Razboi pe Rama

8

— Vizita lui Patrick a fost dulce-amară, spuse Simone punând jos ceașca de cafea. A stat aici peste două ore, dar parcă au fost doar câteva minute.

Cei trei stăteau la o masă care dădea spre terenul unduitor care înconjura casa. Nicole se uita pe fereastră la scena idilică.

— În mare parte e o iluzie, firește, spuse Michael. Dar una foarte bună… dacă n-ai ști, ai crede că ești în Massachusetts sau în sud, în Vermont.

— Toată cina asta mi s-a părut un vis, spuse Nicole. Încă n-am acceptat că tot ce se întâmplă este adevărat.

— La fel am simțit noi aseară când ni s-a spus că în dimineața asta o să-l vedem pe Patrick, spuse Simone. Nici eu, nici Michael n-am închis un ochi toată noaptea.

Râse.

— La un moment dat eram convinși că vom întâlni un Patrick „fals” și ne gândeam ce întrebări să-i punem la care numai adevăratul Patrick să poată răspunde.

— Abilitatea lor tehnică este uluitoare, spuse Michael. Dacă voiau să creeze un Patrick robot și să-l dea drept individul autentic, ne-ar fi fost foarte greu să discernem adevărul.

— Dar n-au făcut-o, spuse Simone. Am știut din primele minute că e adevăratul Patrick…

— Cum ți s-a părut? întrebă Nicole. În zăpăceala din ultima zi, n-am avut ocazia să vorbesc prea mult cu el.

— Resemnat, în mare măsură, dar convins că a luat decizia corectă, spuse Simone. A spus că probabil vor trece săptămâni întregi până să-și clarifice emoțiile pe care le-a trăit în ultimele douăzeci și patru de ore.

— Asta e valabil pentru noi toți, spuse Nicole. La masă se lăsă o scurtă tăcere.

— Ești obosită, mamă? întrebă Simone. Patrick ne-a povestit despre problemele tale de sănătate, iar în după-amiaza asta când am primit mesajul că întârziați…

— Da, sunt puțin obosită, spuse Nicole. Dar în mod sigur n-aș putea dormi… Cel puțin nu acum, imediat.

Își dădu scaunul cu rotile în spate.

— Aș vrea totuși să merg la toaletă.

— Sigur, spuse Simone sărind de la locul ei. Vin cu tine. Simone își însoți mama pe un hol lung, cu o podea care imita lemnul.

— Așadar, aici cu tine locuiesc șase copii, între care cei trei pe care i-ai purtat?

— Așa este, răspunse Nicole. Michael și cu mine am avut doi băieți și două fete prin „metoda naturală”, cum ai numit-o tu… Primul băiat, Darren, a murit la șapte ani… E o poveste lungă. Dacă avem timp, am să ți-o spun mâine… Restul copiilor s-au dezvoltat din embrioni, în laboratoare…

Ajunseră la ușa toaletei.

— Știi câți copii au „dezvoltat” Vulturul și colegii lui? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse Simone. Dar mi-au spus că mi-au prelevat din ovare peste o mie de ovule sănătoase.

În drumul de întoarcere în sufragerie, Simone îi spuse mamei sale că toți copiii care se născuseră prin „metoda naturală” trăiseră toată viața cu Michael și cu ea. Soții lor, care, firește, erau de asemenea produsul spermei lui Michael și al ovulelor ei, fuseseră selectați în urma unei tehnici de potrivire genetică pusă la punct de extratereștri.

— Așadar, căsătoriile astea au fost aranjate? întrebă Nicole.

— Nu chiar, răspunse Simone râzând. Fiecare copil natural a făcut cunoștință cu mai mulți posibili parteneri, care trecuseră toți prin selectarea genetică.

— Și n-ai avut probleme cu nepoții tăi?

— Nimic „semnificativ din punct de vedere statistic”, ca să folosesc exprimarea lui Michael.

Când ajunseră în sufragerie, masa era goală. Michael le spuse că a mutat cafetiera și ceștile în birou. Nicole îi urmă într-un birou mare, masculin, cu rafturi din lemn de culoare închisă și un foc arzând în cămin.

— Focul este real? întrebă Nicole.

— Bineînțeles că da, spuse Michael și se aplecă în fotoliul moale. Ai întrebat de copii și firește că vrem să-i cunoști, dar n-am vrut să te suprasolicităm…

— Înțeleg și sunt de acord cu voi, spuse Nicole luând o gură de cafea proaspătă. N-am fi avut o cină atât de tihnită și plină de informații dacă mai erau de față alte șase persoane…

— Nu uita de cei paisprezece nepoți, spuse Simone. Nicole se uită la Michael și zâmbi.

— Iartă-mă, Michael, dar tu ești partea cea mai ireală a acestei seri, spuse ea. Ori de câte ori mă uit la tine îmi stă mintea în loc. Trebuie să fii cu patruzeci de ani mai bătrân decât mine, dar nu arăți nici cu o zi peste șaizeci, ba chiar pari categoric mai tânăr decât atunci când v-am lăsat la Baza de Tranzit. Cum e posibil?

— Tehnica lor este absolut magică, spuse Michael. Mi-au refăcut practic toate organele și sistemele. Inima, plămânii, ficatul, întreg aparatul digestiv și excretor și majoritatea glandelor endocrine mi-au fost înlocuite de mai multe ori cu echivalente funcționale mai mici și mai eficiente. Oasele, mușchii, nervii și vasele de sânge sunt toate susținute de milioane de implanturi microscopice care nu doar asigură îndeplinirea funcțiilor vitale ci și, în multe cazuri, întineresc pe cale biochimică celulele îmbătrânite. Pielea mea e făcută dintr-un material special pe care l-au perfectat abia de curând, material care are toate proprietățile pielii umane adevărate, dar nu îmbătrânește niciodată… O dată pe an mă duc la spitalul lor. Două zile sunt inconștient, dar când ies de acolo sunt efectiv un om nou.

— Te superi dacă te rog să vii aici și să mă lași să te ating? întrebă Nicole râzând. Înțelegi, desigur, că mi-e greu să cred ce spui.

Michael O’Toole traversă camera și îngenunche lângă scaunul cu rotile. Nicole întinse mâna și atinse pielea feței lui. Era netedă și suplă, ca a unui tânăr. Ochii lui erau vioi și limpezi.

— Și creierul tău, Michael? întrebă încetișor Nicole. Ce i-au făcut creierului tău?

El zâmbi. Nicole observă că n-avea nici un rid pe frunte.

— Multe, spuse Michael. Când a început să mă lase memoria, mi-au recondiționat hipotalamusul. Ba chiar i-au adăugat o mică structură de-a lor, ca să-mi dea o capacitate mai mare… Acum vreo douăzeci de ani mi-au instalat și ceea ce ei numesc „sistem operativ mai bun”, ca să-mi ascută procesul gândirii…

Michael se afla la mai puțin de un metru de ea. Lumina focului se reflecta pe fața lui. Un noian de amintiri o năpădi dintr-o dată. Își aminti ce prieteni apropiați fuseseră în Rama, precum și momentele lor de intimitate din perioada în care Richard dispăruse și-l crezuseră pierdut. Îi atinse din nou fața.

— Și ești tot Michael O’Toole? întrebă ea. Sau au devenit altcineva, în parte om și în parte extraterestru?

El se ridică fără o vorbă și se întoarse pe fotoliu. Se mișca precum un atlet, nu ca un om în vârstă de peste o sută douăzeci de ani.

— Nu știu ce să-ți răspund, spuse el. Îmi amintesc limpede toate detaliile copilăriei mele din Boston și toate celelalte faze importante a vieții mele. Din câte știu, sunt tot același, mai mult sau mai puțin…

— Pe Michael continuă să-l intereseze extrem de mult religia, precum și creația, spuse Simone. Dar s-a schimbat puțin — pe toți ne-au schimbat experiențele trăite…

— Am rămas un romano-catolic devotat, spuse Michael, și încă-mi mai spun zilnic rugăciunile… Dar, firește, lucrurile pe care le-am văzut, Simone și ca mine, mi-au schimbat drastic concepția despre Dumnezeu și despre omenire… Credința mi s-a întărit… în principal datorită discuțiilor lămuritoare cu…

Se opri și se uită la Simone, care interveni:

— În primii ani, Michael și cu mine eram singuri la prima Bază de Tranzit, în apropiere de Sirius, a fost foarte greu… Vorbeam între noi, nu mai aveam pe nimeni altcineva… Eu eram o copilă, iar Michael un bărbat matur… Nu puteam să discut despre fizică, religie și multe alte subiecte preferate de el…

— N-au existat probleme majore, spuse Michael. Doar că amândoi ne simțeam singuri, într-un fel ciudat… Ce aveam împreună era formidabil… dar amândoi aveam nevoie de altceva, ceva în plus… Inteligența de la Baza de Tranzit, sau cum s-o numi puterea care avea grijă de noi, a sesizat situația. Și-a dat seama că nici Vulturul nu ne poate îndeplini toate nevoile individuale. Așa că a creat pentru fiecare dintre noi un tovarăș, într-un fel cam ca Vulturul.

— A fost o idee genială care a îndepărtat tensiunea emoțională care ne amenința căsnicia perfectă. Când Sfântul Michael…

— Dragă, te rog, lasă-mă pe mine să povestesc partea asta, o întrerupse Michael pe Simone. Într-o seară, la aproape doi ani după ce ați plecat, tu și ceilalți, Simone era în dormitor și o alăpta pe Katya, când am auzit o bătaie în ușă… Am presupus că era Vulturul… Când am deschis ușa, în prag stătea un bărbat cu părul negru, buclat și ochi albaștri, o reconstituire perfectă a Sfântului Michael de Siena. El m-a informat că Vulturul nu va mai interacționa cu noi și că el va fi noul intermediar dintre mine și inteligența care guverna Baza de Tranzit…

Acum interveni Simone.

— Sfântul Michael a venit echipat cu cunoștințe vaste de istoria Pământului și catolicism și fizică și tot ce nu știam eu…

— În plus, spuse Michael, ridicându-se de pe fotoliu, era dispus să-mi răspundă la întrebările privitoare la ce se petrecea în jurul nostru la Baza de Tranzit… Nu că Vulturul n-ar fi fost dispus, dar Sfântul Michael se purta mult mai cald, mai apropiat. Ca și cum ei sau Dumnezeu l-ar fi trimis să-i fie tovarăș minții mele.

Nicole se uită de la Michael la Simone. Fața lui Michael era absolut radioasă. Fervoarea religioasă nu l-a părăsit, se gândi ea. A fost doar redirecționată.

— Și acest personaj, Sfântul Michael, mai e încă pe aici? întrebă Nicole, luând ultima gură de cafea.

— Categoric, spuse Michael. Pe Patrick nu i l-am prezentat — timpul a fost prea scurt, cum a spus Simone — dar vrem neapărat ca tu să-l cunoști.

Michael începu să se plimbe prin cameră, debordând dintr-o dată de energie.

— Mai ții minte întrebările alea ale lui Richard despre cine a construit Baza de Tranzit și Rama și în ce scop? Sfântul Michael cunoaște toate răspunsurile. Și explică totul atât de elocvent!

— Doamne sfinte, spuse Nicole cu o ușoară undă de sarcasm, personajul ăsta pare fantastic… Mult prea bun ca să fie adevărat… Când voi avea prilejul să-l cunosc pe Sfântul Michael?

— Chiar acum dacă vrei, spuse Michael cu nerăbdare.

— Bine, spuse Nicole, înăbușindu-și un căscat. Dar nu uita că-s o babă obosită, bolnavă și arțăgoasă… Nu pot să stau trează la nesfârșit.

Michael se duse cu pas vioi la ușa din capătul depărtat al biroului.

— Sfinte Michael, strigă el, vrei, te rog, să vii să o cunoști pe Nicole, mama lui Simone?

Câteva secunde mai târziu, în cameră intră un preot tânăr, abia trecut de douăzeci de ani. Sfântul Michael traversă încăperea și se opri lângă scaunul cu rotile al lui Nicole.

— Sunt încântat, spus el cu un glas care te vrăjea. De foarte mulți ani aud vorbindu-se de dumneata.

Nicole întinse mâna și-l studie cu atenție pe extraterestru. Nimic din ce vedea nu-i spunea că individul ăsta poate fi altceva decât o ființă umană. Dumnezeule, se gândi repede Nicole, pe lângă tehnica fantastică au și un ritm de a învăța de-a dreptul uluitor.

— Să lămurim de la bun început o treabă, îi spuse ea Sfântului Michael cu un zâmbet strâmb. Sunt prea mulți Michael aici. Eu nu am de gând să mă adresez ție cu Sfântul Michael, cum fac ceilalți. Nu e stilul meu. Să-ți spun doar Sfântul, sau Mike, sau chiar Mikey — ce preferi?

— Când sunt amândoi prin preajmă, eu îi spun soțului meu Michael cel Mare, spuse Simone. Se pare că merge.

— Bine, spuse Nicole. Cum spunea mereu Richard: „Când ești la Roma…” Ia loc, Michael, aici, lângă scaunul meu… Michael cel Mare te-a lăudat atât de mult încât nu vreau ca, din cauza auzului meu prost, să scap vreuna din perlele înțelepciunii tale.

— Mulțumesc, Nicole, spuse Sfântul Michael cu un zâmbet aparte. Michael și Simone au preamărit și virtuțile tale, dar se vede bine că vorbele lor au fost prea sărace ca să-ți descrie adecvat ascuțimea minții.

Are și personalitate, se gândi Nicole. Oare minunile vor înceta vreodată?

O oră mai târziu, după ce Simone o ajută să se culce în camera de oaspeți din capătul holului, Nicole stătea întinsă pe o parte, uitându-se către ferestre. Deși era foarte obosită, nu putea dormi. Mintea ei, prea activă, trecea în revistă iar și iar evenimentele zilei.

Poate ar trebui să sun și să cer ceva care să mă ajute să dorm, se gândi Nicole și întinse mâna automat spre butonul de pe noptieră. Simone și Sfântul Michael ar veni dacă aș suna. El poate să facă tot ce poate Vulturul.

Liniștită că într-adevăr poate solicita ajutor în caz că insomnia persista, Nicole se întoarse pe spate și dădu frâu liber minții.

Gândurile i se concentrară pe cele văzute și auzite de la sosirea în această enclavă izolată în care trăiau Michael, Simone și familia lor. Sfântul Michael îi explicase că acest pseudo New England era un mic sector din interiorul Modulului de Locuit al Bazei de Tranzit și că în vecinătate se mai aflau alte câteva sute de specii care erau rezidenți semipermanenți. Nicole întrebase de ce Michael cel Mare și Simone aleseseră o existență separată de ceilalți. Michael O’Toole răspunsese:

— Ani întregi am trăit într-un mediu cu multe specii. De fapt, atât în perioada când ni s-au născut cei patru copii naturali, cât și după nașterea lor, păream a fi întruna goniți din loc în loc pentru a ni se testa adaptabilitatea și compatibilitatea cu o gamă largă de alte specii de plante și animale… Sfântul Michael a confirmat ceea ce bănuiam noi la vremea respectivă, și anume că gazdele noastre ne expuneau în mod intenționat la o varietate de medii pentru a aduna mai multe informații despre noi…

Michael cel Mare se oprise o clipă, de parcă se lupta cu emoțiile.

— În acele zile de început, greutățile întâmpinate de noi pe plan psihic au fost imense. De îndată ce ne adaptam la un anume set de condiții de trai, ele se schimbau brusc… Încă mai cred că Darren n-ar fi murit dacă în acea lume subterană n-ar fi fost toate atât de ciudate… Iar altă dată era cât pe ce s-o pierdem și pe Katya, când avea numai doi ani și o creatură marină asemănătoare cu un calmar i-a luat curiozitatea drept un act de agresiune…

Intervenise Simone.

— După ce am fost adormiți a doua oară și transportați la această Bază de Tranzit, și Michael și eu ne simțeam epuizați după atâția ani de testare. Copiii erau deja adulți și începeau să-și formeze propriile familii. Am cerut puțină intimitate, și ni s-a acordat…

— Ieșim totuși în lumea de afară, dar interacționăm cu ființele exotice din sistemele solare îndepărtate pentru că așa vrem noi, nu pentru că ni s-ar impune, adăugase Michael. Sfântul Michael ne ține la curent cu tot ce fac creaturile mingi de baschet, cangurii care sar până la cer și broaștele țestoase zburătoare. El este fereastra noastră de informare spre restul Bazei de Tranzit.

Sfântul Michael este extraordinar, se gândi Nicole, și mult mai avansat chiar și decât Vulturul. Răspunde cu mare siguranță la toate întrebările. Dar are ceva care mă pune pe gânduri… Oare toate răspunsurile precise despre Dumnezeu și originea și destinul universului sunt cu adevărat corecte? Sau Sfântul Michael a fost programat pe baza puternicei credințe religioase a lui Michael, să fie tovarășul lui perfect?

Nicole se întoarse pe-o parte și se gândi la relația ei cu Vulturul. Poate că sunt invidioasă pentru că Michael pare să fi învățat atât de multe… iar Vulturul nu e dispus sau nu e în stare să răspundă la întrebările mele… Dar cine e mai câștigat, copilul cu un mentor care știe și spune totul, sau cel al cărui profesor îl ajută să găsească propriile răspunsuri?… Nu știu… Nu știu… Dar ce a desenat Sfântul Michael pe planșă a fost al dracului de impresionant.

— Nu înțelegi, Nicole, sărise Michael cel Mare de pe scaunul său pentru a suta oară, noi toți participăm la marele experiment al lui Dumnezeu. Acest întreg univers, nu doar galaxia noastră, ci toate galaxiile care se întind până la capătul cerului, îi va furniza lui Dumnezeu o singură informație esențială… El caută perfecțiunea, căci o dată ce universul e pus în mișcare prin transformarea energiei în materie, acest mic set de parametri inițiali va evolua, de-a lungul miliardelor de ani și va ajunge la o armonie perfectă, o mărturie a iscusinței desăvârșite a Creatorului…

Lui Nicole îi fusese destul de greu să priceapă matematica superioară, dar în mod sigur înțelese esența diagramelor pe care le trasase Sfântul Michael pe planșa din birou.

— Așadar, în momentul de față, îi spusese Nicole extraterestrului cu păr buclat și ochi albaștri, există nenumărate alte universuri în evoluție, fiecare fiind întemeiat de Dumnezeu în condiții inițiale diferite, iar Dumnezeu v-a strecurat cumva pe tine, pe Vultur, Baza de Tranzit și Rama în interiorul acestui proces de evoluție pentru a dobândi informații? Iar scopul tuturor acestora lucruri este ca Dumnezeu să poată stabili o construcție matematică asociată cu creația care va produce întotdeauna un rezultat armonios?

— Exact, răspunsese Sfântul Michael arătând din nou spre diagramă. Imaginează-ți că acest sistem de coordonate pe care l-am desenat este o reprezentare simbolică, bidimensională a hipersuprafeței disponibile de parametri care definesc momentul creației, momentul în care energia se transformă pentru prima dată în materie. Orice aranjament sau vector reprezentând un anume set de condiții inițiale pentru un univers dat poate fi reprezentat ca un singur punct pe diagrama mea. Dumnezeu caută și a căutat mereu un set de condiții inițiale foarte special, dens, închis, localizat pe această hipersuprafață matematică. Acest set special pe care-l caută El are proprietatea că oricare din elementele lui, adică orice matrice de condiții pentru momentul creației aleasă din interiorul acestui set, va produce un univers care, până la urmă, va avea ca rezultat armonia.

Aici intervenise Michael O’Toole.

— Este aproape imposibil să creezi un univers în care toate ființele vor ajunge, în cele din urmă, să proclame slava lui Dumnezeu, spusese Michael cel Mare. Dacă nu există suficientă materie, explozia și inflația momentului creației are ca rezultat un univers ce se dilată veșnic, fără să existe suficientă interacțiune a componentelor individuale în timpul evoluției pentru a produce și a întreține viața. Dacă există prea multă materie, atunci nu e destul timp ca viața și inteligența să se dezvolte pe deplin înainte ca gravitația să provoace Marea Criză, care pune capăt universului.

— Haosul îl încurcă și pe Dumnezeu însuși, explică Sfântul Michael. Haosul este rodul tuturor legilor fizicii care guvernează evoluția oricărui univers creat. El împiedică prezicerea cu acuratețe a rezultatelor proceselor la scară mare, astfel încât Dumnezeu nu poate, a priori, să calculeze pur și simplu ce se va întâmpla în viitor și, drept urmare, să izoleze prin metode analitice zonele de armonie… Pentru El, singurul mod posibil de a găsi ce caută este experimentarea…

— Structura ce se opune proiectului lui Dumnezeu este copleșitoare, adăugă Michael cel Mare. Pentru ca Dumnezeu să reușească, nu numai că viața și inteligența trebuie să evolueze pornind de la particulele subatomice brute pe care cataclismele stelare le transformă în atomi, ci mai mult: această viață trebuie să atingă un anume nivel de conștiință de sine în plan spiritual și un anume nivel de abilitate tehnică, astfel încât să poată transforma în mod activ totul în jur…

Așadar, se gândi Nicole în camera ei, Dumnezeu este supremul proiectant, supremul inginer. El modelează momentul creației în așa fel încât, miliarde de ani mai târziu, ființele vii să confirme minunea creației…

— Există ceva ce tot nu înțeleg, spusese Nicole către sfârșitul serii. De ce trebuie să creeze Dumnezeu atâtea universuri pentru a desfășura acest experiment? O dată ce existența unui rezultat armonios s-a verificat, sarcina nu devine ușoară? Nu pot fi multiplicate, pur și simplu, condițiile inițiale pentru acel univers?

— Asta nu e o problemă suficient de grea pentru Dumnezeu, răspunsese Sfântul Michael. Dumnezeu vrea să cunoască amploarea zonei de armonie din hipersuprafața parametrilor creației, plus toate caracteristicile matematice ale zonei… În plus, cred că încă nu-ți dai seama de amploarea problemei lui Dumnezeu. Numai o fracțiune minusculă din toate universurile posibile poate sfârși prin a fi armonioasă. Rezultatul natural al transformării energiei în materie este un univers fără viață sau, cel mult, având creaturi vremelnice agresive care sunt mai mult distructive decât constructive.

Chiar și o regiune mică de armonie într-un univers în evoluție este un miracol… De asta întregul proiect constituie așa o provocare pentru Dumnezeu.

Michael cel Mare sărise din nou.

— Dumnezeu caută un univers care, înainte să moară în Marea Criză, atinge o armonie totală. Asta nu înseamnă doar că toate speciile din toate lumile conlucrează pentru binele comun, ci și că toate particulele subatomice ale creației Lui participă în mod activ la acea armonie… O vreme, nici eu n-am înțeles întreaga grandoare a acestei idei. Apoi Sfântul Michael mi-a povestit despre o specie care creează ființe vii din piatră și țărână, cum a făcut Dumnezeul nostru biblic, prin transmutarea și rearanjarea elementelor. Armonia totală impune ca speciile avansate, ca noi, să-și folosească uneltele tehnice pentru a transforma lucrurile neînsuflețite, fără viață, în creaturi care să contribuie la armonie…

Nicole își aminti că în acest punct al conversației anunțase că mintea ei e supraîncărcată și că vrea să meargă la culcare. Sfântul Michael o rugase să mai stea câteva minute, ca el să poată rezuma acea discuție pe care el o considera puțin dezorganizată.

— Întorcându-ne la prima ta întrebare, spusese Sfântul Michael, fiecare Bază de Tranzit face parte dintr-o inteligență ierarhică având menirea de a aduna informații din această galaxie. Cele mai multe galaxii, inclusiv Calea Lactee, au o singură superstație, pe care noi o numim Prim Monitor, localizată undeva în apropierea centrului galactic. Dumnezeu a creat setul de Prim Monitoare în același moment în care a luat ființă universul și apoi l-a folosit ca să afle cât mai multe cu putință despre procesul evolutiv. Bazele de Tranzit, Transportoarele și toate celelalte construcții tehnice pe care le-ai văzut au fost proiectate, la rândul lor, de Prim Monitor. Întreaga activitate, inclusiv ce s-a petrecut de când prima navă spațială Rama a intrat, cu ani în urmă, în sistemul vostru solar, are ca obiectiv perfecționarea, pentru uzul Creatorului, a criteriilor cantitative care vor permite ca universurile succesive să sfârșească într-o minunată armonie, în ciuda tendințelor haotice ale legilor naturii.

Nicole fluierase.

— Conversația asta a fost absolut năucitoare, spusese ea, activându-și scaunul cu rotile. Acum sunt epuizată.

Dar nu atât de epuizată încât să pot dormi, se gândi ea. Cum ar putea dormi cineva după ce i s-a explicat scopul universului? Nicole râse în sinea ei. Nu pot să-mi închipui ce ar fi spus Richard după discuția asta… Fără îndoială, l-ar fi apreciat pe Sfântul Michael, dar ar fi avut sute de întrebări… Am fi făcut dragoste de îndată ce am fi intrat în camera asta și apoi am fi vorbit toată noaptea…

Căscă și se întoarse pe o parte. În timp ce adormea, în minte îi dansau universuri care se nășteau explodând.