Razboi pe Rama

5

Max era agitat.

— Eu unul nu vreau să rămân în locul ăsta un minut mai mult decât e necesar. Nu mai am încredere în ei… Ascultă, Richard, tu știi al naibii de bine că am dreptate. Ai văzut ce repede a scos Archie din traistă chestia aia ca un tub când iguana extraterestră i-a sărit în spate lui Benjy? Și n-a ezitat o nici o clipă s-o folosească. Am auzit doar un fâsâit și, presto! șopârla aia a căzut, ori moartă, ori paralizată. I-ar fi făcut același lucru oricăruia dintre noi dacă nu ne-am fi purtat cum trebuie.

— Max, cred că exagerezi, spuse Richard.

— Nu, zău? Să fie tot o exagerare faptul că scena de ieri mi-a dovedit pentru a nu știu câta oară cât de neputincioși suntem…

— Max, îl întrerupse Nicole, nu crezi că ar fi mai bine să discutăm subiectul ăsta altă dată, când nu vom mai fi atât de pătimași?

— Nu, răspunse cu tărie Max. Nu cred. Vreau să-l discutăm acum, în dimineața asta. De asta am rugat-o pe Nai să le dea copiilor micul dejun acasă la ea.

— Doar nu sugerezi că ar trebui să plecăm în clipa asta, când Eponine poate să nască în orice clipă? spuse Nicole.

— Bineînțeles că nu, răspunse Max. Dar cred că ar trebui să ne luăm tălpășița de îndată ce o să poată călători. Doamne, Nicole, cel fel de viață putem avea noi aici? Nikki și gemenii sunt speriați de moarte. Pun pariu că nu vor mai vrea să iasă din zona noastră săptămâni întregi, poate chiar niciodată… Și nu e, oare, momentul să ne întrebăm de ce ne-au adus octopăianjenii aici? Ai văzut ieri toate creaturile alea de pe stadion? N-ai avut impresia că toate muncesc pentru octopăianjeni, într-un fel sau altul? Nu e probabil să fim și noi integrați în curând, cine știe cum, în sistemul lor utilitar? Ellie vorbi pentru prima dată de la începutul conversației.

— Eu am avut întotdeauna încredere în octopăianjeni, spuse ea. Nu mi-am pierdut-o. Nu cred să aibă vreun fel de plan diabolic de a ne integra în schema lor generală într-un mod care să fie inacceptabil pentru noi… Însă ieri am învățat ceva, sau ar trebui să spun că am reînvățat ceva. Ca mamă, am responsabilitatea să-i asigur fiicei mele un mediu în care să poată înflori și să aibă șansa de a fi fericită… Nu mai cred că acest lucru este posibil aici, în Orașul de Smarald.

Nicole se uită mirată la Ellie.

— Deci și tu vrei să pleci? întrebă ea.

— Da, mamă.

Nicole se uită în jur. După expresia de pe chipul lui Eponine și al lui Patrick își dădu seama că și ei sunt de acord cu Max și cu Ellie.

— Știe cineva ce părere are Nai despre acest subiect? întrebă ea.

Patrick se înroși ușor când Max și Eponine se uitară la el, de parcă se așteptau să răspundă.

— Am discutat aseară despre asta, spuse el în cele din urmă. De câtva timp, Nai are convingerea că cei mici au o viață prea îngustă, izolați cum suntem aici, în zona noastră. Dar mai ales după cele întâmplate ieri, e și îngrijorată că, dacă ar fi să trăim liber în societatea octopăianjenilor, pe copii i-ar pândi pericole majore.

— Cred că lucrurile sunt clare, spuse Nicole ridicând din umeri. Cu prima ocazie, voi vorbi cu Archie despre plecarea noastră.

Nai era o povestitoare bună. Copiilor le plăceau la nebunie zilele de școală în care ea renunța la activitățile planificate și, în schimb, le spunea povești. De fapt, în ziua când Hercule apăruse să-i supravegheze, ea le spunea copiilor mituri grecești și chinezești. Copiii îl botezaseră pe octopăianjen Hercule după ce el o ajutase pe Nai să mute mobila din cameră într-o altă configurație.

Majoritatea poveștilor spuse de Nai aveau un erou. Cum până și Nikki își mai amintea de bioții oameni din Noul Eden, pe copii îi interesau mai mult povestirile despre Albert Einstein, Abraham Lincoln și Benita Garcia decât personajele istorice sau mitologice cu care nu avuseseră nici o legătură.

În dimineața de după sărbătoarea octopăianjenilor, Nai le povesti copiilor cum își folosise Benita Garcia renumele pentru a ajuta milioane de oameni săraci din Mexic în timpul ultimelor faze ale Marelui Haos. Nikki, care moștenise de la mama și bunica ei compasiunea, fu mișcată de curajul cu care Benita înfruntase oligarhia mexicană și corporațiile americane multinaționale. Fetița declară că Benita Garcia e eroul ei.

— Eroina, o corectă Kepler, mereu preocupat de corectitudine. Dar tu, mamă? întrebă băiatul după câteva clipe. Tu ai avut un erou sau o eroină când erai mică?

În ciuda faptului că se afla într-un oraș extraterestru, pe o navă spațială extraterestră, la o distanță incredibil de mare de Lampun, orașul ei natal din Thailanda, Nai se văzu iarăși copilă, îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac, intrând cu picioarele goale în templul budist pentru a aduce omagiu reginei Chamatevi. Văzu și călugărițele în mantiile lor de culoarea șofranului și, preț de o clipă, i se păru chiar că simte mirosul bețișoarelor parfumate din urna din fața templului lui Buddha.

— Da, spuse ea, puternic tulburată de intensitatea amintirii, am avut o eroină… Regina Chamatevi din Haripunchai.

— Cine a fost ea, doamnă Watanabe? întrebă Nikki. A fost ca Benita Garcia?

— Nu chiar. Chamatevi a fost o tânără frumoasă care a trăit în regatul Mon din sudul Indochinei acum mai bine de o mie de ani. Familia ei era bogată și strâns înrudită cu regele din Mon. Dar Chamatevi, care era excesiv de instruită pentru o femeie din acea vreme, tânjea să facă ceva diferit și neobișnuit. Mai înainte, când Chamatevi avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, un ghicitor…

— Ce e un ghicitor, mamă? întrebă Kepler. Nai zâmbi.

— Cineva care prezice viitorul sau cel puțin încearcă s-o facă, răspunse ea. În tot cazul, acest ghicitor a venit la rege și i-a spus că există o legendă veche care spune că o frumoasă tânără mon, de viță nobilă, va pleca în nord prin toate junglele, până în valea Haripunchai și va uni toate triburile din regiune care se războiau. Această tânără, a continuat ghicitorul, va întemeia un regat a cărui splendoare o va egala pe cea a regatului Mon și va fi cunoscută în multe ținuturi pentru modul ei remarcabil de a conduce țara. Profetul a spus această poveste în timpul unui ospăț de la curte și Chamatevi l-a ascultat. Când povestea s-a terminat, tânăra a venit în fața regelui Mon și i-a spus că e convinsă că ea este femeia din legendă… În ciuda opoziției tatălui său, a acceptat banii, proviziile și elefanții oferiți de rege, deși mâncarea abia îi ajungea pentru cele cinci luni de călătorie prin junglă, până în ținutul Haripunchai. Dacă legenda nu era adevărată și numeroasele triburi din vale n-ar fi acceptat-o ca regină, Chamatevi n-ar fi putut să se întoarcă la în regatul Mon și ar fi fost nevoită să se vândă ca sclavă. Dar lui Chamatevi nu i-a fost frică nici un moment… Bineînțeles că legenda s-a adeverit, triburile din vale au proclamat-o regina lor și ea a domnit mulți ani, domnia ei fiind cunoscută în istoria Thailandei ca Epoca de Aur a regatului Haripunchai… Când a îmbătrânit, Chamatevi a avut grijă să-și împartă regatul în două părți egale, pe care le-a încredințat fiilor ei gemeni. Apoi s-a retras la o mănăstire budistă pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru iubirea și protecția Lui. Și-a păstrat vigoarea trupului și a spiritului până la vârsta de nouăzeci și nouă de ani, când a murit.

Din motive pe care nu le înțelegea bine, Nai se simți tot mai emoționată în timp ce spunea povestea. Când termină, mai vedea încă în minte panourile de pe pereții templului din Lampun, care ilustrau povestea lui Chamatevi. Fusese atât de prinsă de poveste încât nu observase că Patrick, Nicole și Archie intraseră în clasă și ședeau pe podea în spatele copiilor.

— Și noi avem multe povești asemănătoare pe care le spunem tinerilor noștri, spuse Archie după câteva minute; Nicole traduse. Cele mai multe din ele sunt foarte, foarte vechi. Sunt oare adevărate? Pentru un octopăianjen, asta chiar nu contează. Poveștile distrează, instruiesc, inspiră.

— Copiilor noștri le-ar plăcea mult să audă o poveste de-a voastră, sunt sigură, îi spuse Nai lui Archie. De fapt, tuturor ne-ar plăcea.

Timp de aproape un nilet Archie nu spuse nimic. Lichidul din lentila lui era foarte activ, se mișca dintr-o parte în alta, parcă studiindu-i cu atenție pe oamenii care se uitau la el. În cele din urmă, în jurul capului său cenușiu începură să izvorască inele colorate.

— Demult, demult, începu el, într-o lume îndepărtată și binecuvântată cu resurse îmbelșugate și frumuseți de nedescris, toți octopăianjenii trăiau într-un vast ocean. Pe uscat existau multe creaturi, dintre care…

— Scuză-mă, îl întrerupse Nicole, nu știu cum să traduc următorul grup de culori.

Archie folosi mai multe fraze pentru a încerca să definească în alți termeni cuvântul.

— Acei care au plecat înainte… spuse Nicole pentru sine. În fine, nu cred că pentru poveste este esențial ca fiecare cuvânt să fie tradus cu exactitate… Voi traduce prin „precursori”.

— Pe porțiunile de uscat ale acestei frumoase planete, continuă Archie, existau multe creaturi, dintre care de departe cele mai inteligente erau Precursorii. Ei construiseră vehicule care zburau în aer, exploraseră toate stelele și planetele învecinate, ba chiar învățaseră să creeze viață din substanțe chimice simple, acolo unde nu mai existase viață până atunci. Cu cunoștințele lor incredibile, schimbaseră înfățișarea uscatului și a oceanelor. S-a întâmplat că Precursorii au hotărât că specia octopăianjenilor are un enorm potențial nefolosit, capacități care nu fuseseră exprimate niciodată în lunga lor existență și au început să le arate octopăianjenilor cum să-și dezvolte și să-și folosească talentele latente. De-a lungul anilor, specia octopăianjenilor a devenit, mulțumită Precursorilor, a doua specie foarte inteligentă de pe planetă și a dezvoltat o relație foarte strânsă și complexă cu Precursorii. În tot acest timp, Precursorii i-au ajutat pe octopăianjeni să învețe să trăiască în afara apei, luând oxigen direct din aerul frumoasei planete. Colonii întregi de octozi au început să-și petreacă viața pe uscat. Într-o zi, după o întâlnire importantă dintre optimizatorii șefi ai Precursorilor și octopăianjenilor, s-a anunțat că toți octopăianjenii vor deveni vietăți de uscat și vor renunța la coloniile lor din ocean… În ocean, la mare adâncime trăia o colonie de octopăianjeni mică, abia o mie de suflete, administrată de un optimizator local care nu credea că optimizatorii șefi ai celor două specii au luat o decizie corectă. Acest optimizator local s-a opus anunțului și, cu toate că el și colonia lui au fost ostracizați de ceilalți și n-au avut parte de belșugul oferit de Precursori, ei și multe generații următoare au continuat să-și ducă viața izolată, necomplicată pe fundul oceanului… Într-o bună zi s-a întâmplat ca o mare calamitate să lovească planeta, iar uscatul a devenit absolut de nelocuit. Au murit multe milioane de creaturi și numai acei octopăianjeni care puteau trăi confortabil în apă au supraviețuit miilor de ani în care uscatul a rămas pustiu… Când, în cele din urmă, planeta și-a revenit și câțiva dintre octopăianjenii din ocean s-au aventurat pe uscat, n-au mai găsit nici un seamăn de-al lor și nici un Precursor. Acel optimizator care trăise cu mii de ani înainte fusese vizionar. Fără opoziția lui, octopăianjenii ar fi murit până la ultimul… Și de asta, chiar și azi, octopăianjenii deștepți își păstrează capacitatea de a trăi și în apă, și pe uscat.

De pe la începutul poveștii, Nicole își dăduse seama că Archie le împărtășește ceva total diferit de tot ce le spusese până atunci. Să fi fost oare din cauza discuției lor din acea dimineață, când ea îi spusese că vor să se întoarcă în Noul Eden imediat după nașterea copilului lui Max și Eponine? Nu era sigură. Însă știa că legenda povestită de Archie le dezvăluia lucruri legate de octopăianjeni pe care ei, oamenii, nu și le-ar fi putut imagina.

— A fost cu adevărat minunată, spuse Nicole, atingându-l ușor pe Archie. Nu știu dacă și copiilor le-a plăcut…

— Mie mi s-a părut frumoasă, spuse Kepler. Nu știam că voi puteți respira în apă.

— Exact la fel ca un prunc nenăscut, spuse Nai.

În clipa aceea, Max Puckett dădu buzna pe ușă.

— Vino repede, Nicole, spuse el. Intervalul dintre contracții e de numai patru minute.

Nicole se ridică și se întoarse spre Archie.

— Te rog să-i spui doctorul Blue să aducă inginerul de imagini și sistemul cuadroid. Repede!

Era uimitor să urmărești o naștere simultan din interior și din exterior. Nicole le dădea instrucțiuni atât lui Eponine, cât și inginerului de imagini octopăianjen, prin intermediul doctorului Blue.

— Respiră! Trebuie să respiri pe parcursul contracțiilor, îi striga ea lui Eponine. Adu-le mai aproape, mai jos în canalul de naștere, cu ceva mai multă lumină, îi spunea inginerului de imagini.

Richard era fascinat. Stătea deoparte, pe o latură a dormitorului, și-și muta cu repeziciune privirea de la imaginile de pe perete la cei doi octopăianjeni și echipamentul lor. Imaginile de pe ecran aveau un decalaj echivalent cu intervalul dintre două contracții față de ceea ce se întâmpla în pat. La capătul fiecărei contracții, Doctorul Blue îi înmâna lui Nicole un petic mic, rotund pe care Nicole îl lipea pe interiorul coapsei lui Eponine, sus. În câteva secunde, micuții cuadroizi care fuseseră în interiorul lui Eponine pe perioada ultimei contracții alergau la petic și alții noi dădeau fuga în canalul de naștere. Cu o întârziere de douăzeci-treizeci de secunde necesară procesării datelor, pe perete apărea alt set de imagini.

Max îi înnebunea pe toți. Când o auzea pe Eponine țipând sau gemând, lucru care se întâmpla în preajma apogeului fiecărei contracții, alerga la ea și o ținea de mână.

— Are dureri cumplite, îi spunea el lui Nicole, trebuie să faci ceva s-o ajuți.

Între contracții, când, la sugestia lui Nicole, Eponine se ridica din pat și rămânea în picioare pentru a lăsa gravitația artificială să ajute procesul nașterii, Max o lua razna și mai tare. Imaginea fiului său nenăscut în canalul de naștere, luptându-se cu disconfortul cauzat de contracția precedentă, îl făcea să izbucnească în câte o tiradă.

— Oh, Dumnezeule, uitați-vă, priviți! Are capul făcut terci! Oh, la dracu’! N-are loc destul. N-o să reușească să iasă.

Cu câteva minute înainte ca Marius Clyde Puckett să salute universul, Nicole luă două decizii importante. În primul rând, concluzionă că pruncul nu se va naște fără un oarecare ajutor. De aceea decise să facă o episiotomie pentru a micșora durerea și chinul nașterii propriu-zise. De asemenea, hotărî ca Max să fie scos din dormitor înainte să devină isteric și să facă ceva care să perturbe nașterea.

La cererea lui Nicole, Ellie steriliză bisturiul. Max se uită la bisturiu cu o privire înnebunită.

— Cu ăsta ce-ai de gând să faci? o întrebă el pe Nicole.

— Max, spuse Nicole în timp ce Eponine simțea apropierea unei alte contracții, îmi ești foarte drag, dar vreau să ieși din cameră. Te rog. Ceea ce urmează să fac îl va ajuta pe Marius să se nască mai ușor, dar nu va fi plăcut la vedere…

Max nu se clinti. Patrick, care stătea în prag, puse o mână pe umărul prietenului său când Eponine începu să geamă. Capul pruncului era înțepenit în deschizătura vaginului. Nicole începu să taie. Eponine urlă de durere.

— Nu! răcni Max înnebunit când văzu sânge. Nu!… O, drace… O, drace!

— Ieși imediat! strigă cu autoritate Nicole terminând episiotomia.

Ellie absorbea sângele cu tampoane cât putea de repede. Max îl răsuci pe Max, îl îmbrățișă și-l conduse în camera de zi.

Nicole verifică imaginea de pe perete imediat ce apăru. Micul Marius era într-o poziție perfectă. Ce tehnologie fantastică! se gândi ea fugitiv. Ar schimba complet nașterea, ca proces.

Nu mai avu timp să reflecteze. Începea altă contracție. Luă mâna lui Eponine.

— S-ar putea să fie acum… Vreau să împingi cu toată puterea… Pe toată durata contracției.

Nicole îl anunță pe doctorul Blue că nu mai e nevoie de alte imagini.

— Împinge! strigară concomitent Nicole și Ellie. Creștetul capului pruncului era vizibil. Îi vedeau puful șaten deschis.

— Încă o dată, spuse Nicole. Mai împinge o dată.

— Nu pot, se văietă Eponine.

— Ba poți… împinge!

Eponine își arcui spatele, inspiră adânc și câteva clipe mai târziu pruncul Marius era expulzat în mâinile lui Nicole. Ellie avea foarfecele pregătit ca să taie cordonul ombilical. Pruncul începu să plângă în mod firesc, fără a fi nevoie să fie incitat. Max dădu buzna în cameră.

— Iată-ți fiul, spuse Nicole.

Termină de îndepărtat excesul de lichid, legă buricul și puse bebelușul în brațele mândrului tată.

— Vai de mine… vai de mine… Acuma ce fac? întrebă Max zăpăcit, dar zâmbind cu toată fața, ținând copilul de parcă ar fi fost fragil ca sticla și prețios ca diamantele.

— Poți să-l săruți, spuse Nicole, zâmbind. Ar fi un bun început.

Max coborî capul și-l sărută pe Marius foarte ușor.

— Și ai putea să-l aduci să facă cunoștință cu mama lui, spuse Eponine.

Pe obrajii proaspetei mame șiroiau lacrimi de bucurie când își privi pruncul de aproape pentru prima dată. Nicole îl ajută pe Max să pună copilul la pieptul lui Eponine.

— O, franțuzoaico, spuse Max strângând mâna lui Eponine, te iubesc… te iubesc nespus de mult!

Marius, care țipase constant din primele momente de după naștere, se liniști în noua poziție, la pieptul mamei sale. Cu mâna liberă, Eponine își mângâie cu tandrețe fiul. Dintr-o dată, Max izbucni în lacrimi.

— Îți mulțumesc, iubito, îi spuse el lui Eponine. Mulțumesc, Nicole. Mulțumesc, Ellie.

Max le mulțumi de mai multe ori tuturor din cameră, inclusiv celor doi octopăianjeni. În următoarele cinci minute, Max se transformă într-o veritabilă mașină de îmbrățișat. Nici măcar octopăianjenii nu scăpară de îmbrățișările lui pline de recunoștință.