Razboi pe Rama

8

Max termină cu bărbieritul și-și spălă restul de cremă de ras de pe față. Apoi scoase dopul și apa dispăru din chiuveta de piatră. După ce se șterse bine pe față cu un prosop mic, se întoarse spre Eponine care stătea pe patul din spatele lui, alăptându-l pe Marius.

— Ei bine, franțuzoaico, spuse el râzând, trebuie să recunosc că sunt al naibii de emoționat. N-am mai cunoscut până acum un Optimizator Șef.

Se duse lângă ea.

— O dată, când eram în Little Rock la o consfătuire a fermierilor, am stat lângă guvernatorul statului Arkansas… Și atunci am fost puțin agitat.

Eponine zâmbi.

— Mi-e greu să mi te imaginez emoționat, spuse ea. Max rămase tăcut un timp, uitându-se la soția și fiul său.

Pruncul scotea niște gângureli dulci în timp ce mânca.

— Chiar îți face plăcere afacerea asta cu alăptatul, nu-i așa?

Eponine dădu din cap.

— E o plăcere care nu seamănă cu nimic din ce am cunoscut vreodată. Nici nu-ți pot descrie ce simt… nu știu cuvântul exact, poate cel mai aproape ar fi „comuniune”.

Max dădu din cap.

— Existența noastră e uimitoare, nu-i așa? Aseară, în timp ce-l schimbam pe Marius, mă gândeam cât de mult semănăm cu milioane de alte cupluri de oameni care-și răsfață primul copil… și totuși, chiar dincolo de ușa asta, e un oraș extraterestru condus de o specie care…

Nu-și termină gândul.

— Ellie s-a schimbat de săptămâna trecută, spuse Eponine. Și-a pierdut fața radioasă și vorbește mai mult de Robert…

— A îngrozit-o execuția, comentă Max. Mă întreb dacă femeile sunt din fire mai sensibile la violență. Îmi amintesc că după ce Clyde s-a căsătorit cu Winona și a adus-o la fermă, prima dată când ea ne-a văzut tăind doi porci, s-a făcut foarte albă la față… N-a spus nimic, dar niciodată n-a mai venit să se uite.

— Ellie nu prea vrea să vorbească despre seara aia, spuse Eponine mutându-l pe Marius la celălalt sân. Și asta nu-i stă deloc în fire.

— Ieri, Richard s-a întâlnit cu Archie ca să-i ceară componentele necesare ca să construiască translatori pentru noi ceilalți și l-a întrebat despre incident… Richard spunea că afurisitul de octod a fost șmecher ca un vulpoi și n-a răspuns direct. Nici măcar n-a vrut să confirme ce i-a spus doctorul Blue lui Nicole despre politica lor de lichidare.

— E destul de înspăimântător, nu-i așa? replică Eponine cu o strâmbătură. Nicole zicea că l-a pus pe doctorul Blue să repete de mai multe ori politica asta și chiar a încercat mai multe versiuni în engleză, în prezența lui, ca să fie sigură că a înțeles-o corect.

— E destul de simplu, până și pentru un fermier, spuse Max cu un rânjet forțat. Orice octopăianjen adult a cărui contribuție totală la resursele coloniei, într-o perioadă de timp dată, nu este cel puțin egală ca valoare cu resursele necesare întreținerii acestui individ, va fi trecut pe lista de lichidare. În cazul în care dezechilibrul nu este corectat într-o perioadă de timp prestabilită, octopăianjenul va fi lichidat la sfârșitul acelei perioade.

— După spusele doctorului Blue, Optimizatorii sunt cei care interpretează politica, spuse Eponine după o scurtă tăcere. Ei hotărăsc cât valorează fiecare lucru…

— Știu, spuse Max, întinzând mâna și mângâindu-și fiul pe spate, și cred că ăsta este unul din motivele care-i fac pe Richard și pe Nicole să fie neliniștiți cu privire la ziua de azi. Nimeni n-a spus nimic explicit, dar noi folosim de mult timp o grămadă de resurse și-i al naibii de greu de văzut cu ce contribuim…

Nicole băgă capul pe ușă.

— Max, ești gata? Toți ceilalți sunt aici, afară, lângă fântână.

Max se aplecă s-o sărute pe Eponine.

— O să vă descurcați, tu și Patrick, cu Benjy și copiii? întrebă el.

— Categoric, răspunse Eponine. Benjy nu e deloc o problemă, iar Patrick a petrecut atâta timp cu copiii încât a devenit expert în îngrijirea lor.

— Te iubesc, franțuzoaico, spuse Max.

În anticamera zonei de operare a Optimizatorului Șef erau cinci scaune pentru ei. Nicole le explică pentru a doua oară lui Archie și doctorului Blue cuvântul „birou”, însă cei doi octopăianjeni insistară că „zonă de operare” e o traducere mai bună în engleză a denumirii locului în care lucra Optimizatorul Șef.

— Uneori Optimizatorul Șef întârzie puțin, spuse Archie a scuză. Evenimentele neașteptate survenite în colonie o pot sili să se abată de la programul stabilit.

— Trebuie că se petrece ceva cu adevărat neobișnuit, îi spuse Richard lui Max. Punctualitatea este una din caracteristicile de bază ale speciei octopâienjenești.

Cei cinci oameni așteptară în tăcere întâlnirea, fiecare cufundat în propriile gânduri. Inima lui Nai bătea repede. Era și neliniștită și emoționată. Își amintea că simțise ceva asemănător pe vremea când era școlăriță, așteptând să fie primită de fiica regelui Thailandei, prințesa Suri, după ce câștigase premiul întâi la un concurs internațional.

După câteva minute, un octopăianjen le făcu semn să intre în camera alăturată, unde fură informați că într-o clipă vor sosi Optimizatorul Șef și câțiva consilieri ai ei. (Oamenii înțeleseră că Optimizatorul Șef era un octopăianjen femelă.) Noua încăpere avea ferestre transparente. De jur împrejurul lor vedeau activitate. Locul în care stăteau îi amintea lui Richard de secția de control dintr-o uzină nucleară sau dintr-o agenție de dirijare a zborurilor spațiale. Pretutindeni erau computere, monitoare și tehnicieni octopăianjeni. Richard puse o întrebare despre ceva ce se petrecea într-o zonă îndepărtată, dar înainte ca Archie să apuce să răspundă, în cameră intrară trei octopăianjeni.

Cei cinci oameni se ridicară într-un gest reflex. Archie îi prezentă pe Optimizatorul Șef, pe Optimizatorul Șef Adjunct pentru Orașul de Smarald și pe Optimizatorul Șef pentru Securitate. Fiecare dintre acești trei octopăianjeni le întinse oamenilor un tentacul și fură schimbate „strângeri de mână”. Archie le făcu semn oamenilor să ia loc; Optimizatorul Șef începu să vorbească imediat.

— Suntem la curent cu faptul că ați solicitat, prin intermediul reprezentantului nostru, să vi se permită să vă întoarceți în Noul Eden pentru a vă alătura din nou celorlalți membri ai speciei voastre de la bordul Ramei. N-am fost surprinși complet de această cerere, pentru că datele istorice pe care le-am colectat arată că majoritatea speciilor inteligente cu afectivitate puternică, după o perioadă de trai într-o comuniune extraterestră, încep să resimtă un sentiment de separare și tânjesc să se întoarcă într-o lume mai familiară… În dimineața asta am dori să vă furnizăm niște informații suplimentare care v-ar putea influența cererea de întoarcere în Noul Eden.

Archie îi rugă pe oameni să-l urmeze pe Optimizatorul Șef. Grupul trecu printr-o cameră asemănătoare cu cele două pe care le văzuseră înainte și intrară apoi într-o încăpere mare, dreptunghiulară, cu o duzină de ecrane răspândite pe toți patru pereții, la nivelul normal al privirii octopăianjenilor.

— Am început să monitorizăm îndeaproape tot ce se întâmplă în teritoriul vostru cu mult înainte să evadați, spuse Optimizatorul Șef după ce se adunară cu toții. În dimineața asta vrem să vă arătăm unele din evenimentele pe care le-am observat.

În clipa următoare, toate ecranele de perete se aprinseră. Pe fiecare se derula un fragment din viața cotidiană a oamenilor rămași în Noul Eden. Calitatea imaginilor nu era perfectă și nici un fragment nu ținea mai mult de câțiva mileți, conținutul imaginilor nu lăsa loc pentru nici o îndoială.

Timp de mai multe secunde, oamenii rămaseră fără grai. Stăteau înmărmuriți, cu privirile ațintite asupra imaginilor de pe pereți. Pe unul din ecrane văzură cum Nakamura, îmbrăcat ca un shogun japonez, ținea un discurs în fața unei mulțimi mari, în piața din Orașul Central. Ţinea în mână un desen mare, făcut de mână, reprezentând un octopăianjen. Deși filmul era mut, gesturile lui și reacția mulțimii arătau clar că Nakamura îndeamnă pe toată lumea la acțiune împotriva octopăianjenilor.

— Fir-aș al naibii, spuse Max, mutându-și ochii de la un ecran la altul.

— Uitați-vă aici, spuse Nicole. Este El Mercado din San Miguel.

În cel mai sărac dintre cele patru sate din Noul Eden, vreo zece „duri” albi și asiatici, legați la cap cu banderole de karateka, snopeau în bătaie patru tineri, negri și mulatri, sub ochii a doi polițiști din Noul Eden și ai unei mulțimi îndurerate alcătuită din aproximativ douăzeci de săteni. După bătaie, bioții Tiasso și Lincoln luară trupurile frânte și însângerate și le puseră într-o căruță mare, pe trei roți.

Pe un alt ecran apărea o mulțime de oameni bine îmbrăcați, în majoritate albi și orientali, care soseau la o petrecere sau un festival în cazinoul Vegas al lui Nakamura. Lumini strălucitoare îi îmbiau spre cazinou, pe care o reclamă uriașă proclama „Ziua Aprecierii Cetățenilor” și anunța că fiecare participant la petrecere va primi o duzină de bilete la loterie gratis, pentru a sărbători ocazia. Două postere mari înfățișându-l pe Nakamura, zâmbitor și purtând cămașă albă și cravată, flancau reclama.

Un monitor de pe peretele din spatele Optimizatorului Șef arăta interiorul pușcăriei din Orașul Central. O nouă infractoare, o femeie cu o coafură multicoloră, era băgată într-o celulă în care se găseau deja alte două deținute. Părea că nou venita se plânge de înghesuială, dar polițistul o împinse în celulă și râse. Când polițistul se întoarse la biroul său, pe peretele din spatele lui se văzură două fotografii, una a lui Richard și cealaltă a lui Nicole, sub fiecare fiind scris cu litere mari de tipar cuvântul RECOMPENSĂ.

Octopăianjenii așteptară răbdători cât timp ochii oamenilor se mutară de la un ecran la altul. „Cum dracu’?” întreba întruna Richard, clătinând din cap. Apoi ecranele se stinseră brusc.

— Am adunat un total de patruzeci și opt de secvențe pentru a vi le arăta azi, spuse Optimizatorul Șef, toate extrase din observațiile făcute în ultimele opt zile în Noul Eden. Optimizatorul pe care voi îl numiți Archie va primi un catalog al secvențelor, care au fost clasificate după locație, timp și descrierea evenimentului. Puteți sta aici cât vreți ca să le priviți, să discutați între voi și să puneți întrebări celor doi octopăianjeni care v-au însoțit aici… Dacă, la sfârșit, doriți să luați iarăși legătura cu mine, voi face așa încât să vă pot sta la dispoziție.

Apoi Optimizatorul Șef plecă, urmat de cele două ajutoare. Nicole se așeză pe un scaun. Era palidă și părea cuprinsă de slăbiciune. Ellie se duse la ea.

— Te simți bine, mamă? întrebă Ellie.

— Așa cred, răspunse Nicole. Imediat după ce imaginile au început să se deruleze, am simțit o durere ascuțită în piept — probabil din cauza surprizei și emoției — dar acum m-a lăsat.

— Vrei să mergi acasă, să te odihnești? întrebă Richard.

— Glumești? replică Nicole cu zâmbetul ei caracteristic. N-aș rata ocazia să văd acest spectacol nici de-ar fi să cad moartă în mijlocul lui.

Se uitară timp de aproape trei ore la filmele mute. Din ele rezulta clar că în Noul Eden nu mai există libertatea individului și că majoritatea coloniștilor se zbat pentru o existență sărăcăcioasă. Nakamura își consolidase dominația asupra coloniei și zdrobise toată opoziția. Dar colonia pe care o guverna el era populată în majoritate de cetățeni mohorâți și nefericiți.

La început, toți oamenii se uitară împreună la aceleași secvențe, dar după ce le derulară pe primele trei sau patru, Richard sugeră că e grozav de ineficient să urmărească toți fiecare fragment, pe rând.

— Vorbești ca un adevărat optimizator, spuse Max, care totuși era de acord cu Richard.

Exista un fragment în care apărea scurtă vreme Katie. Era o scenă de noapte târzie în Vegas. În fața unuia din cluburi, prostituatele de stradă își făceau meseria. Katie se apropie de una dintre femei, vorbi ceva cu ea, apoi dispăru din imagine. Richard și Nicole comentară între ei că, în imagine, Katie arăta foarte slabă, chiar sfrijită. Îi cerură lui Archie să reia de mai multe ori fragmentul.

Alt fragment era dedicat în întregime spitalului din Orașul Central. Privitorii nu avură nevoie de cuvinte ca să înțeleagă că exista o penurie de medicamente vitale, că personalul era insuficient și că aparatura începea să se deterioreze. O scenă deosebit de elocventă arăta o femeie tânără, de proveniență mediteraneană, probabil grecoaică, murind după o dureroasă întrerupere de sarcină. Camera de nașteri era luminată cu lumânări, iar echipamentul de monitorizare care i-ar fi putut identifica problemele zăcea deconectat inexplicabil de la curent, lângă pat.

Robert Turner apărea pretutindeni în secvența cu spitalul. Prima dată când îl văzu trecând pe holuri, Ellie izbucni în lacrimi. Plânse pe durata întregului fragment, apoi ceru să-l mai vadă o dată și încă o dată. Abia a treia oară făcu oarecare comentarii.

— Arată tras la față și epuizat de muncă, spuse ea. N-a învățat niciodată să aibă grijă de el.

Când văzu că oamenii sunt cu toții istoviți emoțional și nimeni nu mai cere reluarea vreunui fragment, Archie îi întrebă dacă doresc să discute din nou cu Optimizatorul Șef.

— Nu acum, spuse Nicole, dând glas părerii tuturor. N-am avut timp să asimilăm ce am văzut.

Nai întrebă dacă puteau să ia cu ei acasă unele fragmente.

— Aș vrea să le revăd mai pe îndelete, spuse ea. Și ar fi grozav dacă le-am putea arăta lui Patrick și Eponine.

Archie răspunse că îi pare rău, dar fragmentele pot fi vizionate numai în unul din centrele de comunicare ale octopăianjenilor.

Pe drumul de întoarcere în zona lor, Richard discută cu Archie și-i arătă octopăianjenului ce bine funcționează translatorul. Richard terminase ultimele teste în ziua precedentă întâlnirii cu Optimizatorul Șef. Translatorul putea traduce fie dialectul normal al octopăianjenilor, fie limba anume adaptată pentru spectrul vizual al oamenilor. Archie recunoscu că e impresionat.

— Apropo, spuse Richard mai tare, astfel încât să-l audă toți compatrioții, cred că n-avem prea multă șansă să ne spui cum ați reușit să obțineți toate acele fragmente video din Noul Eden, nu-i așa?

Archie răspunse fără să ezite.

— Cuadroizi de imagini zburători, spuse el. Un gen mai avansat. Mult mai mici.

Nicole traduse pentru Max și Nai.

— Fir-aș al dracului, bombăni Max în surdină, apoi se ridică și se duse la celălalt capăt al mașinii, clătinând cu putere din cap.

— Nu l-am văzut niciodată pe Max atât de sobru și de încordat, îi spuse Richard lui Nicole.

— Nici eu, răspunse ea.

Se plimbau, ca să facă mișcare, la o oră după ce luaseră cina cu familia și prietenii. Un licurici singuratic ținea ritmul cu ei în timp ce parcurgeau de mai multe ori drumul din fundătură până la piața din celălalt capăt al străzii.

— Crezi că Max se va răzgândi în privința plecării? întrebă Richard ocolind din nou fântâna.

— Nu știu, spuse Nicole. Cred că e și acum în stare de șoc, într-un fel… Detestă faptul că octopăianjenii pot să urmărească tot ce facem. De asta insistă ca el și familia lui să se întoarcă în Noul Eden, chiar dacă ceilalți rămân aici.

— Ai avut ocazia să discuți cu Eponine între patru ochi?

— Alaltăieri a venit cu Marius, chiar după somnul de prânz. În timp ce-i puneam micuțului niște medicamente pe urticaria de la scutec, Eponine m-a întrebat dacă i-am pomenit lui Archie despre faptul că vor să plece… Părea înspăimântată.

Intrară în pas vioi în piață. Fără să se oprească, Richard scoase o batistă și-și șterse sudoarea de pe frunte.

— Totul s-a schimbat, spuse atât pentru sine, cât și pentru Nicole.

— Sunt convinsă că totul face parte din planul octopăianjenilor, spuse Nicole. Nu cred că ne-au arătat înregistrările acelea video doar ca să ne demonstreze că toate merg prost în Noul Eden. Au știut cum vom reacționa după ce vom fi avut timp să pătrundem adevărata semnificație a celor văzute.

Cei doi se îndreptară în tăcere spre căminul lor temporar. La următorul ocol în jurul fântânii, Richard spuse:

— Așadar, ei observă tot ce facem, inclusiv conversația asta?

— Bineînțeles, răspunse Nicole. Ăsta a fost mesajul fundamental pe care ni l-au transmis octopăianjenii lăsându-ne să vedem secvențele video… Nu putem avea secrete. Fuga iese din discuție. Suntem cu totul în puterea lor… Chiar dacă voi sunteți de altă părere, eu tot nu cred că octopăianjenii intenționează să ne facă rău… Cred că s-ar putea chiar să ne lase să ne întoarcem în Noul Eden… Până la urmă.

— Asta nu se va întâmpla niciodată, spuse Richard. Ar însemna că au irosit degeaba o grămadă de resurse, o situație hotărât dezavantajoasă… Nu, eu am certitudinea că octopăianjenii tot mai încearcă să-și dea seama care e locul potrivit pentru noi în sistemul lor general.

Richard și Nicole iuțiră pasul în tura finală. Când terminară, se opriră la fântână și băură apă.

— Cum te simți? întrebă Richard.

— Bine, răspunse Nicole. Nu mă doare nimic, nu gâfâi. Ieri m-a consultat doctorul Blue și n-a găsit nimic patologic. Inima mea e doar bătrână și slăbită… Trebuie să mă aștept să mai am din când în când probleme.

— Mă întreb ce loc special vom ocupa în lumea octopăianjenilor, spuse Richard câteva minute mai târziu, în timp ce se spălau pe față.

Nicole îi aruncă o privire soțului ei.

— Oare nu tu râdeai de mine acum câteva luni când făceam presupuneri cu privire la motivele lor?… Cum poți acum să fii atât de sigur că înțelegi ce încearcă octopăianjenii să înfăptuiască?

— Nu sunt sigur, spuse Richard zâmbind larg. Dar e firesc să presupui că o specie superioară e măcar înzestrată cu logică.

Richard o trezi pe Nicole în toiul nopții.

— Îmi pare rău că te deranjez, iubito, dar am o problemă.

— Ce anume? întrebă Nicole, ridicându-se în capul oaselor.

— E jenant, spuse Richard. De asta n-am pomenit de ea mai devreme… A început chiar după Ziua Belșugului… M-am gândit că o să dispară, dar săptămâna asta durerea a devenit de nesuportat.

— Haide, Richard, treci la subiect, spuse Nicole, puțin iritată că fusese trezită din somn. Despre ce durere vorbești?

— De fiecare dată când urinez, am o senzație de arsură. Nicole încercă să-și înăbușe un căscat în timp ce se gândea.

— Și urinezi mai frecvent? întrebă ea.

— Da… de unde ai știut?

— Cred că Achile a fost ținut de prostată când a fost cufundat în Styx, spuse Nicole. Este cu certitudine cea mai slabă componentă din anatomia bărbatului… Întoarce-te pe burtă și lasă-mă să te examinez.

— Acum? întrebă Richard. Nicole râse.

— Dacă tot m-ai trezit dintr-un somn profund din cauza durerii, poți măcar să strângi din dinți cât îmi verific eu diagnosticul instantaneu.

Doctorul Blue și Nicole ședeau împreună în casa octopăianjenului. Pe un perete erau proiectate patru cadre. Doctorul Blue spuse:

— Imaginea din extrema stângă de tot prezintă tumoarea așa cum arăta în acea primă dimineață de acum zece zile, când mi-ai cerut să confirm diagnosticul tău. Al doilea cadru este o imagine mult mărită a unei perechi de celule prelevate din tumoare. Anomaliile celulare — ceea ce voi numiți cancer — sunt marcate cu pete albastre.

Nicole zâmbi stins.

— Mi-e puțin greu să-mi reorganizez gândirea, spuse ea. Nu folosești culorile pentru „boală” când descrii problema lui Richard — numai cuvântul din limba ta pe care eu îl înțeleg ca „anomalie”.

Doctorul Blue răspunse:

— Pentru noi, boala e ca o perturbare cauzată de un agent extern, precum o bacterie sau un virus ostil. O neregularitate în chimia celulară care conduce la fabricarea de celule nepotrivite e o cu totul altă problemă. În medicina noastră, regimurile de tratament sunt complet diferite pentru cele două cazuri. Acest cancer din corpul soțului tău e mai strâns înrudit cu bătrânețea, generic vorbind, decât cu o boală ca pneumonia sau gastroenterita.

Doctorul Blue întinse un tentacul spre a treia imagine.

— Imaginea asta arată tumoarea acum trei zile, după ce substanțele chimice special purtate de agenții noștri microbiologici au fost dispersate cu grijă la locul anomaliei. Tumoarea a început deja să dea înapoi pentru că producția de celule maligne a fost oprită. În ultima imagine, luată azi dimineață, prostata lui Richard arată iarăși normal. Toate celulele canceroase inițiale au murit și n-au fost produse altele noi.

— Așa că acum va fi bine? întrebă Nicole.

— Probabil, răspunse doctorul Blue. Nu putem fi absolut siguri pentru că încă nu avem atâtea date cât ne-ar plăcea despre ciclul de viață al celulelor voastre. Celulele voastre au câteva caracteristici unice — cum au întotdeauna speciile care au cunoscut o evoluție deosebită de a oricăror ființe examinate anterior de noi — care ar putea permite o recidivă a anomaliei. Totuși, bazându-mă pe experiența noastră cu multe alte creaturi vii, aș spune că este puțin probabil să apară o nouă tumoare de prostată.

Nicole îi mulțumi colegului său octopăianjen.

— A fost incredibil! spuse ea. Ce minunat ar fi dacă cunoștințele voastre medicale ar putea fi transportate înapoi pe Pământ.

Imaginile dispărură de pe perete. Doctorul Blue spuse:

— S-ar crea și multe probleme sociale, dacă am înțeles bine ceea ce mi-ai spus despre planeta voastră natală. Dacă membrii speciei voastre n-ar muri de pe urma bolilor sau anomaliilor celulare, speranța de viață ar crește considerabil… Specia noastră a cunoscut o transformare similară după Epoca de Aur a biologiei din istoria noastră, când durata de viață a octopăianjenilor s-a dublat în doar câteva generații…

Abia după ce Optimizarea a fost ferm implantată ca structură de guvernământ, s-a atins un echilibru social. Avem o mulțime de dovezi că, fără o politică sănătoasă de anihilare și reînnoire, o colonie de ființe aproape nemuritoare ar cunoaște haosul într-o perioadă de timp relativ scurtă. Interesul lui Nicole se deșteptă brusc.

— Pot aprecia ce spui, cel puțin din punct de vedere intelectual. Dacă toți trăiesc veșnic sau aproape veșnic, iar resursele sunt finite, populația va depăși în scurt timp resursele de hrană și spațiul vital disponibile. Dar trebuie să recunosc, mai ales ca persoană în vârstă, că fie și numai ideea unei „politici de anihilare” mă înspăimântă.

— În istoria noastră timpurie, spuse doctorul Blue, societatea noastră era structurată cam ca a voastră, aproape toată puterea de decizie aflându-se în mâna membrilor mai în vârstă ai speciei. De aceea, după ce speranța de viață a crescut în mod dramatic, a fost mai ușor să se restricționeze reînnoirea decât să se rezolve problema dificilă a anihilărilor planificate. Totuși, după o perioadă de timp relativ scurtă, societatea îmbătrânită a început să stagneze. Așa cum ar explica Archie sau oricare optimizator bun, coeficientul de „osificare” a coloniilor noastre a devenit atât de mare încât, în cele din urmă, toate ideile noi au fost respinse. Aceste colonii geriatrice s-au prăbușit, în principal din cauză că n-au fost în stare să facă față condițiilor în schimbare ale universului din jurul lor.

— Așadar, aici intervine Optimizarea?

— Da, răspunse doctorul Blue. Dacă fiecare individ îmbrățișează ideea că bunăstarea întregii colonii trebuie să prevaleze, atunci se vede imediat că anihilările planificate sunt un element vital al soluției optime. Archie ar putea să-ți arate cantitativ ce dezastruos este, din punctul de vedere al coloniei ca un întreg, să irosești cantități imense din resursele colective pentru acei cetățeni a căror contribuție potențială în viitor este relativ scăzută. Colonia are de câștigat cel mai mult prin investirea în acei membri care au înainte o viață lungă și sănătoasă și, prin urmare, o probabilitate mare de a restitui investiția.

Nicole îi repetă octopăianjenului unele fraze, doar pentru a se asigura că a înțeles corect. Apoi rămase tăcută timp de doi-trei nileți. În cele din urmă spuse:

— Presupun că, deși bătrânețea vă este întârziată atât prin amânarea maturității sexuale, cât și prin uimitoarele voastre posibilități medicale, la un moment dat, conservarea vieții unui octopăianjen bătrân devine prohibitiv de costisitoare.

— Exact, răspunse doctorul Blue. Noi putem lungi viața unui individ aproape la infinit. Totuși, există trei factori majori care fac ca prelungirea suplimentară a vieții să nu fie deloc eficientă pentru colonie. În primul rând, cum ai menționat, costul efortului de a prelungi viața crește dramatic când fiecare subsistem biologic sau organ începe să funcționeze sub eficiența maximă. În al doilea rând, când un octopăianjen începe să-și dedice tot mai mult timp procesului de a rămâne pur și simplu în viață, cantitatea de energie cu care el ar putea contribui la bunăstarea coloniei scade considerabil. În al treilea rând, deși timp de un număr de ani după ce vioiciunea mentală și capacitatea de a învăța încep să scadă, înțelepciunea acumulată compensează din plin puterea redusă a creierului, vine un moment în viața fiecărui octopăianjen când simpla greutate a experienței trecute îngreunează extrem de mult orice încercare de a învăța ceva nou. Optimizatorii sociologi au dovedit acest aspect controversat încă de acum mulți ani. Chiar și la un octopăianjen sănătos, această fază a vieții, numită de Optimizatorii noștri Instalarea Flexibilității Limitate, semnalează o capacitate redusă de a contribui la bunăstarea coloniei.

— Așadar, Optimizatorii stabilesc când e timpul lichidării?

— Da, și nu știu exact cum fac ei asta. Mai întâi există o perioadă de probă, în timpul căreia octopăianjenul e trecut pe lista de lichidare și i se dă timp ca să-și îmbunătățească balanța netă. Această balanță, dacă am înțeles explicațiile lui Archie, este calculată pentru fiecare octopăianjen prin compararea contribuției pe care o aduce cu resursele necesare întreținerii lui. Dacă balanța nu se îmbunătățește, se programează anihilarea.

— Și cum reacționează cei selectați pentru anihilare? întrebă Nicole, cutremurându-se fără să vrea când își aminti că ea însăși se confruntase cu condamnarea la moarte.

— În moduri diferite, răspunse doctorul Blue. Unii, mai ales cei care au fost bolnavi, acceptă că nu sunt în stare să redreseze balanța nesatisfăcătoare și-și plănuiesc moartea într-un mod organizat. Alții cer consultanță de optimizare și solicită sarcini noi, cu o mai mare probabilitate de a le permite să-și realizeze cotele de contribuție… Asta a făcut Hercule chiar înainte de sosirea voastră.

Nicole rămase fără glas un moment. Simți un fior de gheață pe șira spinării.

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat cu Hercule? întrebă ea în cele din urmă, adunându-și curajul.

— A fost dojenit aspru pentru că nu i-a asigurat lui Nikki o protecție corespunzătoare de Ziua Belșugului, spuse doctorul Blue. Apoi i s-au încredințat alte sarcini și Optimizatorul de Lichidare l-a informat că practic nu există nici o cale de a se redresa în urma evaluării foarte negative a muncii lui recente… Hercule a solicitat anihilarea imediată.

Nicole icni. Îl revăzu în amintire pe prietenul octopăianjen stând în fundătură și jonglând cu multe mingi, spre încântarea copiilor. Și acum Hercule e mort, gândi ea. Din cauză că nu și-a făcut treaba. E un lucru crud, nemilos!

Nicole se ridică și-i mulțumi încă o dată octopăianjenului. Încercă să-și spună că trebuie să se bucure de vindecarea lui Richard și că n-ar trebui s-o preocupe moartea unui octopăianjen relativ neînsemnat. Dar imaginea lui Hercule continuă să o obsedeze. Ei sunt o specie cu totul diferită, își spuse. Nu-i judeca după standardele umane.

Pe punctul de a pleca din casa doctorului Blue, Nicole simți dintr-o dată o dorință copleșitoare de a ști mai multe despre Katie.

— Doctore Blue, spuse ea, stând în ușă. Aș vrea să-ți cer o favoare. Nu știu dacă să ți-o cer ție sau lui Archie… Nu știu nici măcar dacă ceea ce vreau e posibil.

Octopăianjenul o întrebă care era favoarea.

— După cum știi, spuse Nicole, mai am o fiică. Trăiește în Noul Eden. Am văzut-o într-una din secvențele video pe care ni le-a arătat Optimizatorul Șef luna trecută… Aș vrea foarte mult să știu ce se întâmplă în viața ei.