina Încruntaților îl sărută pe Prințul Băloșilor.
Nicole se întoarse și-l îmbrățișă pe Max.
— Ce-a fost chestia asta cu Regina Încruntaților? întrebă ea. Max îi întinse un pahar în care era un lichid limpede.
— Poftim, Nicole, vreau să bei asta. Nu-i tequila, dar e cel mai bun înlocuitor pe care l-au putut fabrica octopăianjenii după descrierea mea… Sperăm cu toții să-ți regăsești simțul umorului înainte de a termina de băut.
— Fii serios, Max, spuse Eponine. N-o face pe Nicole să creadă că suntem toți implicați… La urma urmei, a fost ideea ta. Patrick, Nai și cu mine am fost de acord cu tine în privința unui singur lucru: în ultimul timp, Nicole este foarte serioasă.
— Și-acum, doamna mea, spuse Max ridicând paharul și ciocnind cu Nicole, vreau să propun un toast… În cinstea noastră, a tuturor, care nu avem absolut nici un control asupra viitorului propriu. Fie să ne iubim și să râdem până la sfârșit, indiferent unde și când va veni.
Nicole nu-l mai văzuse pe Max beat de dinainte de a intra la închisoare. La insistențele lui, luă o mică înghițitură. Băutura îi arse gâtul și esofagul și îi umezi ochii. Conținea foarte mult alcool.
— Diseară, înainte de cină, spuse Max deschizând brațele într-un gest teatral, o să spunem glume de fermă… Asta ne va asigura mult trebuincioasa relaxare. Tu, Nicole des Jardins Wakefield, ca lider al nostru prin exemplu personal dacă nu prin alegeri, vei intra prima în scenă.
Reușind să schițeze un zâmbet, Nicole protestă.
— Dar eu nu știu nici o glumă de fermă.
Eponine se simți ușurată să vadă că purtarea lui Max n-o jignise pe Nicole.
— Nu-i nimic, Nicole, spuse ea, nici unul dintre noi nu știe… În schimb știe Max destule pentru noi toți.
— A fost odată ca niciodată, începu Max câteva clipe mai târziu, un fermier din Oklahoma care avea o nevastă grasă pe nume Whistle[1]. I se spunea Whistle pentru că, atunci când făceau dragoste și ea ajungea la orgasm, închidea ochii, își țuguia buzele și scotea un fluierat prelung.
Max râgâi. Gemenii chicotiră. Nicole își făcu griji că poate nu se cuvenea ca băieții să audă povestea lui Max, dar Nai stătea lângă copiii ei și râdea cu ei. Relaxează-te, își spuse Nicole. Chiar că ai devenit Regina Încruntaților.
— într-o noapte, continuă Max, fermierul și Whistle au avut un mare tămbălău — adică ceartă, băieți — și ea s-a dus la culcare devreme, spumegând. Fermierul a rămas singur la masă, bând tequila. După o vreme începu să-i pară rău că fusese așa o javră de om și se apucă să-și ceară scuze cu glas tare… Coana Whistle, care acum era supărată foc că bărbatul ei o trezise, știa că după ce termina băutura o să intre în dormitor și-o să încerce să-și pecetluiască scuzele cu o partidă de amor sălbatic. În timp ce fermierul golea sticla de tequila, Whistle se furișă afară din casă, se duse la țarcul porcilor și se întoarse în casă cu cea mai tânără și mai mică dintre purcele. Când, mai târziu, fermierul beat intră împleticindu-se în dormitorul cufundat în beznă, cântând unul din cântecele lui preferate, Whistle îl urmărea dintr-un colț iar purceaua era în pat. Fermierul își scoase toate hainele, sări sub cearceaf, apucă purceaua de urechi și o sărută pe rât. Purceaua guiță și fermierul se dădu înapoi. „Whistle, dragostea mea, spuse el, ai uitat să te speli pe dinți în seara asta?” Nevastă-sa țâșni din colț și începu să-l bată în cap cu o mătură…
Toată lumea râdea. Max era atât de amuzat de propria glumă, încât nu mai putea să stea drept. Nicole se uită în jur. Max are dreptate, se gândi ea. Avem nevoie de așa ceva. Ne facem prea multe griji.
— …Frate-meu Clyde, spuse Max, știa mai multe glume cu fermieri decât oricine. Cu ele a cucerit-o pe Winona, sau cel puțin așa pretindea el. Clyde obișnuia să-mi spună că „o femeie care râde e deja cu o mână pe chiloți…” Când ne duceam cu băieții la vânătoare de rațe, nu împușcam nici măcar o zburătoare amărâtă. Clyde începea să ne spună povești, iar noi râdeam și beam… După un timp, uitam de ce ne treziserăm cu noaptea-n cap ca să mergem și să stăm în frig…
Max se opri din vorbit și timp de o clipă în cameră se lăsă liniștea.
— La naiba! spuse el apoi. Preț de câteva minute mi-am imaginat că sunt iar în Arkansas.
Se ridică și clătină din cap.
— Nici măcar nu știu în ce direcție e Arkansas sau la câte miliarde de kilometri… Uneori, când visez, am impresia că visul e realitate. Cred că sunt în Arkansas. Apoi, când mă trezesc, sunt buimac și, preț de câteva secunde, am impresia că viața pe care o trăim aici, în Orașul de Smarald, e un vis.
— Același lucru mi se întâmplă și mie, spuse Nai. Acum două nopți am visat că-mi fac meditația de dimineață în casa familiei mele din Lampun. În timp ce-mi recitam mantra, Patrick m-a trezit. Mi-a spus că vorbeam în somn. Totuși, preț de câteva secunde, n-am știut cine e bărbatul de lângă mine… A fost înspăimântător!
— În regulă, spuse Max după o tăcere prelungită și se întoarse către Nicole. Cred că suntem pregătiți pentru veștile zilei. Ce ai să ne spui?
— Imaginile video de azi au fost foarte ciudate, răspunse zâmbind Nicole. În primele câteva minute am fost sigură că am intrat în altă bază de date… Vedeam ba un porc, ba un pui, ba un fermier beat din Oklahoma încercând să curteze o ființă tânără și dulce… În ultima serie de imagini, fermierul ăla încerca să bea tequila, să mănânce pui fript și să facă dragoste cu iubita lui, toate în același timp… ceea ce îmi amintește că puiul arăta bine. Îi mai este și altcuiva foame?