Razboi pe Rama

3

Încăperea lor era pătrată, cu latura de aproximativ șapte metri. Mai dispuneau de o cameră de baie cu chiuvetă, duș și toaletă și de o debara alăturată mare, deschisă, în care se aflau toate hainele și celelalte lucruri ale lor. Când venea ora de culcare, scoteau din debara rogojinile de dormit, care erau rulate zilnic și le întindeau pe podea.

În prima noapte, Nicole dormi între Ellie și Nicole, în timp ce Max, Eponine și Marius dormiră în cealaltă parte a camerei, lângă singurele lor piese de mobilier: masa și cele șase scaune. Nicole fusese atât de istovită încât adormise imediat, înainte ca lumina să se stingă și ceilalți să-și fi terminat pregătirile de culcare. După ce dormi fără vise vreo cinci ore, Nicole se trezi brusc, neștiind la început unde se află.

Culcată, înconjurată de întuneric și tăcere, Nicole se gândi la evenimentele din seara precedentă. În timpul reîntâlnirii fusese atât de copleșită de emoții încât nu avusese timp cu adevărat să-și clarifice reacțiile. Imediat după ce Nicole intrase în cameră, Nikki se dusese alături să-i cheme pe ceilalți. În următoarele două ore, în camera aglomerată fuseseră unsprezece oameni, cel puțin trei sau patru vorbind concomitent. Pe parcursul celor două ore, Nicole vorbise cu fiecare persoană în parte, dar îi fusese imposibil să discute ceva în profunzime.

Cei patru tineri, Kepler, Marius, Nikki și Maria fuseseră foarte timizi. Maria, ai cărei uimitori ochi albaștri contrastau puternic cu pielea arămie și părul negru, lung, îi mulțumise îndatoritoare pentru faptul că o salvase. De asemenea, recunoscuse politicoasă că nu are nici un fel de amintiri din perioada de dinainte de a adormi. Nikki fusese emoționată și rezervată în timpul scurtului tete-à-tete cu bunica ei. Lui Nicole i se păruse că detectează o oarecare frică în ochii lui Nikki, dar Ellie îi spusese mai târziu că ce văzuse ea era probabil uimire și respect, căci se spuseseră despre ea atâtea povești încât Nikki considera că întâlnește o legendă vie.

Cei doi băieți fuseseră politicoși, dar rezervați. În timpul serii, Nicole îl văzu o dată pe Kepler privind-o foarte intens, din cealaltă parte a camerei. Nicole își spuse că era primul om cu adevărat bătrân pe care-l vedeau băieții. Bărbații tineri, mai ales, au probleme în a se confrunta cu femeile bătrâne și zbârcite, se gândi Nicole. Asta le spulberă fanteziile despre membrele sexului opus.

Benjy o întâmpinase cu o îmbrățișare lipsită de inhibiții. O ridicase de la podea în brațele lui puternice și țipase de bucurie.

— Ma-ma, ma-ma, spusese el învârtind-o în aer. Benjy părea să se simtă foarte bine. Nicole descoperise cu mirare că părul i se rărise la tâmple și că arăta ca un unchi. Mai târziu își spusese că înfățișarea lui Benjy nu era chiar atât de surprinzătoare, întrucât avea în jur de patruzeci de ani.

Patrick și Ellie o primiseră foarte călduros. Ellie arăta foarte obosită, dar spusese că e din cauză că avusese o zi plină. Îi explicase că și-a asumat sarcina de a stimula activitățile sociale mixte la Grand Hotel.

— Atâta lucru pot să fac și eu, întrucât vorbesc limba octopăianjenilor, spusese Ellie. Sper că-mi vei da o mână de ajutor de îndată ce-ți recapeți forțele.

Patrick îi vorbise încet despre îngrijorarea lui cu privire la Nai.

— Situația asta a lui Galileo o distruge, mamă, spusese fiul ei. E furioasă din cauză că acele capete pătrate, cum le zicem noi, l-au luat pe Galileo din zonele normale de trai fără multe explicații și fără ceea ce noi am numi „procesul corespunzător”. Mai e supărată și pentru că n-are voie să stea cu el mai mult de două ore pe zi… Sunt convins că o să-ți ceară ajutorul.

Nai se schimbase. Scânteia și blândețea îi dispăruseră din ochi și era anormal de negativistă, lucru care ieși la iveală chiar de la primele vorbe.

— Nicole, trăim aici în cel mai rău tip de stat polițienesc, spusese Nai. Mult mai rău decât sub Nakamura. După ce te instalezi, am să-ți povestesc multe lucruri.

Max Puckett și adorabila lui soție franțuzoaică, Eponine, îmbătrâniseră și ei la fel ca ceilalți, dar era limpede că dragostea pe care și-o purtau reciproc și dragostea amândurora pentru fiul lor, Marius, îi susținea în fiecare zi. Eponine ridicase din umeri când Nicole o întrebase dacă o deranjau condițiile de trai, mai precis înghesuiala.

— Nu prea, răspunsese ea. Nu uita că în copilărie am trăit într-un orfelinat din Limoges… În plus, sunt fericită că trăiesc și că-i am pe Max și pe Marius. Mulți ani nici nu m-am gândit că am să trăiesc suficient de mult ca să am păr cărunt.

Cât despre Max, el rămăsese aceeași făptură țâfnoasă, nestăpânită. Încărunțise și el foarte tare și nu mai avea pasul atât de săltăreț. Dar Nicole își dădu seama, din ochii lui, că-i place propria viață.

— E un tip cu care mă întâlnesc în mod regulat în fumoar și care e un mare admirator al tău, îi spusese Max lui Nicole în timpul serii. El a scăpat, cumva, de epidemie, deși nevasta lui a murit… În tot cazul, rânjise el, m-am gândit să vă fac lipeala de îndată ce ai puțin timp liber… E puțin mai tânăr ca tine, dar mă îndoiesc că asta va fi o problemă…

Nicole îl întrebase pe Max despre problemele dintre oameni și octopăianjeni.

— Știi, spusese Max, o fi avut loc războiul acum cincisprezece sau șaisprezece ani, dar din cauza somnului prelungit, oamenii n-au nici un fel de amintire din toți anii ăștia, care să le înmoaie supărarea. Fiecare a pierdut pe cineva, un prieten, o rudă sau un vecin în epidemia aia oribilă. Și oamenii nu pot uita prea ușor că octopăianjenii au cauzat-o.

— Ca răspuns la agresiunea armatei oamenilor, spusese Nicole.

— Dar cei mai mulți oameni nu văd lucrurile așa. Poate că ei cred propaganda lui Nakamura și nu istoria „oficială” a războiului, pe care ne-a prezentat-o prietenul tău Vulturul la scurt timp după ce am fost mutați aici… Adevărul e că majoritatea oamenilor îi urăsc pe octopăianjeni și se tem de ei. În ciuda eforturilor disperate ale lui Ellie, doar vreo douăzeci la sută au făcut oarece încercări să se amestece cu octozii sau să învețe ceva despre ei. Cei mai mulți oameni stau în raza noastră… Din păcate, înghesuiala din camere nu ajută la diminuarea problemei.

Nicole se întoarse pe o parte. Ellie dormea cu fața la ea. Pleoapele ei zvâcneau. Visează, se gândi Nicole. Sper că nu pe Robert… Se gândi iar la reîntâlnirea cu familia și prietenii. Cred că Vulturul știa ce făcea ținându-mă în viață… Chiar dacă nu are pentru mine o sarcină anume… Atâta timp cât mă țin pe picioare și nu devin o povară, pot fi de ajutor aici.

— Asta va fi prima ta experiență importantă de la Grand Hotel, îi spusese Max lui Nicole. De câte ori mă duc la cantină, îmi amintesc de Ziua Belșugului din Orașul de Smarald… Or fi fascinante creaturile alea ciudate care au venit o dată cu octopăianjenii, dar mă simt mult mai bine când nu le văd prin preajmă.

— Nu putem aștepta până e perioada noastră, tată? întrebă Marius. Iguanele o sperie pe Nikki. Se holbează la noi cu ochii ăia galbeni și scot niște cloncănituri tare scârboase când mănâncă.

— Fiule, tu și Nikki puteți aștepta, dacă vreți, până se face ora noastră de masă. Nicole vrea să mănânce cu toți rezidenții. Pentru ea e o chestie de principiu… Mama ta și cu mine o vom însoți pentru a ne asigura că învață regulile cafenelei.

— Nu vă faceți griji pentru mine, spuse Nicole. Sunt sigură că Ellie sau Patrick…

— Prostii, o întrerupse Max. Eponine și cu mine suntem încântați să te însoțim… În plus, Patrick s-a dus cu Nai la Galileo, Ellie e în sala de recreere iar Benjy citește cu Kepler și Maria..

— Apreciez faptul că înțelegi, Max, spuse Nicole. Pentru mine e important să arăt atitudinea potrivită, mai ales la început… Vulturul și doctorul Blue nu prea mi-au vorbit despre detaliile problemei…

— Nu-i nevoie să te explici. De fapt, aseară, după ce ai adormit, i-am spus franțuzoaicei că sunt sigur că vei vrea să te amesteci printre ceilalți. Nu uita, te cunoaștem foarte bine, adăugă Max râzând.

După ce li se alătură și Eponine, ieșiră pe holul aproape pustiu. Câțiva oameni mergeau în direcția opusă centrului stelei de mare, iar un bărbat și o femeie stăteau la intrarea în rază.

Cei trei așteptară trei minute sosirea tramvaiului. Pe când se apropiau de ultima oprire, Max se aplecă spre Nicole.

— Cei doi care stau la intrarea în rază n-o fac doar ca să le treacă timpul, spuse el. Amândoi sunt mari activiști în Consiliu… Foarte încăpățânați și agresivi.

Nicole luă brațul oferit de Max la coborâre.

— Ce vor? întrebă ea în șoaptă, în timp ce perechea porni către ei.

— Nu știu, mormăi repede Max, dar vom afla destul de curând.

— Bună ziua, Max… Bună, Eponine, spuse bărbatul, un om solid, la vreo patruzeci de ani.

Se uită la Nicole și zâmbi larg — un zâmbet de politician.

— Dumneata trebuie să fii Nicole Wakefield, spuse el, întinzând mâna. Toți am auzit foarte multe despre dumneata. Bine ai venit… Bine ai venit… Eu sunt Stephen Kowalski.

— Iar eu sunt Renee du Pont, spuse femeia, înaintând și întinzându-i la rândul ei mâna lui Nicole.

După ce schimbară câteva amabilități, domnul Kowalski îl întrebă pe Max ce făceau ei trei.

— O ducem pe doamna Wakefield la masă, răspunse simplu Max.

— E încă ora când se mănâncă la comun, spuse bărbatul cu un alt zâmbet larg și se uită la ceas. De ce nu mai așteptați patruzeci și cinci de minute să venim și noi cu voi?… Noi suntem în Consiliu, știi, și am vrea foarte mult să vorbim cu doamna Wakefield despre activitățile noastre… Cu siguranță Consiliul va vrea s-o cunoască în viitorul foarte apropiat.

— Mulțumim pentru ofertă, Stephen, spuse Max. Dar nouă ne e foame. Vrem să mâncăm acum.

Domnul Kowalski se încruntă.

— În locul tău, Max, eu n-aș face asta, spuse el. În momentul de față există multă tensiune… După incidentul acela de ieri din bazinul de înot, Consiliul a votat în unanimitate să boicoteze toate activitățile colective din următoarele două zile… Emily s-a înfuriat din cale-afară că Marele Bloc i-a impus lui Garland o perioadă de probă și n-a luat nici o măsură disciplinară împotriva octopăianjenului vinovat…

Asta e a patra oară la rând când capetele pătrate au decis împotriva noastră.

— Fii serios, Stephen, spuse Max. Am auzit povestea aseară, la cină… Garland era tot în bazin la cincisprezece minute după ce timpul alocat nouă expirase… El s-a luat de octod.

— A fost o provocare deliberată, interveni Renee du Pont. În bazin erau numai trei octopăianjeni… Nu exista nici un motiv ca unul dintre ei să se afle pe culoarul unde înota Garland.

— În plus, spuse Stephen, după cum am discutat aseară în Consiliu, amănuntele acestui incident anume nu constituie principala noastră preocupare. Esențialul este că le-am transmis un mesaj atât capetelor pătrate, cât și octopăianjenilor, astfel încât să știe că suntem uniți, ca specie… Consiliul urmează să se întrunească din nou diseară în ședință specială pentru a întocmi o listă de revendicări…

Max începea să se înfurie.

— Îți mulțumim că ne ții la curent, Stephen, spuse el cu bruschețe. Acum, dacă te dai la o parte, am vrea să mergem la masă.

— Faceți o greșeală, spuse domnul Kowalski. Veți fi singurii oameni din cantină… Bineînțeles că diseară, la întrunirea Consiliului, vom face cunoscută această conversație.

— N-aveți decât, spuse Max.

Max, Eponine și Nicole ieșiră în coridorul principal care forma un inel în jurul miezului central al stelei de mare.

— Ce este Consiliul? întrebă Nicole.

— Un grup, auto-numit aș putea adăuga, care pretinde că-i reprezintă pe toți oamenii, răspunse Max. La început erau doar o pacoste, dar în ultimele câteva luni chiar au început să aibă ceva putere… Ba chiar au recrutat-o și pe biata Nai în rândurile lor, oferindu-se să ajute la rezolvarea problemei cu Galileo.

Marele tramvai opri la vreo douăzeci de metri în dreapta lor și din el coborâră două iguane. Doi roboți cuboizi, care stătuseră discret la margine, intrară pe coridor între oameni și animalele ciudate cu dinți înfricoșători. În timp ce iguanele treceau pe lângă ei, Nicole își aduse aminte de atacul asupra lui Nikki de Ziua Belșugului.

— Ce caută ele aici? îl întrebă Nicole pe Max. Aș fi zis că sunt prea turbulente și distrugătoare…

— Marele Bloc și Vulturul le-au explicat oamenilor că iguanele sunt esențiale pentru producerea acelei plante, barrican, fără de care societatea octozilor ar fi dată peste cap… N-am înțeles toate detaliile explicației biologice, dar îmi amintesc că ni s-a spus că ouăle proaspete de iguană sunt o verigă vitală în proces… Vulturul a accentuat în repetate rânduri că aici, în Grand Hotel, păstrează doar numărul minim de iguane.

Cei trei erau aproape de intrarea în cantină.

— Iguanele au provocat multe necazuri? întrebă Nicole.

— Nu chiar, răspunse Max. Pot fi periculoase, după cum știi, dar dacă dai la o parte toate prostiile spuse de Consiliu ajungi la concluzia că au fost numai câteva incidente în care iguanele au atacat fără să fie provocate… Cele mai multe altercații au fost pornite de la oameni… Galileo al nostru a omorât într-o seară în cantină două iguane, în timpul unei răbufniri violente.

Max remarcă reacția puternică a lui Nicole la ultimul lui comentariu.

— Nu vreau să bat toba, dar afacerea asta cu Galileo chiar ne-a dezbinat mica familie… I-am promis lui Eponine că am să te las să vorbești mai întâi cu Nai.

Roboții bloc mai mici erau construiți după același model general ca Marele Bloc. O duzină serveau mâncarea în cantină, și alți șase sau opt stăteau prin sala de mese. Când intrară Nicole și prietenii ei, în cantină se aflau patru sau cinci sute de octopăianjeni, inclusiv doi „ghiftuiți” uriași și vreo optzeci de morfi pitici care mâncau pe podea, în colț. Mulți dintre ei se întoarseră și se uitară la Max, Nicole și Eponine, care treceau pe la linia de servire. Zece iguane, așezate nu departe de linie, se opriră din mâncat și-i priviră pe oameni cu circumspecție.

Nicole fu surprinsă de varietatea mâncării. Alese pește, cartofi, niște fructe de-ale octopăianjenilor și mierea lor cu gust de portocală.

— De unde vine toată mâncarea asta proaspătă? îl întrebă pe Max în timp ce se așezau la o masă lungă și goală.

Max arătă în sus.

— Steaua asta de mare are un al doilea nivel. Acolo se obține hrana pentru toți… Mâncăm foarte bine, deși Consiliul s-a plâns de lipsa cărnii.

Nicole luă câteva înghițituri din mâncare. Aplecându-se peste masă, Max șopti:

— Cred că ar trebui să-ți spun că o pereche de octopăianjeni se îndreaptă spre tine.

Nicole se întoarse. Într-adevăr, se apropiau doi octopăianjeni. Cu coada ochiului îl văzu și pe Marele Bloc îndreptându-se în grabă spre masa lor.

— Bună, Nicole, spuse în culori primul octopăianjen. Sunt unul din asistenții doctorului Blue de la spitalul din Orașul de Smarald… Voiam doar să-ți urez bun venit și să-ți mulțumesc din nou pentru că ne-ai ajutat…

Nicole căută zadarnic un semn distinctiv la octopăianjen.

— Îmi pare rău, spuse ea pe un ton prietenos, nu reușesc să te localizez mai precis…

— Îmi spuneai Milky, spuse octopăianjenul, pentru că la vremea aceea mă refăceam după o operație la lentilă…

— A, da, îl întrerupse Nicole zâmbind. Acum îmi amintesc de tine… N-am avut noi într-o zi la masă o discuție lungă despre bătrânețe? Din câte-mi amintesc, îți venea greu să crezi că noi oamenii rămânem în viață indiferent dacă suntem utili sau nu, până murim din cauze naturale.

— Așa este, răspunse Milky. Ei bine, nu vreau să vă deranjez de la masă, dar prietenul meu a dorit foarte mult să te cunoască.

— Și să-ți mulțumesc că ai fost atât de corectă în toate, adăugă însoțitorul lui Milky. Doctorul Blue spune că ai fost un exemplu pentru noi toți.

Alți octopăianjeni începură să se ridice de la locurile lor și să se alinieze în spatele primilor doi. Pe majoritatea capetelor se vedeau culorile care însemnau „Mulțumesc”. Nicole era profund mișcată. La sugestia lui Max, se ridică și vorbi șirului de octopăianjeni.

— Vă mulțumesc pentru primirea călduroasă, spuse ea. Vă sunt foarte recunoscătoare pentru asta… Sper să am prilejul să vorbesc cu fiecare în parte cât timp trăim aici împreună.

Ochii lui Nicole alunecară în dreapta șirului de octopăianjeni și le văzu pe Ellie și pe Nikki.

— Am venit cât de repede am putut, spuse Ellie venind la masă și sărutându-și mama pe obraz. Trebuia să fi știut… adăugă ea cu un zâmbet slab.

O îmbrățișă cu forță pe Nicole.

— Te iubesc, mamă. Și mi-a fost tare, tare dor de tine.

— I-am explicat Consiliului că abia ai sosit și nu înțelegi pe deplin semnificația boicotului, spuse Nai. Cred că au fost mulțumiți.

Nai deschise ușa și Nicole intră după ea în zona spălătoriei. Folosind drept model mașinile de spălat și uscătoarele pe care le văzuseră în Noul Eden, extratereștrii care echipaseră în grabă Grand Hotel construiseră o spălătorie nu departe de cantină. Nai alese intenționat mașinile de pe latura îndepărtată, ca să poată discuta în particular cu Nicole.

Începând să sorteze rufele, Nai spuse:

— Te-am rugat să vii astăzi cu mine pentru că vreau să discut cu tine despre Galileo…

Se opri, luptându-se cu sine.

— Iartă-mă, Nicole, sentimentele mele pe tema asta sunt foarte puternice… Nu sunt sigură…

— E în regulă, Nai, spuse Nicole cu blândețe. Înțeleg… Nu uita că și eu sunt mamă.

— Sunt disperată, Nicole, continuă Nai. Am nevoie de ajutorul tău… Nimic din ce s-a întâmplat în viața mea, nici chiar uciderea lui Kenji, nu m-a afectat ca situația asta… Neliniștea pentru fiul meu mă consumă… Nici măcar medicamentele nu reușesc să-mi dea un dram de liniște.

Nai împărțise rufele în trei grămezi. Le băgă în trei mașini de spălat și se întoarse la Nicole.

— Ascultă, eu recunosc prima că purtarea lui Galileo n-a fost perfectă… După somnul cel lung, când am fost mutați aici, s-a acomodat foarte greu cu ceilalți… Nu voia să participe la orele pe care Patrick, Ellie, Eponine și cu mine le-am stabilit pentru copii, iar când a acceptat, nu voia să-și facă deloc temele… Era ursuz, dificil și ciufut cu toată lumea în afară de Maria… N-a vrut niciodată să discute cu mine despre ce simțea… Singurul lucru care părea să-i facă plăcere era să se ducă la sala de recreere ca să facă exerciții de dezvoltare a mușchilor… A devenit foarte mândru de forța lui fizică.

Nicole nu spuse nimic. Așteptă ca Nai să continue.

— Galileo nu e o persoană rea, Nicole, spuse Nai pe un ton de scuză. E foarte derutat… A adormit la vârsta de șase ani și s-a trezit la douăzeci și unu de ani, cu corpul și dorințele unui bărbat tânăr…

Se opri. Ochii i se umplură de lacrimi.

— Cum te puteai aștepta să știe cum să se poarte? spuse Nai cu greutate.

Nicole întinse brațele, dar Nai nu răspunse gestului.

— Am încercat, dar n-am fost în stare să-l ajut, continuă Nai. Nu știu ce să fac… Și mă tem că acum e prea târziu…

Nicole își aminti propriile nopți de nesomn din Noul Eden, când plânsese adesea de neputință din cauza lui Katie.

— Înțeleg, Nai, spuse ea cu blândețe. Înțeleg foarte bine.

— O dată, doar o singură dată, continuă Nai după o pauză, am văzut în treacăt ce se află sub platoșa aceea rece pe care o poartă cu atâta mândrie… Era în toiul nopții, după povestea cu Maria, când el s-a întors de la ședința cu Marele Bloc. Eram afară pe coridor, doar noi doi, și el se văita și se dădea cu capul de perete. „Nu voiam să-i fac rău, mamă, trebuie să mă crezi!” a strigat el. „O iubesc pe Maria… Pur și simplu, nu m-am putut opri.”

— Ce s-a întâmplat între Galileo și Maria? întrebă Nicole când Nai făcu iar o pauză de câteva secunde. N-am auzit povestea.

Nai se arătă surprinsă.

— O, eram convinsă că cineva ți-a povestit deja, spuse ea și ezită o clipă. La vremea respectivă, Max a spus că Galileo a încercat s-o violeze pe Maria și că poate ar fi reușit dacă nu s-ar fi întors Benjy în cameră și nu l-ar fi ridicat cu forța de pe fată… Mai târziu, Max a recunoscut în fața mea că poate a exagerat folosind cuvântul „viol”, dar că în mod categoric Galileo „sărise peste cal”… Fiul meu mi-a spus că Maria l-a încurajat, cel puțin la început și că se lăsaseră pe podea în timp ce se sărutau… După spusele lui Galileo, ea a participat cu entuziasm până el a început să-i tragă chiloții în jos… Atunci a început lupta…

Nai încercă să se calmeze.

— Restul poveștii, indiferent cine o spune, nu e prea plăcut… Galileo recunoaște că a lovit-o pe Maria de mai multe ori, după ce ea a început să țipe, și că a ținut-o la podea și a continuat să-i tragă chiloții… El încuiase ușa. Benjy a spart-o cu umărul și s-a aruncat cu toată forța asupra lui Galileo… Din cauza zgomotului și a distrugerilor provocate, la fața locului a apărut Marele Bloc, precum și mulți privitori…

Ochii lui Nai se umplură de lacrimi.

— Trebuie să fi fost îngrozitor, spuse Nicole.

— În noaptea aceea, viața mea s-a spulberat, spuse Nicole. Toată lumea îl condamna pe Galileo. Când Marele Bloc i-a impus o perioadă de probă și l-a trimis înapoi în familie, Max, Patrick și chiar Kepler, fratele lui, au considerat că pedeapsa e prea blândă. Iar când eu am sugerat că poate, doar poate, frumoasa Maria e și ea parțial răspunzătoare pentru cele întâmplate, toată lumea mi-a spus că sunt „subiectivă” și „nu văd realitatea”… Maria și-a jucat rolul perfect, continuă Nai cu un sarcasm nedisimulat în glas. Mai târziu a recunoscut că se sărutase de bună voie cu Galileo — se mai sărutaseră de două ori până atunci, a spus ea — dar a susținut că începuse să spună „nu” înainte ca el s-o tragă pe podea. Imediat după incident, Maria a plâns o oră. Abia putea să vorbească. Toți bărbații au încercat să o liniștească, inclusiv Patrick. Toți erau convinși că Maria e neprihănită chiar înainte ca ea să spună ceva.

Se auziră niște sonerii, semn că mașinile încheiaseră ciclul spălării. Nai se ridică încet, se duse la mașini, scoase rufele și le băgă în două uscătoare.

— Cu toții am fost de acord ca Maria să se mute alături, cu Max, Eponine și Ellie, reluă Nai. Credeam că timpul va vindeca rănile. M-am înșelat. Toți din familie îl ostracizau pe Galileo, în afară de mine. Kepler nici măcar nu voia să vorbească cu fratele lui. Patrick era politicos dar distant… Galileo s-a retras și mai adânc în carapacea lui, n-a mai participat deloc la ore și a început să-și petreacă tot timpul în sala de forță… Cam acum cinci luni am abordat-o pe Maria și am implorat-o, efectiv, să-l ajute pe Galileo… A fost umilitor, Nicole. Eu, o femeie adultă, cerșind favoruri de la o adolescentă… Mai întâi îi întrebasem pe Patrick, Eponine și Ellie, pe fiecare în parte, dacă vor să vorbească în locul meu cu Maria. Numai Ellie a făcut efortul de a interveni și, după încercare, m-a informat că rugămintea trebuie să vină direct de la mine. În cele din urmă, Maria a acceptat să stea de vorbă cu Galileo, spuse Nai cu amărăciune, dar numai după ce m-a forțat să ascult o tiradă despre faptul că încă se simte „violată” de atacul lui Galileo. De asemenea, a precizat că întâlnirea trebuie să fie precedată de scuze sincere, în scris, din partea lui Galileo, și că eu trebuie să fiu de față la discuția lor, pentru a preveni eventualele neplăceri.

Nai clătină din cap.

— Te întreb pe tine, Nicole, cum Dumnezeu a putut o fată în vârstă de șaisprezece ani, dintre care a petrecut trează numai doi, să devină atât de sofisticată? Cineva a sfătuit-o cum să se poarte; bănuiesc că e vorba de Max și Eponine. Maria voia să mă umilească și să-l facă pe Galileo să sufere cât mai mult cu putință. În mod sigur a reușit.

— Știu că pare puțin probabil, spuse Nicole, dar am cunoscut oameni cu daruri înnăscute incredibile, care știu instinctiv, de la o vârstă foarte fragedă, cum să se poarte în orice situație posibilă. Poate că e și cazul Mariei.

Nai îi ignoră comentariul.

— Întâlnirea a decurs foarte bine. Galileo a fost cooperant. Maria i-a acceptat scuzele scrise. În următoarele câteva săptămâni, ea părea să se dea peste cap pentru a-l include pe Galileo în activitățile tinerilor… Dar el era tot un străin în grupul lor, un outsider. Mi-am dat seama de asta. Și bănuiesc că și el… Apoi, într-o zi, în cantină, tinerii se aflau împreună — noi ceilalți mâncaserăm devreme și ne întorseserăm deja în camerele noastre — și două iguane s-au așezat în celălalt capăt al mesei lor. După spusele lui Kepler, iguanele s-au purtat scârbos în mod intenționat. Și-au vârât capetele în castroane, sorbind zgomotos viermii ăia care se zvârcolesc și care le plac lor atât de mult, apoi au început să se holbeze la fete, mai ales la Maria, cu ochii lor galbeni. Nikki a spus că nu-i mai e foame și Maria a fost de acord cu ea… În acel moment, Galileo s-a ridicat de la locul lui, a făcut doi pași înspre iguane și le-a spus: „Hâș, valea!” sau ceva asemănător. Văzându-le că nu se mișcă, a mai făcut un pas în direcția lor. O iguană a sărit la el. Galileo a apucat-o de gât și a scuturat-o cu furie. I-a frânt gâtul și iguana a murit. L-a atacat și a doua iguană, înfigându-și colții puternici în antebrațul lui. Până să apară capetele pătrate și să intervină, Galileo a izbit iguana de masă până a omorât-o.

Nai termină povestea cu un calm surprinzător.

— Galileo a fost scos de acolo. După trei ore, Marele Bloc a venit în camerele noastre și ne-a informat că Galileo va fi ținut permanent în altă parte a navei spațiale. Când am întrebat de ce, șeful capetelor pătrate mi-a spus același lucru pe care mi-l spune și atunci, de fiecare dată când îl întreb: „Am hotărât că purtarea fiului tău este inacceptabilă.”

Alte sonerii anunțară că ciclul de uscare se încheiase. Nicole o ajută pe Nai să împăturească rufele pe masa lungă.

— Am voie să-l văd numai două ore pe zi, spuse Nai. Cu toate că Galileo e prea mândru ca să se plângă, îmi dau seama că suferă… Consiliul l-a trecut pe Galileo pe listă ca fiind una dintre cele cinci ființe umane care au fost „reținute” fără o justificare corespunzătoare, dar nu știu dacă revendicările lor sunt luate în serios de capetele pătrate.

Nai se opri din împăturitul rufelor și puse o mână pe brațul lui Nicole.

— De asta te rog să mă ajuți, spuse ea. În ierarhia extratereștrilor, Vulturul are un rang mai înalt decât Marele Bloc. Este evident că Vulturul acordă mare atenție spuselor tale… Ai vrea, te rog, de dragul meu, să vorbești cu el despre Galileo?

— Așa e bine, îi spuse Nicole lui Ellie, luându-și lucrurile din debara. Trebuia de la început să stau în cealaltă cameră.

— Am discutat despre asta înainte să vii, spuse Ellie. Dar atât Nai, cât și Maria au spus că e bine ca fata să se mute înapoi alături, ca să poți sta tu aici cu Nikki și cu mine.

— Cu toate astea…

Nicole își puse hainele pe masă și se uită la fiica ei.

— Știi, Ellie, sunt aici doar de câteva zile, dar mi se pare extraordinar de ciudat cât de absorbită e lumea de fleacurile de zi cu zi ale vieții… Și nu vorbesc numai despre Nai și problemele ei. Oamenii cu care am stat la taclale la cantină sau în celelalte camere comune își petrec un procent uimitor de mic din timp discutând despre ceea ce se petrece cu adevărat aici. Numai doi oameni mi-au pus întrebări despre Vultur. Iar aseară, pe puntea de observație, eram vreo douăsprezece persoane care ne uitam la acel tetraedru uluitor, dar nimeni n-a vrut să discute despre cine l-o fi construit și cu ce scop.

Ellie râse.

— Ceilalți sunt deja de un an aici, mamă. Ei au pus toate întrebările astea cu mult în urmă, timp de multe săptămâni, dar n-au primit nici un răspuns mulțumitor. Stă în firea omului ca, atunci când nu poate răspunde la o întrebare de necuprins, să o lase la o parte până obține informații noi. Ellie luă lucrurile mamei ei.

— Le-am spus tuturor să te lase singură ca să tragi un pui de somn. În următoarele două ore nu va intra nimeni în cameră. Te rog, mamă, folosește-te de acest prilej ca să te odihnești… Când Doctorul Blue a plecat aseară, mi-a spus că inima ta dă semne de oboseală, în ciuda tuturor sondelor de suplinire.

— Sunt sigură că domnul Kowalski nu s-a bucurat că un octopăianjen a intrat în raza noastră, spuse Nicole.

— I-am explicat situația. La fel și Marele Bloc. Nu-ți face griji din pricina asta.

— Îți mulțumesc, Ellie, spuse Nicole și-și sărută fiica pe obraz.