Razboi pe Rama

12

— Am stat atât de mult în acea expoziție încât cred că ar trebui să ne revizuim turul, spuse Vulturul după ce termină scanarea.

Stăteau alături, în mașină.

— Ăsta e un mod diplomat de a-mi spune că inima mea cedează mai repede decât te-ai așteptat? întrebă Nicole, forțându-se să zâmbească.

— Nu, nu chiar, spuse Vulturul. Am petrecut aproape de două ori mai mult timp decât plănuisem… Nu luasem în calcul, de exemplu, vizita deasupra Franței sau în orașul octopăianjenilor…

— Partea asta a fost minunată, spuse Nicole. Aș fi vrut să mai pot merge acolo, cu doctorul Blue ca ghid, și să aflu mai multe despre felul în care trăiesc ei….

— Așadar, ți-a plăcut mai mult orașul octopăianjenilor decât priveliștea spectaculoasă a stelelor?

— N-aș spune asta, răspunse Nicole. Totul a fost fantastic… Ceea ce am văzut mi-a reconfirmat că am ales locul potrivit ca să…

Nu termină fraza.

— Pe platformă mi-am dat seama că moartea nu e numai sfârșitul gândirii și al conștiinței, ci și sfârșitul simțirii… Nu știu de ce n-am înțeles lucrul ăsta mai devreme.

Urmă o scurtă tăcere. Apoi Nicole întrebă cu seninătate:

— Unde mergem în continuare, prietene?

— Mă gândeam să mergem în secțiunea tehnică, unde poți vedea machetele Bazelor de Tranzit, ale Transportoarelor și ale altor nave spațiale, după care, dacă mai avem timp, am de gând să te duc în sectorul biologiei. Unii dintre nepoții tăi extrauterini trăiesc în regiunea aceea, într-unui dintre cele mai reușite habitate pământene ale noastre. Alături este un complex care adăpostește o comunitate a acelor stranii țipari sau șerpi acvatici pe care i-am întâlnit o dată, împreună, la Baza de Tranzit. Și există o expoziție taxonomică ce compară din punct de vedere fizic toți călătorii spațiali care sunt studiați în această regiune…

— Sună grozav, spuse Nicole și râse. Creierul uman e uimitor… Ia ghicește ce mi-a trecut prin minte: primele versuri ale poeziei lui Andrew Marvell, „Sfioasei sale amante”… „Destule locuri dac-am fi avut / A ta sfială, doamnă, n-ar fi fost o crimă”… În tot cazul, voiam să spun că, întrucât nu avem o veșnicie la dispoziție, hai să mergem la expoziția cu Transportorul. Aș vrea să văd nava spațială în care vor trăi Patrick, Nai, Galileo și ceilalți… După aceea vom vedea cât timp ne-a mai rămas…

Mașina se puse în mișcare. Nicole remarcă pentru sine că Vulturul nu spuse nimic despre rezultatele scanării. Frica reveni, mai puternică.

Erau împreună pe suprafața plată a machetei Transportorului.

— Acesta este un model la scara unu la șaizeci și patru, așa că poți aprecia în oarecare măsură cât e de mare în realitate Transportorul, spuse Vulturul.

— Dumnezeule, planul ăsta trebuie să aibă aproape un kilometru lungime! spuse Nicole.

— Ai ghicit bine, spuse Vulturul. Partea superioară a Transportorului adevărat are circa patruzeci de kilometri lungime și cincisprezece kilometri lățime.

— Și fiecare din capsulele astea include un mediu diferit?

— Da, răspunse Vulturul. Atmosfera și celelalte condiții de mediu sunt controlate de echipamentul aflat aici pe suprafață, precum și de sistemele tehnice suplimentare care sunt jos, în corpul principal al navei spațiale… Fiecare habitat are propria viteză de rotație, pentru a se crea gravitația corespunzătoare. Dacă e nevoie, speciile pot fi despărțite în interiorul unei capsule prin pereți de compartimentare. Rezidenții stelei de mare au fost duși în același domeniu, pentru că se simt bine în condiții de mediu asemănătoare. Însă nu au acces unii în habitatul celorlalți.

Se deplasau pe o cărare printre capsule și amenajările pentru echipament. Nicole studie o protuberanța ovală care se ridica deasupra planului cu mai mult de cinci metri și remarcă:

— Unele din habitatele astea par prea mici și strâmte pentru a găzdui mai mult de câțiva indivizi…

— Există călători spațiali foarte mici, spuse Vulturul. Indivizii unei specii dintr-un sistem solar aflat nu prea departe de al vostru au doar un milimetru lungime. Cea mai mare navă spațială a lor nu e nici cât mașina asta.

Nicole încercă să-și imagineze un grup de furnici sau de afide inteligente, lucrând laolaltă la construcția unei nave spațiale.

— Și toate aceste Transportoare călătoresc de la o Bază de Tranzit la alta? întrebă ea, schimbând subiectul.

— În linii mari, da, răspunse Vulturul. Când într-o anumită capsulă nu mai există creaturi vii, habitatul respectiv este recondiționat la una din Bazele de Tranzit.

— Ca Rama, spuse Nicole.

— Într-un fel, dar cu multe diferențe semnificative. Noi studiem întotdeauna cu atenție speciile care se află într-o navă spațială de tip Rama. Încercăm să le plasăm într-un mediu cât mai apropiat de cel real, astfel încât să le putem observa în „condiții naturale”. Însă când nu mai avem nevoie de date referitoare la anumite creaturi, acestea sunt repartizate navelor de tip Transportor. De asta nu intervenim în problemele creaturilor respective…

— În afară de a preveni reproducerea… Apropo, în etica voastră, împiedicarea reproducerii este mai „umană” sau, mă rog, care-o fi echivalentul vostru pentru acest termen, decât anihilarea directă a creaturilor?

— Noi credem că da, răspunse Vulturul. Ajunseseră într-un punct de pe partea superioară a Transportorului unde cărarea se ramifica la stânga, ducând înapoi la rampele și culoarele Modulului Cunoașterii.

— Cred că am văzut tot ce mă interesa aici, spuse Nicole și ezită o clipă. Dar mai am câteva întrebări.

— Dă-i drumul, spuse Vulturul.

— Presupunând că modul în care a descris Sfântul Michael scopul Ramei și al Bazei de Tranzit este corect, oare nu perturbați, nu modificați voi înșivă procesul pe care-l studiați? Mie mi se pare că, fiind prezenți și interacționând…

— Ai dreptate, desigur, spuse Vulturul. Prezența noastră chiar afectează puțin cursul evoluției. Este o situație analogă principiului incertitudinii formulat de Heisenberg în fizică… Cu toate acestea, interacțiunile noastre pot fi gândite de Prim Monitor și luate în calcul la modelarea generală a procesului. Avem și reguli care reduc căile prin care am putea perturba evoluția naturală…

— Tare-aș fi vrut să fie și Richard cu mine ca să audă cum a explicat Sfântul Michael totul, spuse Nicole. Sunt convinsă că ar fi fost fascinat și, fără doar și poate, ar fi avut de pus niște întrebări excelente.

Vulturul nu răspunse. Nicole oftă.

— Așadar, ce urmează, Monsieur le Tour Director? întrebă ea.

— Masa de prânz, replică Vulturul. În mașină sunt câteva sandvișuri, apă și un delicios fruct de-al octopăianjenilor, care era preferatul tău.

Nicole râse și-și întoarse scaunul cu rotile spre cărare.

— Te gândești la toate, spuse ea.

— Richard nu credea în Rai, spuse Nicole în timp ce Vulturul termina altă scanare. Dar dacă și-ar fi putut construi propria viață de dincolo perfectă, în mod sigur ar fi inclus un loc ca acesta.

Vulturul studia ciudatele semne de pe monitorul din mâna lui.

— Cred că ar fi bine să sărim peste o parte din tur, spuse el, uitându-se la Nicole. Să mergem direct la cele mai importante expoziții din domeniul următor.

— E chiar atât de rău?

Nicole nu era surprinsă. Durerea intermitentă pe care o simțise în piept înainte de a vizita Franța și orașul octopăianjenilor devenise continuă.

Și frica devenise constantă. Era perfect conștientă de faptul că moartea nu e prea departe. De ce ți-e frică? se întrebă Nicole. Poate fi nimicnicia chiar atât de rea?

Vulturul îi spuse că nu mai au timp suficient pentru o orientare în domeniul al doilea. Intrară pe porțile celei de-a doua sfere concentrice și merseră vreo zece minute. Vulturul începu să-i dea explicații.

— In acest domeniu, accentul se pune pe modul în care toate se schimbă de-a lungul timpului. Există câte o secțiune separată pentru fiecare element care poate fi afectat de evoluția generală a galaxiei sau care poate să afecteze el însuși această evoluție. Cred că te va interesa acest prim exponat.

Încăperea semăna cu aceea în care văzuseră Calea Lactee, doar că era considerabil mai mică. Urcară din nou pe o platformă mișcătoare care le permitea să se deplaseze prin camera întunecată. Vulturul spuse:

— Ceea ce urmează să vezi necesită oarece explicații. În esență, este un rezumat al evoluției civilizațiilor călătoare prin spațiu, într-o regiune galactică ce conține Soarele vostru și alte circa zece milioane de sisteme stelare. Această regiune reprezintă aproximativ o zecime de miime din întreaga galaxie, dar ceea ce vei vedea este reprezentativ pentru galaxie ca un întreg… Nu vei vedea stele, planete sau alte structuri fizice, deși locațiile lor sunt luate în considerare la crearea modelului. Vei vedea în schimb lumini, fiecare reprezentând un sistem stelar în care o specie biologică a devenit călător spațial, plasând pe orbita propriei planete cel puțin o navă spațială… Atâta timp cât sistemul stelar rămâne un centru viu pentru călătorii spațiali activi, lumina din acel loc va rămâne aprinsă… Am să încep prezentarea cu o secvență de acum aproximativ zece miliarde de ani, la scurt timp după apariția formațiunii care a devenit actuala Cale Lactee. Întrucât la început se înregistra o mare instabilitate și schimbări rapide, mult timp n-au apărut călători spațiali. De aceea, primele vreo cinci miliarde de ani, până la formarea sistemului vostru solar, am să le afișez rapid, cu o viteză de douăzeci de milioane de ani pe secundă… Ca punct de reper, să știi că Pământul va începe să se formeze după vreo patru minute de derulare. Atunci voi opri prezentarea.

Stăteau pe platforma din încăperea cea mare, Vulturul în picioare, iar Nicole în scaunul cu rotile. Exista o singură lumină slabă, pe platformă, care le permitea să se vadă. După ce se uită mai bine de treizeci de secunde la bezna totală din jurul ei, Nicole sparse tăcerea.

— Ai început? întrebă ea. Nu se întâmplă nimic.

— Exact, răspunse Vulturul. Noi am observat, urmărind alte galaxii, unele mult mai vechi decât Calea Lactee, că viața nu apare decât după ce galaxia „se așază” și se formează zone stabile. Viața necesită atât câteva stele constante într-un mediu relativ benign cât și evoluție stelară, care are ca rezultat crearea elementelor vitale din tabelul periodic, atât de importante în toate procesele biochimice. Dacă materia e alcătuită doar din particulele subatomice și atomii cei mai simpli, probabilitatea de apariție a oricăror forme de viață este extrem de redusă, iar cea a apariției ființelor capabile de călătorii spațiale, și mai redusă. Probabilitatea apariției vieții devine rezonabilă abia după ce stelele mari parcurg ciclul complet de viață și „fabrică” elemente mai complexe, ca azotul, carbonul, fierul și magneziul.

Sub ei pâlpâia din când în când o lumină, dar în cele patru minute de la început nu apărură mai mult de câteva sute de lumini împrăștiate și numai una ținu mai mult de trei secunde.

— Acum am ajuns la vremea formării Pământului și a sistemului solar, spuse Vulturul.

— O clipă, spuse Nicole. Vreau să mă asigur că am înțeles bine… Puțin mai înainte mi-ai arătat că, în prima jumătate a istoriei galactice, când nu existau Pământul și Soarele, în regiunea unde avea să se formeze în cele din urmă Soarele au apărut relativ puține specii călătoare prin spațiu. Iar dintre acele specii, aproape toate au avut o durată de viață mai mică de douăzeci de milioane de ani și numai una a reușit să supraviețuiască șaizeci de milioane de ani.

— Foarte bine, spuse Vulturul. Acum am să mai adaug un parametru de afișaj… Dacă un călător spațial a reușit să iasă din sistemul stelar propriu și a stabilit o colonie permanentă în altul — lucru pe care voi oamenii nu l-ați făcut încă, acest lucru va fi prezentat pe ecran printr-o lumină de aceeași culoare, care apare și în celălalt sistem stelar. Astfel vom putea urmări răspândirea unei anume specii călătoare prin spațiu… Am să schimb și viteza de prezentare, la zece milioane de ani pe secundă…

După numai jumătate de minut, în colțul camerei se aprinse o lumină roșie. După șase sau opt secunde o înconjurară sute de alte lumini roșii. Străluceau toate cu atâta intensitate încât camera, cu lumina ei solitară ocazională, părea prin comparație întunecoasă și neinteresantă. Apoi, într-o fracțiune de scundă, câmpul de lumini roșii dispăru. Mai întâi se întunecă centrul rețelei roșii, lăsând grupuri mici de scântei împrăștiate în margine. În clipa următoare, toate luminile roșii dispăruseră.

Nicole privea luminile ce sclipeau în jur; mintea ei lucra cu viteză. Asta trebuie să fie o poveste interesantă, reflectă ea. O civilizație răspândită printr-o regiune care conține sute de stele. Apoi, brusc, specia dispare… Lecția se impune de la sine. Căci totul are un început și un sfârșit… Nemurirea există numai ca un concept, nu ca realitate.

Se uită prin cameră. Un tipar general repetitiv se dezvolta pe măsură ce în tot mai multe regiuni începeau să licărească lumini ocazionale, indicând apariția altor civilizații călătoare prin spațiu. Totuși, cei mai mulți călători spațiali dăinuiau în medie doar un moment scurt, mai puțin de o secundă; chiar și cei care se răspândeau și colonizau sistemele stelare alăturate ajungeau doar rareori în imediata vecinătate a unei lumini care semnala altă specie călătoare prin spațiu.

În partea noastră de galaxie au existat specii inteligente și capabile de călătorii în spațiu dinainte de a exista Pământul, se gândi Nicole… Dar foarte puține dintre aceste creaturi avansate au cunoscut emoția contactului cu egalii lor… Așadar,singurătatea este și ea unul din principiile fundamentale ale universului… Cel puțin, ale acestui univers…

După opt minute Vulturul îngheță din nou imaginea.

— Acum ne aflăm cu zece milioane de ani în urmă față de prezent. Pe Pământ, dinozaurii au dispărut de mult, distruși de neputința lor de a se adapta la schimbările de climă cauzate de impactul cu un mare asteroid… Însă dispariția lor le-a permis mamiferelor să „înflorească”, iar una din liniile evolutive ale mamiferelor începe să arate semne de inteligență rudimentară…

Vulturul se opri. Nicole îl privea cu o expresie intensă, aproape dureroasă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă extraterestrul.

— Universul nostru va sfârși în armonie? întrebă Nicole. Sau vom fi unul din punctele de reper care-l ajută pe Dumnezeu să definească regiunea pe care o caută ca fiind în afara setului dorit?

— Ce te face să pui acum întrebarea asta?

— Prezentarea asta e un catalizator uimitor, răspunse Nicole. În mintea mea se conturează zeci de întrebări. Însă cum n-am timp pentru toate, m-am gândit să o pun mai întâi pe cea mai importantă. Uite, aici, după zece miliarde de ani de evoluție, luminile sunt foarte împrăștiate. Nici una din grupările existente n-a căpătat caracter permanent și nici n-a devenit prea răspândită, chiar și în această parte relativ mică a galaxiei. Dacă universul nostru o să sfârșească mai devreme sau mai târziu în armonie, aproape fiecare sistem stelar din fiecare galaxie ar trebui să fie luminat… Sau am înțeles eu greșit ce voia să spună Sfântul Michael prin armonie?

— Nu cred, răspunse Vulturul.

— Unde se află sistemul nostru solar în imaginea de acum? întrebă Nicole.

— Chiar acolo, spuse Vulturul folosind arătătorul-lanternă, iar apoi cercetă repede cu privirea restul încăperii.

— Așadar, acum zece milioane de ani existau circa șaizeci de specii călătoare prin spațiu care trăiau prin cele mai apropiate zece mii de sisteme solare vecine cu al nostru… Iar una dintre aceste specii, dacă am înțeles bine ce înseamnă acel ciorchine de lumini de un verde închis, s-a născut nu prea departe de noi și apoi s-a răspândit în douăzeci sau treizeci de sisteme stelare…

— Corect, spuse Vulturul.

Nicole privi lung grupul de lumini verzi. Marginea lui nu era la mai mult de cincisprezece-ani lumină de locul în care Vulturul arătase sistemul solar. Nicole îi făcu semn Vulturului să pornească din nou prezentarea, iar el îi spuse că viteza de derulare va fi de numai două sute de mii de ani pe secundă.

Luminile verzi se apropiară tot mai mult de Pământ, apoi dispărură brusc.

— Stop! strigă Nicole.

Vulturul îngheță imaginea și o privi mirat.

— Ce s-a întâmplat cu tipii ăia? întrebă Nicole.

— Ţi-am povestit acum două zile despre ei, spuse Vulturul. S-au distrus singuri prin inginerie genetică.

Aproape că ajunseseră pe Pământ, se gândi Nicole. Cât de mult s-ar fi schimbat întreaga istorie dacă ajungeau… Ar fi recunoscut imediat potențialul intelectual al strămoșilor omului care trăiau în Africa și, fără îndoială,ar fi făcut pentru ei ceea ce au făcut Înaintașii pentru octopăianjeni. Iar noi…

Nicole văzu dintr-o dată în minte imaginea Sfântului Michael, explicând calm scopul universului în fața șemineului din biroul lui Michael și Simone.

— Aș putea să văd începutul? îl întrebă Nicole pe Vultur.

— Începutul cui?

— Începutul tuturor lucrurilor. Clipa în care s-a născut universul și s-a pus în mișcare întregul proces al evoluției.

— Se poate, spuse Vulturul după o scurtă pauză. N-avem cunoștințe despre ce a fost înainte de crearea acestui univers, continuă el un moment mai târziu, în timp ce stând alături de Nicole pe platformă în beznă totală. Totuși, presupunem că înainte de clipa creației a existat un fel de energie, căci ni s-a spus că materia acestui univers este un rezultat al transformării energiei.

Nicole se uită în jur.

— Pretutindeni beznă, spuse ea mai mult pentru sine. Și undeva în această beznă — dacă „undeva” are vreun înțeles — există energie. Și un Creator… Sau poate că energia era o parte a Creatorului?

— Nu știu, spuse Vulturul după altă pauză scurtă. Știm doar că soarta fiecărui element din univers a fost stabilită în acea clipă inițială. Felul în care acea energie s-a transformat în materie a definit miliarde de ani de istorie…

În timp ce Vulturul vorbea, o lumină orbitoare umplu încăperea. Nicole își întoarse fața de la sursa de lumină și-și acoperi ochii.

— Poftim, spuse Vulturul, întinzându-i o pereche de ochelari speciali.

— De ce ai făcut simularea atât de strălucitoare? întrebă Nicole după ce-și potrivi ochelarii.

— Pentru a indica, măcar într-o oarecare măsură, cum erau acele momente inițiale… Uite, spuse el arătând dedesubt, am oprit modelul la 10–40 secunde după momentul creației.

Universul există doar de un timp infinitezimal, totuși are deja o structură fizică bogată. Această cantitate incredibilă de lumină provine toată din acea porție micuță de supă cosmică de sub noi… Toată acea „substanță” care a format universul la început este complet străină de tot ce am putea recunoaște și înțelege. Nu există atomi, nu există molecule. Densitatea de quarcuri și leptoni era atât de mare încât un strop de „substanță” nu mai mare decât un atom de hidrogen ar cântări mai mult decât un ciorchine mare de galaxii din era noastră…

— Doar așa, din curiozitate, unde ne aflăm noi doi în acest moment? întrebă Nicole.

Vulturul ezită.

— Cel mai bun răspuns ar fi „nicăieri”, spuse el în cele din urmă. În scop ilustrativ aș putea spune că noi suntem în afara modelului universului. Dar ne-am putea afla în altă dimensiune. Bineînțeles că tot spațio-timpul care va deveni mai târziu universul nostru este conținut în acel mic volum care produce uluitoarea lumină. Temperatura de acolo, dacă modelul ar fi fost o reprezentare autentică, ar fi de zece trilioane de trilioane de ori mai mare decât a celei mai fierbinți stele care va evolua în cele din urmă… Modelul nostru de aici a distorsionat și conceptele de mărime și distanță. În momentul în care voi porni din nou simularea începuturilor universului, vom fi copleșiți de explozia de radiații a acelei picături compacte… În timp ce are loc ceea ce cosmologii numesc Era Inflației, mărimea presupusă a acestei camere va crește și ea rapid. Dacă nu modificam scara, acum n-ai fi putut să vezi structura universului la 10–40 secunde fără un microscop fantastic de puternic.

Nicole se uită lung la sursa de lumină de sub ea.

— Așadar, acel glob minuscul de substanță fierbinte și grea a fost sămânța a tuturor lucrurilor? Din acea cantitate infimă de supă de particule subatomice au apărut marile galaxii pe care mi le-ai arătat în domeniul celălalt? Pare imposibil…

— Nu doar galaxiile acelea, spuse Vulturul. Potențialul pentru întregul cosmos se găsește în acea ciudată supă supraîncălzită…

Mica globulă începu dintr-o dată să crească într-un ritm uluitor. Nicole avu senzația că exteriorul globulei îi va atinge fața în orice clipă. În fața ochilor ei se formau și dispăreau milioane de structuri bizare. Privea fascinată cum materia părea să-și schimbe natura de mai multe ori, trecând prin stări de tranziție la fel de ciudate și străine ca globula supraîncălzită dinainte.

— Am dat timpul înainte în model, spuse Vulturul câteva secunde mai târziu. Ceea ce vezi tu acolo, la aproximativ un milion de ani după creație, ar recunoaște orice student pasionat de fizică. S-au format niște atomi simpli — de pildă, trei tipuri de hidrogen, două de heliu. Litiul e cel mai greu atom cunoscut care există din abundență… Acum densitatea universului este echivalentă, în mare, cu cea a aerului de pe Pământ, iar temperatura a scăzut la un nivel relativ confortabil, o sută de milioane de grade.

Vulturul activă platforma și o ghidă printre lumini și ciorchini și filamente.

— Dacă am fi fost cu adevărat deștepți, am fi putut să ne uităm la toată această materie inițială și să anticipăm care „bucăți” vor deveni în cele din urmă ciorchini de galaxii… Cam pe la vremea asta a apărut primul Prim Monitor, singurul intrus în acest proces natural de evoluție… Mai devreme nu s-ar fi putut face nici o monitorizare, căci procesul este foarte sensibil… Orice observație efectuată, spre exemplu, în prima clipă a creației, ar fi distorsionat complet evoluția ulterioară.

Vulturul arătă o sferă metalică, micuță din centrul mai multor aglomerări uriașe de materie.

— Acel prim Prim Monitor a fost trimis de Creator, din altă dimensiune a universului timpuriu, în sistemul nostru de spațiu-timp în evoluție. Avea menirea să observe ce se petrece și să creeze, după nevoie, cu propria inteligență, celelalte sisteme de observare care să adune toate informațiile pertinente despre procesul general.

Nicole spuse încetișor.

— Așadar, Soarele, Pământul și fiecare ființă umană au rezultat din evoluția naturală imprevizibilă a acestui cosmos. Baza de Tranzit, Rama și chiar tu și Sfântul Michael sunteți rodul unei dezvoltări direcționate, proiectată inițial de acel prim Prim Monitor…

Se opri, se uită în jur, apoi se întoarse spre Vultur.

— Existența ta putea fi anticipată la scurt timp după momentul creației… Existența mea, ba chiar și existența omenirii au rezultat în urma unui proces atât de capricios din punct de vedere matematic încât n-ar fi putut fi anticipate nici măcar acum o sută de milioane de ani, ceea ce reprezintă numai unu la sută din viața universului până în acest moment…

Nicole clătină din cap, apoi dădu din mână.

— Bun, spuse ea, ajunge… Am contemplat îndeajuns infinitul.

Marea încăpere începu să se întunece iar, cu excepția luminițelor de pe podeaua platformei.

— Ce este? întrebă Vulturul, văzând expresia de nefericire întipărită pe chipul lui Nicole.

— Nu sunt sigură, răspunse ea. Simt un fel de tristețe, de parcă aș fi trăit o mare pierdere personală… Dacă am înțeles bine toate astea, atunci fiecare om în parte e mult mai deosebit decât tine sau chiar decât Rama. Există foarte puține șanse să mai apară vreodată niște ființe care să ne semene măcar pe departe, în acest univers sau în oricare altul… Noi suntem unul din produsele reușite ale haosului. Tu sau alte creaturi care să-ți semene probabil că există în toate celelalte universuri pe care se presupune că le studiază Creatorul… După un moment de tăcere, Nicole continuă:

— După ce l-am cunoscut pe Sfântul Michael, mi-am imaginat că, în acea armonie pe care o caută Dumnezeu, trebuie să existe glasuri omenești… acum îmi dau seama că, din tot acest univers, numai pe planeta Pământ, cântecele noastre…

Nicole simți o durere ascuțită în piept. Se chinui să respire, convinsă preț de câteva clipe că sfârșitul va veni imediat.

Vulturul nu spuse nimic, dar o urmări cu atenție. Când în sfârșit Nicole își recăpătă respirația, ea vorbi scurt, întretăiat.

— Mi-ai spus… la masă… un loc intim… unde pot să-mi văd… familia și prietenii.

În mașină vorbiră puțin, în răstimpurile în care durerea se mai domolea. Amândoi știau că următorul atac va fi ultimul, fără ca vreunul să o spună.

Intrară într-o altă zonă din Modulul Cunoașterii. Era o încăpere perfect circulară, cu un mic spațiu delimitat în mijloc, unde Vulturul putea să stea alături de scaunul cu rotile al lui Nicole. Se duseră într-acolo și priviră cum niște personaje cu înfățișare omenească încep să interpreteze diferite evenimente din viața de adult a lui Nicole în fiecare din cele șase decoruri de teatru separate din jurul lor.

Verosimilul interpretărilor era uluitor. Întreaga familie a lui Nicole și toți prietenii ei arătau exact cum arătaseră la vremea când avuseseră loc evenimentele, ba mai mult decât atât: toate scenele erau perfect reconstruite. Într-una din ele, Katie făcea surf în apropierea malului Lacului Shakespeare, râzând și fluturându-și mâna cu atitudinea îndrăzneață care o caracteriza. În altă scenă, Nicole privea o piesă jucată de mica trupă din Rama II cu ocazia comemorării a o mie de ani de la moartea lui Eleanor de Aquitania. Imaginea lui Simone la vârsta de patru ani și a lui Katie la doi ani, propria imagine alături de Richard când erau încă tineri și în putere îi umplură ochii de lacrimi.

Am avut o viață uluitoare, se gândi Nicole. Își deplasă scaunul în scena din Rama II și acțiunea se opri. Nicole se aplecă și ridică robotul TB pe care Richard îl crease pentru a distra fetițele. În mâna ei, robotul cântărea exact atât cât trebuia.

— Cum Dumnezeu ați făcut asta? întrebă ea.

— Tehnologie avansată, răspunse Vulturul. N-aș putea să-ți explic.

— Și dacă m-aș duce acolo, unde Katie face surf, aș simți apa dacă aș atinge-o?

— Absolut.

Nicole părăsi scena ținând în mâini pseudo-robotul. După plecarea ei se materializă alt TB și scena continuă. Uitasem, Richard, de minunatele tale creații micuțe, își spuse Nicole.

Inima ei îi mai oferi câteva minute de răgaz ca să savureze scenele extrase din propria viață. Simți iar fiorul momentului nașterii lui Simone, retrăi prima noapte de dragoste cu Richard la scurt timp după ce el o găsise în New York și revăzu fantasticele priveliști și creaturi care-i întâmpinaseră pe ea și pe Richard când porțile Orașului de Smarald li se deschiseseră pentru prima dată.

— Ai putea să reiei orice întâmplare din viața mea? întrebă Nicole, simțind dintr-o dată o gheară în piept.

— Da, dacă s-a petrecut după ce ai ajuns pe Rama și o pot găsi în arhive, răspunse Vulturul.

Nicole icni. Infarctul fatal se apropia tot mai mult.

— Te rog, spuse ea cu greutate, aș vrea să văd ultima mea discuție cu Richard, înainte să plece…

Nu mai durează mult,îi spuse un glas lăuntric. Strânse din dinți și încercă să se concentreze asupra scenei care apăruse brusc în fața ei. Richard îi explica personajului Nicole de ce trebuie să fie el cel care să-l însoțească pe Archie în Noul Eden.

— Înțeleg, spuse personajul Nicole pe scenă.

Înțeleg, își spuse adevărata Nicole. Asta e cea mai importantă afirmație pe care o poate face cineva vreodată… cheia vieții este înțelegerea…Iar acum înțeleg că sunt o ființă muritoare căreia i-a sosit timpul să moară…

Un alt val de durere intensă veni însoțit de amintirea unui vers dintr-o veche poezie latină: „Timor mortis conturbat me”… dar nu-mi va fi frică, pentru că înțeleg.

Vulturul o urmărea îndeaproape.

— Aș vrea să-i văd pe Richard și pe Archie, spuse ea cu greutate, ultimele lor clipe… în celulă… chiar înainte de venirea bioților.

Nu-mi va fi frică, pentru că înțeleg.

Camera se întunecă. Secundele treceau. Durerea era cumplită. Nu-mi va fi frică…

Lumina se aprinse iar. Richard și Archie erau în celulă, chiar în fața scaunului lui Nicole. Ea îi auzi pe bioți deschizând ușa de la holul blocului de celule…

— Oprește aici, te rog, articulă cu greutate Nicole. Chiar în stânga scenei cu Richard și Archie, copiii ei și doctorul Blue erau aliniați într-un tablou. Nicole se chinui să se ridice în picioare și parcurse cei câțiva metri pentru a fi printre ei. Atinse pentru ultima oară fețele pe care le iubea, cu lacrimile șiroind.

Pereții inimii ei începură să se năruie. Nicole intră împleticindu-se în scena din celula lui Richard și îmbrățișă reprezentarea soțului ei.

— Înțeleg, Richard, spuse ea.

Nicole se lăsă încet în genunchi. Se întoarse cu fața la Vultur.

— Înțeleg, spuse ea cu un zâmbet.

Iar înțelegerea e fericire, se gândi ea.

SFÂRȘIT