Razboi pe Rama

2

Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sală publică din Orașul Central la șapte treizeci dimineața. Deși execuția era programată să aibă loc abia la opt, pe scaunele din față se adunaseră deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea stând tăcute. O echipă de televiziune se învârtea în jurul scaunului electric de pe scenă. Execuția urma să fie transmisă în direct, dar polițiștii din aulă așteptau totuși să se umple sala, deoarece guvernul îi încurajase pe cetățenii Noului Eden să asiste personal la moartea fostului lor guvernator.

În seara precedentă, Ellie avusese o mică ceartă cu soțul ei, Robert Turner.

— Ellie, scutește-te de durerea asta, îi spusese el când îl anunțase că intenționează să asiste la execuție. Faptul de a-ți vedea mama pentru ultima dată nu poate să merite groaza de a o urmări murind.

Însă Ellie știa ceva ce Robert nu știa. În timp ce-și ocupa locul în aulă, Ellie încercă să-și controleze sentimentele puternice. Pe chipul meu nu trebuie să se vadă nimic, își spuse ea, nici în limbajul trupului meu.Nici cel mai mic indiciu. Nimeni nu trebuie să bănuiască faptul că știu ceva despre evadare. Mai multe perechi de ochi se întoarseră brusc să se uite la ea. Ellie simți că i se strânge inima, apoi își dădu seama că cineva o recunoscuse și că era întru totul firesc să fie privită cu curiozitate.

Ellie se întâlnise prima dată cu roboțeii tatălui ei, Ioana d’Arc și Eleanor de Aquitania, doar cu șase săptămâni în urmă, pe când se afla în afara habitatului principal, în satul Avalon aflat în carantină, ajutându-și soțul, care era medic, să îngrijească pacienții condamnați de retrovirusul RV-41 din corpul lor. Ellie tocmai se întorcea dintr-o vizită plăcută și încurajatoare la prietena și fosta ei profesoară, Eponine. Mergea pe ulița murdară, așteptându-se în orice clipă să-l vadă pe Robert când, dintr-o dată, își auzise numele strigat de două glasuri ciudate. Cercetase zona din jurul ei și, în sfârșit, localizase perechea de figurine micuțe de pe acoperișul unei clădiri din vecinătate.

Traversase ulița ca să-i vadă și să-i audă mai bine pe roboți, iar Ioana și Eleanor o informaseră că tatăl ei, Richard, era încă în viață. După ce-și revenise din șocul inițial, Ellie începuse să le pună întrebări. Se convinsese repede că Ioana și Eleanor spuneau adevărul; totuși, înainte să afle pentru ce trimisese tatăl ei roboții, îl văzuse pe soțul ei apărând în depărtare. Figurinele de pe acoperiș îi spuseseră atunci, în grabă, că vor reveni curând. De asemenea, o atenționaseră să nu povestească nimănui de existența lor, nici măcar lui Robert, cel puțin deocamdată.

Ellie se bucurase nespus că tatăl ei trăia. Îi fusese aproape imposibil să țină vestea sub tăcere, deși era perfect conștientă de semnificația politică a informației pe care o deținea. Când, peste aproape două săptămâni, fusese din nou abordată de roboței în Avalon, avea pregătit un torent de întrebări. Totuși, pentru acea ocazie Ioana și Eleanor fuseseră programate să discute alt subiect — o posibilă tentativă de a o scoate pe Nicole din închisoare. Cu acest al doilea prilej, roboțeii îi spuseseră lui Ellie că Richard știa foarte bine că o astfel de evadare era o acțiune primejdioasă.

— N-am fi recurs niciodată la asta, dacă execuția mamei tale n-ar fi fost absolut sigură, îi spusese Ioana. Dar dacă nu ne pregătim din timp, s-ar putea să nu existe posibilitatea unei evadări de ultim moment.

— Cum pot fi de ajutor? întrebase Ellie.

Ioana și Eleanor îi înmânaseră o foaie de hârtie pe care se afla o listă de articole incluzând mâncare, apă și îmbrăcăminte. Ellie se înfiorase când recunoscuse scrisul tatălui ei.

— Ascunde lucrurile astea în locul însemnat aici, îi spusese robotul Eleanor, dându-i o hartă. În cel mult zece zile începând de azi.

Peste câteva clipe apăruse în zare un colonist și cei doi roboți dispăruseră.

În hartă găsise un scurt bilet de la tatăl ei.

„Scumpa mea Ellie, îmi cer scuze pentru concizie. Eu sunt în siguranță și sănătos, dar profund îngrijorat în legătură cu mama ta. Te rog fierbinte să aduni aceste articole și să le duci la locul indicat din Platoul Central. Dacă nu poți să îndeplinești singură sarcina, te rog să-ți limitezi sprijinul la o singură persoană. Și asigură-te că cea pe care o alegi îi este la fel de loială și devotată lui Nicole ca noi. Te iubesc.”

Ellie hotărâse pe loc că va avea nevoie de ajutor. Dar pe cine să aleagă drept complice? Soțul ei, Robert, era o alegere proastă din două motive. În primul rând, el afirmase deja cu tărie că spitalul din Noul Eden și pacienții lui au prioritate mai mare decât orice sentimente politice pe care le-ar fi putut nutri. În al doilea rând, oricine era prins ajutând-o pe Nicole să evadeze avea să fie în mod sigur executat. Dacă Ellie l-ar fi implicat pe Robert în planul de evadare, fiica lor, Nicole ar fi putut rămâne fără ambii părinți.

S-o ia pe Nai Watanabe? Loialitatea ei era mai presus de orice îndoială, dar Nai era o mamă singură cu doi fii gemeni în vârstă de patru ani. Nu era cinstit să-i ceară să-și asume riscul. Singura alegere rezonabilă rămânea Eponine. Iar Eponine îi alungase imediat temerile. „Bineînțeles că am să te ajut”, spusese ea pe loc. „Eu n-am nimic de pierdut. După spusele soțului tău, acest RV-41 o să mă omoare oricum într-un an sau doi”.

Eponine și Ellie adunaseră pe ascuns articolele necesare, câte unul o dată, într-un interval de o săptămână. Le înveliseră bine într-un cearceaf mic și le ascunseseră în colțul camerei veșnic în dezordine a lui Eponine. La data stabilită, Ellie semnase pentru ieșirea din Noul Eden și pornise spre Avalon, chipurile pentru a „monitoriza cu grijă”, pe parcursul a douăsprezece ore pline, datele biometrice ale lui Eponine. De fapt, îi fusese mai greu să-i explice lui Robert de ce vrea să-și petreacă noaptea la Eponine decât să-i convingă pe singurul paznic om și pe biotul Garcia de la ieșirea habitatului de legitimitatea nevoii ei de a rămâne peste noapte afară.

Chiar după miezul nopții, Ellie și Eponine luaseră cearceaful greu și se furișaseră cu precauție pe străzile din Avalon. Având mare grijă să evite bioții mobili pe care poliția lui Nakamura îi folosea drept patrule în micul sat pe timpul nopții, cele două femei se strecuraseră pe la periferia așezării și ajunseseră în Platoul Central. Mai merseseră apoi câțiva kilometri și depozitaseră balotul în locul stabilit. În fața camerei lui Eponine le abordase un biot Tiasso care le întrebase de ce hoinăresc la o așa oră absurdă, chiar înainte de lumina artificială a zilei.

— Femeia asta are RV-41, spusese repede Ellie, sesizând teama care o cuprinsese pe prietena ei. Este una dintre pacientele soțului meu… Avea dureri mari și nu putea să doarmă, așa că ne-am gândit că o plimbare matinală ar putea s-o ajute… Acum, dacă vrei să ne scuzi…

Tiasso le lăsase să treacă. Ellie și Eponine fuseseră atât de înspăimântate încât nici una nu mai scosese un cuvânt timp de zece minute.

Ellie nu-i mai văzuse pe roboți. N-avea idee dacă se încercase sau nu evadarea propriu-zisă. Pe măsură ce se apropia ora execuției mamei ei și locurile din sală începură să se ocupe, simțea că inima începe să-i bată cu furie. Și dacă nu s-a întâmplat nimic? se gândi ea. Și dacă mama chiar o să moară peste douăzeci de minute?

Ellie se uită la scenă. Un panou înalt de doi metri, cu aparatură electronică, de un cenușiu metalic, stătea alături de scaun. Pe scenă mai exista un singur alt obiect, un ceas digital care în acel moment arăta 0742. Ellie se uită la scaun. De partea superioară a spetezei atârna o glugă care avea să fie trasă pe capul victimei. Ellie se cutremură și se luptă să-și învingă greața. Ce barbar! își spuse. Cum poate o specie care se consideră avansată să tolereze genul ăsta de spectacol înfiorător?

Mintea ei tocmai alunga imaginile execuției când simți o atingere pe umăr. Ellie se întoarse. Un polițist masiv, încruntat se apleca spre ea.

— Sunteți Eleanor Wakefield Turner? întrebă el. Ellie era atât de speriată încât abia putu să răspundă.

— Da.

— Vreți să veniți cu mine, vă rog? Trebuie să vă pun câteva întrebări.

Ellie își făcu loc pe lângă trei oameni din rândul ei și ieși pe interval cu picioarele tremurând. Ceva a mers prost, se gândi ea. Evadarea a fost împiedicată. Au găsit lucrurile ascunse și știu, cumva, că sunt implicată.

Polițistul o duse într-o mică sală de conferință aflată pe partea laterală a aulei.

— Doamnă Turner, eu sunt căpitanul Franz Bauer, spuse el. Sarcina mea este să mă ocup de cadavrul mamei dumneavoastră, după execuție. Firește, noi am aranjat cu antreprenorul de pompe funebre obișnuita incinerare. Totuși… în acest punct căpitanul Bauer se opri, de parcă își alegea cu mare grijă cuvintele, având în vedere serviciile pe care mama dumneavoastră le-a adus în trecut coloniei, m-am gândit că poate dumneavoastră sau un alt membru al familiei ați vrea să vă îngrijiți de ultimele demersuri.

— Da, desigur, domnule căpitan, răspunse Ellie, extrem de ușurată. Cu siguranță. Vă mulțumesc foarte mult, adăugă ea repede.

— Asta e tot, doamnă Turner. Vă puteți întoarce în aulă. Ellie se ridică și descoperi că încă mai tremura. Puse o mână pe birou, în fața căpitanului Bauer.

— Domnule?

— Da?

— Ar fi posibil să o văd pe mama mea, între patru ochi, doar o clipă înainte de a…?

Polițistul o studie pe îndelete.

— Nu cred, spuse el, dar am să întreb.

— Vă mulțumesc foarte…

Ellie fu întreruptă de țârâitul telefonului. Întârzie să iasă din sala de conferințe suficient de mult pentru a vedea expresia șocată a feței căpitanului Bauer.

— Ești absolut sigur? îl auzi ea spunând în timp ce ieșea din sală.

Mulțimea devenea tot mai neliniștită. Marele ceas digital de pe scenă afișa 0836.

— Haide, haide! bombăni bărbatul din spatele lui Ellie. Să-i dăm drumul o dată!

Mama a evadat. Sunt sigură, își spuse Ellie cu bucurie. Se strădui să rămână calmă. De asta totul e atât de confuz aici.

La opt și cinci minute căpitanul Bauer informase pe toată lumea că „activitățile” vor fi întârziate „câteva minute”, dar în ultima jumătate de oră nu se mai făcuseră alte anunțuri. În rândul din fața lui Ellie circula zvonul că extratereștrii au ajutat-o pe Nicole să evadeze din celulă.

Unii dădeau deja să plece când guvernatorul Macmillan urcă pe scenă. Arăta hărțuit și supărat, dar afișă repede zâmbetul larg, oficial când se adresă mulțimii.

— Doamnelor și domnilor, execuția lui Nicole des Jardins Wakefield a fost amânată. Guvernul a descoperit unele mici nereguli în întocmirea documentelor privitoare la cazul ei — nimic cu adevărat important, desigur — dar am considerat că trebuie lămurite mai întâi aceste aspecte, astfel încât să nu se poată pune problema vreunui viciu de formă. Execuția va fi reprogramată în viitorul apropiat. Toți cetățenii Noului Eden vor fi puși la curent cu detaliile.

Ellie rămase pe locul ei până când aula se goli aproape de tot. Când se ridică să plece, mai că se aștepta să fie reținută de poliție, dar nimeni nu o opri. Ajunsă afară se abținu cu greu să nu strige de bucurie. Mamă, mamă, se gândi Ellie cu ochii încețoșați de lacrimi, mă bucur nespus pentru tine!

Observă brusc că mai mulți oameni se uită la ea. Oare mă dau de gol? se întrebă. Înfruntă privirile celorlalți cu un zâmbet politicos. Acum vine cea mai mare provocare pentru tine, Ellie.Sub nici o formă nu poți să te porți ca și cum n-ai fi surprinsă.

Ca de obicei, Robert, Ellie și micuța Nicole se opriră în Avalon pentru a face o vizită lui Nai Watanabe și gemenilor după terminarea turului săptămânal pe la cei șaptezeci și șapte de suferinzi de RV-41 încă rămași în viață. Era chiar înainte de cină. Galileo și Kepler se jucau pe strada murdară, în fața casei dărăpănate. La sosirea familiei Turner, cei doi băieți erau prinși într-o dispută.

— Ba este! spuse cu aprindere Galileo, în vârstă de patru ani.

— Ba nu, răspunse cu mult mai puțină patimă Kepler. Ellie se aplecă asupra gemenilor.

— Băieți, băieți, spuse ea pe un ton prietenos. De ce vă certați?

— O, bună ziua, doamnă Turner, răspunse Kepler cu un zâmbet jenat. Nu ne certăm. Galileo și cu mine…

— Eu spun că doamna guvernator Wakefield a murit deja, îl întrerupse impetuos Galileo. Mi-a spus unul din băieții din centru, care știe. Tatăl lui e polițist.

Preț de o clipă Ellie fu derutată. Apoi își dădu seama că gemenii nu făceau legătura între Nicole și ea.

— Vă aduceți aminte că doamna guvernator Wakefield e mama mea și bunica micuței Nicole? întrebă blând Ellie. Tu și cu Kepler ați întâlnit-o de mai multe ori, înainte să meargă la închisoare.

Galileo își încreți fruntea și apoi clătină din cap.

— Eu o țin minte… așa cred, spuse solemn Kepler. A murit, doamnă Turner? adăugă el după o scurtă pauză.

— Nu știm sigur, dar sperăm că nu, răspunse Ellie.

Cât pe ce să-i scape adevărul. Ar fi fost atât de ușor să le spună acestor copii… Însă ar fi fost o greșeală. Probabil că în apropiere era un biot.

În timp ce îl îmbrățișa pe Kepler, Ellie își aminti întâlnirea întâmplătoare cu Max Puckett la supemarketul electronic, în urmă cu trei zile. În mijlocul conversației obișnuite, Max spusese dintr-o dată:

— O, apropo, Ioana și Eleanor sunt bine și m-au rugat să-ți transmit salutări.

Ellie se emoționase și-i pusese o întrebare de tatonare. Max o ignorase complet. Câteva secunde mai târziu, tocmai când Ellie era pe cale să spună ceva, apăruse brusc lângă ei biotul Garcia care supraveghea magazinul.

— Bună, Ellie. Bună, Robert, spuse din ușă Nai Watanabe. Întinse brațele și o luă pe Nicole de la tatăl ei. Ce mai faci, frumoasa mea? Nu te-am mai văzut de săptămâna trecută, de la petrecerea de ziua ta.

Adulții intrară în casă. După ce Nai verifică pentru a se asigura că nu există prin preajmă bioți spioni, se trase mai aproape de Ellie și Robert.

— Aseară poliția m-a interogat din nou, le șopti ea prietenilor ei. Încep să cred că s-ar putea să fie ceva adevăr în zvonul care circulă.

— Care zvon? Întrebă Ellie. Există atâtea!

— Cel pe care-l vehiculează femeile de la fabrica noastră, spuse Nai. Una din ele are un frate care e în serviciul special al lui Nakamura. Într-o noapte, amețit de băutură, el i-a spus că în dimineața execuției, când poliția a pătruns în celula lui Nicole, celula era goală. Un biot Garcia o scosese afară pe semnătură. Ei cred că este aceeași Garcia care a fost distrusă în explozia din afara fabricii de muniții.

Ellie zâmbi, dar ochii ei nu spuneau nimic ca răspuns la privirea intensă, întrebătoare a prietenei sale. Dintre toți,tocmai ei nu pot să-i spun.

— Poliția m-a interogat și pe mine, zise Ellie cu un aer degajat. De mai multe ori. După spusele lor, întrebările sunt menite să limpezească așa-zisele „nereguli” din cazul mamei. Până și Katie a avut parte de o vizită a poliției. Săptămâna trecută a trecut pe neașteptate pe la noi și a făcut observația că amânarea execuției mamei a fost cu siguranță ciudată.

După o scurtă tăcere, Nai zise:

— Fratele prietenei mele spune că Nakamura bănuiește că la mijloc a fost o conspirație.

— Asta-i caraghios! răspunse cu dispreț Robert. Nicăieri în colonie nu există o opoziție activă contra guvernului.

Nai se trase și mai aproape de Ellie.

— Tu ce crezi că s-a întâmplat, de fapt? întrebă ea în șoaptă. Crezi că mama ta chiar a evadat? Sau Nakamura s-a răzgândit și o execută pe ascuns ca să nu devină martiră în ochii publicului?

Ellie se uită mai întâi la soțul, apoi la prietena ei. Spune-le, spune-le, o îndemnă un glas lăuntric. Însă i se împotrivi.

— Habar n-am, Nai. M-am gândit și eu, desigur, la toate posibilitățile pe care le-ai menționat. Și la alte câteva. Dar n-avem cum să știm… Cu toate că nu sunt ceea ce s-ar numi o persoană religioasă, mă rog în felul meu ca mama să fie în siguranță.

Nicole termină caisele uscate și traversă camera pentru a arunca punga la coș. Era aproape plină. Încerca să comprime gunoiul apăsând cu piciorul, dar nivelul rămase aproape același.

Timpul mi se scurge, se gândi ea, trecând mecanic în revistă mâncarea rămasă pe raft. S-ar putea s-o mai țin așa încă cinci zile. Apoi trebuie să primesc alte provizii.

Ioana și Eleanor plecaseră de patruzeci și opt de ore. Pe parcursul primelor două săptămâni ale șederii lui Nicole în încăperea de sub hambarul lui Max Puckett, unul din cei doi roboți fusese tot timpul cu ea. Conversația cu roboții fusese aproape ca și când ar fi discutat cu soțul ei, Richard, cel puțin la început, înainte ca Nicole să epuizeze toate subiectele stocate în memoria lor.

Acești doi roboți sunt cele mai grozave creații ale lui, își spuse Nicole, așezându-se pe scaun. Trebuie că a lucrat luni întregi la ei. Își aminti de roboții shakespeareani ai lui Richard din zilele expediției Newton. Ioana și Eleanor sunt mult mai sofisticate decât prințul Hal și Falstaff. Se pare că Richard a învățat mult din tehnica bioților umani din Noul Eden.

Ioana și Eleanor o ținuseră la curent cu evenimentele majore care aveau loc în habitat. Fuseseră programate ca, printre altele, să observe și să-i raporteze prin radio lui Richard, în timpul incursiunilor periodice în Noul Eden, tot ce se întâmpla, așa că-i transmiteau aceleași informații și lui Nicole. Ea știa, de exemplu, că poliția specială a lui Nakamura percheziționase fiecare clădire din așezare, în căutarea cuiva care stocase rezerve vitale. Firește, veniseră și la ferma lui Puckett iar Nicole stătuse nemișcată în întuneric patru ore. Auzise niște zgomote deasupra ei dar cel care condusese percheziția nu stătuse prea mult în hambar.

Mai de curând, Ioana și Eleanor trebuiseră deseori să stea în afara ascunzătorii amândouă în același timp. Îi spuseră că erau ocupate cu coordonarea următoarei faze a evadării. O dată, Nicole îi întrebase pe roboți cum reușeau să treacă atât de ușor prin punctele de verificare de la intrarea în Noul Eden.

— E foarte simplu, răspunse Ioana. Camioanele de marfă intră și ies pe poartă de zeci de ori pe zi, cele mai multe transportând articole necesare soldaților și constructorilor din celălalt habitat, iar unele mergând la Avalon. Noi suntem aproape imposibil de observat într-o încărcătură mare.

Toana și Eleanor o puseseră la curent pe Nicole cu toate evenimentele petrecute în colonie de când fusese ea întemnițată. Nicole știa acum că oamenii invadaseră habitatul avianilor și sesilelor și îi învinseseră în esență pe ocupanți.

Richard nu irosise spațiul de memorie al roboților și nici propriul său timp cu prea multe detalii despre aviani și sesile; totuși, Nicole știa că Richard reușise să fugă în New York cu două ouă de aviani, patru cantalupi conținând embrioni ai bizarei specii a sesilelor și o felie vitală dintr-o sesilă adultă. Mai știa și că cei doi pui de aviani ieșiseră din ou în urmă cu câteva luni și că Richard era extrem de ocupat cu îngrijirea lor.

Lui Nicole îi venea greu să și-l imagineze pe soțul ei jucând și rol de mamă, și rol de tată pentru o pereche de extratereștri. Ţinea minte că, pe vremea când propriii lor copii erau mici, Richard nu dovedise prea mult interes față de dezvoltarea lor și deseori fusese extrem de insensibil la nevoile afective ale copiilor. A, bineînțeles că se descurcase minunat când începuse să-i învețe diferite discipline științifice, mai ales conceptele abstracte ale matematicii și fizicii. Însă Nicole și Michael O’Toole discutaseră de mai multe ori în timpul îndelungatului voiaj pe Rama II despre faptul că Richard părea incapabil să trateze copiii de la nivelul lor.

Copilăria lui a fost atât de dureroasă! se gândi Nicole, aducându-și aminte de conversația avută cu Richard despre tatăl abuziv al acestuia. Probabil că a crescut cu incapacitatea de a iubi sau a avea încredere în alți oameni… N-a avut alți prieteni decât fantezii sau roboți creați de el însuși… Însă pe parcursul anilor petrecuți în Noul Eden, s-a schimbat cu certitudine… N-am avut ocazia să-i spun ce mândră sunt de el. De asta am vrut să las scrisoarea aceea…

Lumina din camera ei se stinse brusc și Nicole rămase pe întuneric. Încremeni pe fotoliu și ascultă cu atenție. Deși știa că poliția se află din nou la fermă, nu auzea nimic. Tot mai înspăimântată, își dădu seama cât de importante deveniseră pentru ea Ioana și Eleanor. În timpul primei vizite a poliției speciale la ferma lui Puckett, ambii roboței fuseseră alături de ea, în cameră, ca s-o liniștească.

Timpul trecea foarte încet. Nicole își auzea bătăile inimii. După ceea ce păru o veșnicie, auzi zgomote deasupra ei. Părea că în hambar se află mulți oameni. Inspiră adânc și încercă să se calmeze. Câteva secunde mai târziu mai să-i sară inima când auzi lângă ea un glas blând recitând un poem.

Până la urmă Nicole recunoscu glasul robotului Ioana și faptul că recita faimoasele versuri despre frică ale Benitei Garcia, scrise după ce Benita ajunsese să facă politică din cauza sărăciei și foametei din perioada Marelui Haos. Glasul prietenos al robotului și versurile familiare ale poemului domoliră temporar panica lui Nicole. Ascultă mai calmă, un timp, în ciuda faptului că zgomotele de deasupra ei se intensificau.

Totuși, când auzi zgomotul înlăturării sacilor mari cu hrană de păsări depozitați peste intrarea în ascunzătoarea ei, spaima îi reveni brusc. Asta e, își spuse Nicole. Am să fiu capturată.

Nicole se întrebă dacă poliția secretă avea s-o omoare de îndată ce avea s-o găsească. Apoi auzi un bubuit metalic la capătul culoarului care ducea în camera ei și nu mai putu să rămână așezată. Se ridică, simțind două junghiuri ascuțite în piept și începu să respire cu greutate. Ce e cu minei se întrebă; apoi Ioana rosti cu glas tare:

— După prima percheziție, lui Max i-a fost teamă că n-a camuflat destul de bine intrarea în ascunzătoarea ta. Într-o noapte, în timp ce tu dormeai, a introdus în partea de sus a găurii un sistem complet de scurgere pentru țarcul de păsări, țevile de drenaj trecând pe deasupra ascunzătorii. Zgomotul ăsta pe care îl auzi e făcut de cineva care bate în țevi.

Nicole își ținu respirația în timp ce, deasupra ei, avea loc o conversație înăbușită. După un minut auzi din nou cum sunt trași sacii grei cu hrană pentru păsări. Bunul Max! își spuse Nicole, oarecum relaxată. Durerea din piept o lăsă. După alte câteva minute, zgomotele de deasupra încetară de tot. Nicole scoase un oftat și se așeză pe fotoliu. Dar nu adormi până când luminile se aprinseră iar.