Razboi pe Rama

5

Totul era foarte familiar. În afara dezordinii făcute de Richard în lunile cât stătuse singur și de transformarea camerei copiilor în creșă pentru cei doi pui de aviani, adăpostul subteran din New York arăta exact la fel ca în vremea când Richard, Nicole, Michael O’Toole și copiii lor plecaseră de pe Rama, cu ani în urmă.

Richard ancorase submarinul într-un golf natural din partea de sud a insulei, într-un loc pe care el îl numise Port.

— De unde ai submarinul? îl întrebase Nicole în timp ce mergeau către adăpost.

— A fost un dar, răspunse Richard. Sau cel puțin așa cred. Superiorul avianilor — un el sau o ea — mi-a arătat cum să-l conduc și-apoi a dispărut, lăsând submarinul aici.

Intrarea în New York fusese o experiență stranie pentru Nicole. Chiar și pe întuneric, zgârie-norii îi aminteau cu intensitate de anii în care trăise pe această insulă misterioasă din mijlocul Mării Cilindrice.

Câți ani au trecut de când am plecat? se întreba Nicole cât timp ce ea și Richard, ținându-se de mână, făcuseră popas lângă hambarul în care Francesca Sabatini o lăsase pe Nicole să piară în fundul puțului. Dar Nicole știa că nu există nici o cale de a găsi un răspuns exact la întrebarea ei. Timpul care trecuse nu putea fi măsurat în nici un mod normal, întrucât ei făcuseră două lungi călătorii interstelare cu viteze apropiate de cea a luminii, cea de a doua dormind într-o cușetă specială în timp ce tehnologia extraterestră le întârzia procesul îmbătrânirii prin atenta manipulare a enzimelor și metabolismului lor.

Când se apropiaseră de vechiul lor cămin, Richard spusese:

— Singurele schimbări făcute pe nava spațială Rama la fiecare vizită la Baza de Tranzit sunt cele necesare următoarei misiuni. Așa că în adăpostul nostru nu s-a schimbat nimic. Ecranul negru e tot acolo, în Camera Albă, la fel și vechea noastră tastatură. Procedurile pentru formularea cererilor către ramani, sau cum s-or numi gazdele noastre, sunt și ele neschimbate.

— Dar cum e cu ceilalți locuitori ai adăposturilor? întrebase Nicole în timp ce coborau rampa către nivelul locuinței lor. I-ai vizitat?

— Adăpostul avian e un cavou, răspunsese Richard. L-am străbătut de la un cap la altul de mai multe ori. O dată am intrat cu grijă în adăpostul octopăianjenilor, dar am mers numai până la acea cameră ca o catedrală, cu cele patru tuneluri care dădeau din ea…

Nicole îl întrerupse, râzând:

— Cele pe care le-am botezat Eenie, Meenie, Mynie și Moe…

— Da. Oricum, nu m-am simțit bine acolo. Am avut sentimentul că adăpostul este încă locuit, cu toate că n-am putut să identific ceva anume, și că octozii, sau ce-o fi trăind acolo, îmi urmăresc fiecare pas.

De data asta fu rândul lui să râdă:

— Mă crezi sau nu, îmi făceam griji și pentru ce s-ar fi întâmplat cu Tammy și Timmy dacă, dintr-un anume motiv, nu mă întorceam.

Întâlnirea lui Nicole cu Tammy și Timmy, cei doi pui de aviani pe care Richard îi crescuse de când ieșiseră din ou, fu extraordinară. Richard construise o ușă de dimensiuni reduse pentru camera lor și o închisese bine când plecase în întâmpinarea lui Nicole. Cum creaturile cu aspect de pasăre nu zburau încă, n-aveau cum să părăsească încăperea în timpul absenței lui Richard. Însă, de îndată ce-i auziră glasul în adăpost, începură să țipe strident și să sporovăiască. Nu încetară să cârâie nici când Richard le deschise ușa și-i luă în brațe.

— Îmi spun că nu trebuia să-i las singuri, îi strigă Richard lui Nicole prin zgomotul îngrozitor.

Nicole râdea atât de tare încât îi dădură lacrimile. Ambii pui își întinseseră gâturile lungi spre fața lui Richard. Își întrerupeau sporovăiala și țipetele doar pe perioade scurte, timp în care își frecau ușor partea de dedesubt a ciocului de obrazul bărbos al lui Richard. Avianii erau încă mici, aveau doar șaptezeci de centimetri înălțime stând în picioare, însă aveau gâtul atât de lung încât păreau mult mai mari.

Nicole se uită cu admirație cum soțul ei îngrijește odraslele extraterestre al căror tutore era. Le făcu curățenie, se asigură că aveau mâncare și apă proaspătă și verifică dacă paturile făcute din ceva asemănător cu fânul, din colțul încăperii, sunt destul de moi.

Ai făcut progrese mari, Richard Wakefield,se gândi Nicole, amintindu-și cât de reținut era cu ani în urmă când era vorba de o îndatorire mai banală asociată cu calitatea de părinte. Era profund înduioșată de afecțiunea față de acei pui greoi. E cu putință ca fiecare din noi să aibă înlăuntrul său genul ăsta de dragoste altruistă?se pomeni Nicole întrebându-se. Și ca, înainte s-o găsim, să trebuiască să depășim, cumva, toate problemele pe care le-au creat atât ereditatea cât și mediul?

Richard depozitase cei patru cantalupi și felia de sesilă într-un colț din Camera Albă. Îi explică lui Nicole că, de când sosise în New York, nu observase nici o schimbare nici la cantalupi, nici în materialul sesil.

— Poate că, la fel ca semințele, cantalupii pot rămâne mult timp în stare latentă, spuse Nicole după ce Richard o puse la curent cu complexul ciclu de viață al speciei sesile.

— Așa mă gândeam și eu, spuse Richard. Bineînțeles că habar n-am în ce condiții ar putea germina cantalupii… Specia asta e atât de ciudată și de complicată încât nu m-ar mira ca procesul să fie controlat cumva de bucata aia mică de sesilă.

În prima lor seară împreună, Richard reuși cu mare greutate să determine puii să se culce.

— Se tem că am să-i părăsesc din nou, explică Richard când reveni în Camera Albă.

Era pentru a treia oară când cârâitul furios al lui Tammy și Timmy întrerupsese cina lui cu Nicole. În cele din urmă, Richard le programă pe Ioana și Eleanor să le țină de urât avianilor. Numai așa reuși să-și convingă pupilele extraterestre să stea liniștite ca să poată petrece o seară singur cu Nicole.

Înainte de a adormi, făcură dragoste pe îndelete și cu tandrețe. În timp ce se dezbrăca, Richard recunoscuse că nu e sigur cât de bine… însă Nicole îi spusese că performanța lui (sau lipsa acesteia) n-avea nici o importanță. Insistase că va fi o bucurie de nedescris doar să-și lipească trupul de al ei și că, dacă survenea și o stimulare sexuală, aceasta avea să constituie un supliment minunat. Erau compatibili, firește, cum fuseseră de prima dată când se culcaseră împreună. După dragoste au rămas alături, mână în mână, fără să vorbească. În ochii lui Nicole apărură câteva lacrimi care-i alunecară pe tâmple, adunându-i-se în urechi. Ea zâmbi pe întuneric. Era extraordinar de fericită.

Pentru prima dată, în viața lor nu exista nimic imperios. În fiecare noapte discutau firesc, uneori chiar și în timp ce făceau dragoste. Richard îi povesti lui Nicole mult mai multe despre copilăria și adolescența sa decât o făcuse vreodată. Relatările lui includeau cele mai dureroase amintiri despre abuzurile suferite din partea tatălui, precum și detalii chinuitoare din căsnicia dezastruoasă cu Sarah Tydings.

— Acum îmi dau seama că Sarah și tata aveau ceva în comun, ceva fundamental, spuse Richard într-o seară, târziu. Amândoi erau incapabili să-mi acorde prețuirea pe care o căutam cu atâta disperare… și, cumva, amândoi știau că am să continui să încerc s-o obțin, chiar dacă asta însemna să renunț la toate celelalte lucruri din viața mea.

Nicole îi împărtăși lui Richard pentru prima dată întreaga dramă a legăturii ei amoroase de patruzeci și opt de ore cu prințul de Wales, chiar după ce cucerise medalia olimpică de aur. Ba chiar recunoscu în fața lui Richard că tânjise să se mărite cu Henry și că fusese absolut distrusă când își dăduse seama că prințul o exclusese drept candidată la postura de regină a Angliei în primul rând din cauza culorii pielii ei. Richard se dovedi extrem de interesat, chiar fascinat de povestea lui Nicole. Dar nu arătă nici măcar o clipă că ar fi gelos ori că s-ar fi simțit amenințat.

S-a mai maturizat, se gândea Nicole în una din nopțile următoare, în timp ce Richard își îndeplinea sarcina de a culca puii.

— Iubitule, spuse Nicole când Richard reveni în dormitorul lor din adăpost, vreau să-ți spun ceva… Am așteptat momentul potrivit…

— Uf! Richard luă un aer fals încruntat. Se pare că e ceva serios… Sper să nu dureze mult, pentru că aveam la rândul meu niște planuri pentru noi în seara asta.

Traversă camera și începu s-o sărute.

— Te rog, Richard, nu acum… spuse ea, îndepărtându-l cu blândețe. Lucrul ăsta e foarte important pentru mine.

Richard se dădu doi pași înapoi.

— Când credeam că am să fiu executată, spuse încetișor Nicole, mi-am dat seama că toate treburile mele personale erau în ordine, în afară de două. Mai existau încă lucruri pe care voiam să le spun, atât ție cât și lui Kate. Chiar l-am rugat pe polițistul care-mi explica procedura de execuție să-mi dea un stilou și hârtie ca să pot scrie două ultime scrisori.

Nicole se opri o clipă, de parcă voia să găsească vorbele potrivite, apoi continuă:

— În acele zile cumplite nu-mi aminteam dacă ți-am spus vreodată, explicit, cât de fericită am fost când am devenit soț și soție… și, de asemenea, nu voiam să mor fără…

Se opri a doua oară, se uită scurt în jur, apoi privi iarăși direct în ochii lui Richard.

— Mai era un lucru pe care voiam să-l înfăptuiesc prin acea ultimă scrisoare, spuse ea. La vremea aceea credeam că e necesar să-mi completez viața, astfel încât să plec din lumea asta fără restanțe… Richard, voiam să-mi cer iertare pentru insensibilitatea de care am dat dovadă atunci când tu și cu Michael și cu mine… Am făcut o greșeală atunci culcându-mă cu Michael prea repede pentru că m-am temut…

Nicole inspiră adânc.

— Trebuia să fi avut mai multă credință. Nu că mi-aș dori, fie și o clipă, ca Patrick sau Benjy să nu fi existat, dar acum îmi dau seama că am cedat prea repede în fața singurătății mele. Aș vrea să…

Richard îi atinse buzele cu degetul.

— Nu e nevoie să te scuzi, Nicole, spuse el. Știu că m-ai iubit mult.

Existența lor simplă se desfășura într-un ritm lejer. Dimineața se plimbau prin New York, de obicei la braț, explorând din nou fiecare colț al insulei pe care odinioară o numiseră casa lor. Din cauză că în cea mai mare parte era întuneric, orașul arăta altfel acum. Doar lanternele lor luminau enigmaticii zgârie-nori ale căror detalii le erau clar întipărite în amintire.

Deseori se plimbau pe digul care înconjura orașul, uitându-se la apele Mării Cilindrice. Într-o dimineață petrecură trei ore stând într-un loc, chiar locul în care, cu mulți ani în urmă, își încredințaseră viața celor trei aviani. Își amintiră de teama dar și de emoția pe care le simțiseră în clipa în care marile creaturi-păsări îi ridicaseră de la pământ ca să-i poarte peste mare.

În fiecare zi după masa de prânz, Nicole, care mereu avusese mai multă nevoie de somn decât soțul ei, dormea puțin. Richard folosea tastatura ca să mai comande mâncare sau provizii de la ramani, sau ducea puii la suprafață ca să facă puțină mișcare, sau lucra la unul din multele lui proiecte împrăștiate prin adăpost. Seara, după o cină ușoară, se culcau și, întinși unul lângă altul, discutau ore întregi înainte de a face dragoste sau de a adormi. Discutau despre orice — despre Dumnezeu, despre Vultur, despre ramani, despre politica din Noul Eden, despre cărți de tot felul și, cel mai mult, despre copiii lor.

Deși puteau conversa cu entuziasm despre Ellie, Patrick și Benjy sau chiar despre Simone, pe care nu o mai văzuseră de mulți ani, lui Richard îi venea greu să vorbească despre Katie. Se învinuia în mod constant că nu se purtase mai sever cu fiica sa preferată cât fusese copil, punea comportamentul ei iresponsabil ca persoană adultă pe seama propriei îngăduințe. Nicole încercă să-l consoleze și să-l liniștească, reamintindu-i că situația lor pe Rama fusese neobișnuită și că, la urma urmei, nimic din trecutul lui nu-l pregătise pentru disciplina corespunzătoare cerută de la un părinte.

într-o după-amiază când se trezi din somn, Nicole îl auzi pe Richard mormăind pe hol. Curioasă, se ridică repede și se duse în camera care fusese odată dormitorul lui Michael O’Toole. Rămase în ușă și se uită cum Richard făcea ultimele retușuri la o machetă care ocupa cea mai mare parte a încăperii.

— Voila! spuse el, întorcându-se pentru a-i da de înțeles că i-a auzit pașii. Nu va câștiga nici un premiu pentru estetică, dar este o reprezentare rezonabilă a părții noastre de univers și, fără îndoială, mi-a dat mult de gândit.

O platformă dreptunghiulară plată acoperea majoritatea podelei. În platformă erau practicate douăzeci de locașuri în care erau introduse vergele verticale subțiri, de înălțimi variate. În capătul fiecărei vergele era cel puțin o sferă colorată, reprezentând o stea.

Vergeaua verticală din mijlocul machetei, care avea în vârf o sferă galbenă, se înălța cam cu un metru și jumătate deasupra platformei.

— Acesta, firește, e Soarele nostru, îi spuse Richard lui Nicole. Iar aici suntem noi — sau mai bine zis Rama — în cuadrantul ăsta, cam la o pătrime a distanței dintre Soare și cea mai apropiată stea asemănătoare, Tau Ceti… Sirius, unde pe aflam când eram la Baza de Tranzit, e acolo, în urmă…

Nicole se plimbă în jurul machetei care reprezenta vecinătatea stelară a Soarelui.

— Pe o rază de doisprezece ani-lumină și jumătate de la planeta noastră există douăzeci de sisteme stelare, între care șase sisteme binare și un grup triplet, cel mai apropiat vecin al nostru, Centaurul, cam pe aici. De notat că stelele din Centaur sunt singurele din interiorul sferei de cinci ani lumină.

Richard arătă cele trei sfere separate reprezentând constelația Centaurul. Fiecare avea altă culoare și mărime. Cele trei stele, legate între ele prin sârme subțiri, se sprijineau pe vârful aceleiași vergele verticale, chiar în interiorul unei sfere deschise, de sârmă, având în centru Soarele și însemnată cu un 5 mare.

— În timpul multelor zile cât am stat singur aici, continuă Richard, m-am pomenit adesea întrebându-mă de ce Rama merge în această direcție anume. Avem o destinație precisă? Așa s-ar părea, întrucât traiectoria noastră nu a variat de când a avut loc accelerația inițială… Și dacă mergem spre Tau Ceti, ce vom găsi acolo? Un alt complex asemănător cu Baza de Tranzit? Sau poate că, între timp, s-a mutat acolo acea Bază de Tranzit?…

Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei și întinse brațele către o pereche de stele roșii din capătul unei vergele lungi de trei metri.

— Presupun că ai variat lungimea vergelelor pentru a demonstra relația tridimensională dintre toate aceste stele, spuse ea.

— Da… Acel grup binar anume pe care îl atingi tu, se numește Struve 2398, spuse Richard. Are o declinație foarte mare și distanța dintre el și Soare e puțin mai mare de zece ani-lumină.

Văzând ușoara grimasă de pe fața lui Nicole, Richard râse și, traversând camera, o luă de mână.

— Vino cu mine și am să-ți arăt ceva cu adevărat interesant, spuse el.

Se duseră în cealaltă parte a machetei și rămaseră cu fața la Soare, la jumătatea distanței dintre stelele Sirius și Tau Ceti.

— Ar fi fantastic dacă Baza de Tranzit pe care o cunoaștem chiar s-a deplasat, spuse Richard emoționat, și o vom vedea din nou, aici, în cealaltă parte a sistemului nostru solar, nu-i așa?

Nicole râse.

— Bineînțeles, spuse ea, însă nu avem nici o dovadă…

— Dar avem minte și imaginație, o întrerupse Richard. Iar Vulturul chiar ne-a spus că întreaga Bază de Tranzit se poate deplasa. Mie mi se pare că…

Richard se opri la mijlocul frazei, apoi schimbă subiectul.

— N-ai întrebat chiar tu, după ce am plecat de la Baza de Tranzit, pe unde a mers nava noastră Rama în toți anii aceia în care noi am dormit? Să presupunem, de exemplu, că avianii și sesilele au fost culeși de undeva de pe drum, din jurul sistemelor binare Procyon poate, sau poate chiar de aici, din jurul lui Epsilon Eridani — am fi putut foarte bine să fi urmat chiar traiectoria asta. La o fracțiune semnificativă din viteza luminii, Rama putea să facă ușor drumul înapoi până la Soare…

— Stai așa, Richard, spuse Nicole. Pe această temă, ești cu mult înaintea mea. S-o luăm de la început…

Se așeză pe platformă, în interiorul machetei, lângă o sferă roșie aflată în vârful unei vergele foarte scurte, de numai câțiva centimetri și-și încrucișă picioarele.

— Dacă am înțeles bine ipoteza ta, voiajul nostru actual se va sfârși la Tau Ceti?

Richard dădu din cap afirmativ.

— Traiectoria e prea perfectă ca să fie o coincidență. În aproximativ cincisprezece ani vom ajunge la Tau Ceti și cred că experimentul nostru va lua sfârșit.

Nicole mârâi.

— Sunt deja bătrână, spuse ea. La vremea aceea, dacă am să mai fiu în viață, am să fiu scofâlcită ca o prună uscată… Doar așa, din curiozitate, ce crezi că se va întâmpla cu noi după ce „experimentul nostru ia sfârșit”, cum spui tu?

— Uite-aici ne trebuie imaginație… Bănuiesc că vom fi dați jos de pe Rama, însă ce se va întâmpla cu noi după aceea n-am cum să știu… Presupun că soarta noastră va depinde într-un fel de ceea ce s-a observat în tot timpul ăsta…

— Așadar, ești întru totul de acord cu mine că Vulturul și amicii lui de la Baza de Tranzit stau cu ochii pe noi?

— Absolut. Au investit enorm în acest proiect… Sunt convins că monitorizează tot ce se întâmplă aici pe Rama… Trebuie să mărturisesc că mă miră că ne-au lăsat complet de capul nostru și nu s-au amestecat niciodată în treburile noastre, dar probabil că asta e metoda lor.

Nicole rămase tăcută câteva secunde. Se juca absentă cu sfera roșie de lângă ea (Richard îi spusese că reprezenta steaua Epsilon Indi).

— Judecătorul din mine se teme de concluzia pe care ar trage-o cu privire la noi un extraterestru înzestrat cu rațiune, pe baza comportamentului nostru din Noul Eden.

Richard ridică din umeri.

— Nu suntem mai răi pe Rama decât am fost timp de secole pe Pământ… În plus, nu pot accepta ideea că niște extratereștri cu adevărat avansați ar emite asemenea judecăți subiective. Dacă acest proces de observare a călătorilor spațiali se desfășoară de zeci de mii de ani, cum a sugerat Vulturul, atunci probabil că ramanii au pus la punct un sistem de măsurători cantitative pentru a evalua toate aspectele civilizațiilor pe care le întâlnesc… Aproape sigur, pe ei îi interesează cel mai mult adevărata noastră natură, iar asta nu poate însemna, într-un sens mai larg, decât un lucru: suntem răi sau buni?

— Cred că ai dreptate, spuse visătoare Nicole. Dar e deprimant că noi, ca specie, ne comportăm atât de barbar chiar și atunci când suntem destul de siguri că suntem observați.

Se opri și reflectă.

— Așadar, după părerea ta, lunga noastră interacțiune cu ramanii, începută cu acea primă navă spațială de acum peste o sută de ani, se apropie de sfârșit?

— Așa cred. Cândva în viitor, poate când vom ajunge la Tau Ceti, partea noastră din acest experiment se va încheia. Bănuiesc că, după ce toate datele despre creaturile aflate în prezent în Rama intră în Marea Bază de Date Galactică, Rama va fi golită. Cine știe, poate curând după aceea, această mare navă spațială cilindrică va apărea în alt sistem planetar unde trăiește o altă specie capabilă de călătorii spațiale și va începe un alt ciclu.

— Și ajungem la întrebarea mea de mai înainte, la care nu mi-ai răspuns, de fapt… Ce se va întâmpla cu noi atunci?

— Poate noi sau urmașii noștri vom fi trimiși într-o călătorie lentă înapoi spre Pământ… Sau poate vom fi socotiți irecuperabili și vom fi uciși o dată ce s-au adunat aceste date.

— Nici una din variantele astea de sfârșit nu e prea atrăgătoare, spuse Nicole. Și trebuie să spun că, deși sunt de acord cu tine că ne îndreptăm spre Tau Ceti, restul ipotezei tale mi se pare o pură speculație.

Richard rânji.

— Am învățat multe de la tine, Nicole… Restul ipotezei mele se bazează pe intuiție. Ţinând cont de tot ce am învățat de la ramani, așa mi se pare mie corect.

— Dar n-ar fi mai simplu să ne imaginăm că ramanii au halte împrăștiate prin toată galaxia și că cele două aflate cel mai aproape de noi sunt la Sirius și Tau Ceti?

— Ba da, răspunse Richard, însă intuiția îmi spune că e puțin probabil. Baza de Tranzit era o creație tehnică uluitoare. Dacă în galaxie există complexe similare la fiecare douăzeci de ani-lumină sau pe-aproape, în total ar fi miliarde… Și nu uita, Vulturul a spus în mod hotărât că Baza de Tranzit se poate deplasa.

Nicole recunoscu în sinea ei că era puțin probabil ca un complex atât de uluitor ca Baza de Tranzit să fi fost multiplicat de miliarde de ori în cine știe ce mare proces cosmic de asamblare. Ipoteza lui Richard avea, într-adevăr, o logică anume. Dar ce trist că înregistrarea cu privire la noi din Baza de Date Galactică va conține atât de multe informații negative, se gândi Nicole.

— Și care e rolul avianilor, al sesilelor și al vechilor noștri prieteni, octopăianjenii, în scenariul tău? întrebă un minut mai târziu Nicole. Și noi, și ei facem parte din același experiment?… Și dacă da, sugerezi că la bord există și o colonie de octozi, doar că nu i-am întâlnit până acum?

Richard dădu din nou din cap.

— Concluzia asta se impune de la sine, spuse el. Dacă faza finală a fiecărui experiment este observarea unui eșantion reprezentativ de călători spațiali în condiții controlate, e logic ca octozii să fie și ei aici… Râse nervos. Poate că, chiar în momentul ăsta, avem cu noi pe navă unii dintre vechii noștri prieteni de pe Rama II.

— Ce plăcut să te gândești la asta înainte de a adormi! spuse zâmbind Nicole. Dacă ai dreptate, noi doi mai avem de petrecut cincisprezece ani pe o navă locuită nu numai de oameni care vor să ne prindă și să ne omoare, ci și de arahnide uriașe, posibil inteligente, a căror natură n-o înțelegem.

— Nu uita că s-ar putea să mă înșel, spuse Richard, cu un rânjet.

Nicole se ridică și se îndreptă spre ușă.

— Unde te duci? întrebă Richard.

— La culcare, răspunse râzând Nicole. Cred că mai am un pic și mă apucă durerea de cap. Pot contempla infinitul numai o perioadă limitată de timp.