Razboi pe Rama

11

Vehiculele care intrau din spațiul în Modulul Cunoașterii, ca și metrourile care soseau din celelalte trei module, opreau într-o stație lungă și subțire localizată pe o parte a cercului de la nivelul intermediar, care înconjura complet uriașa sferă.

— Există numai două intrări, la o sută optzeci de grade una de alta, în fiecare din cele trei domenii concentrice ale Modulului Cunoașterii, spuse Vulturul, în timp ce un trotuar mobil îi purta în viteză prin cerc.

În dreapta lor era suprafața exterioară, transparentă a modulului. În stânga era un perete de culoare crem, fără ferestre.

— Am să pot să-mi scot în curând costumul și casca? întrebă Nicole.

— Da, după ce intrăm în expoziție, spuse Vulturul. Am ales un tur anume și în locurile acelea nu vei mai avea nevoie de costumul spațial.

— Așadar ai selectat deja ce o să vedem?

— Era inevitabil. Locul acesta e imens, mult mai mare decât un Semicilindru din Rama, și înțesat de informații… Am căutat să planific turul în funcție de ceea ce știam că te interesează și de timpul care ni s-a alocat… Dacă se dovedește că există și alte lucruri…

— Nu, nu, spuse Nicole. N-aș avea idee ce să cer. Sunt sigură că ai ales foarte bine…

Ajunseră într-un loc în care trotuarul mobil se opri. În stânga se deschidea un coridor larg.

— Apropo, spuse Vulturul, nu ți-am explicat că turul nostru se limitează la cele două regiuni din afară… Domeniul Prezicerilor ne este interzis.

— De ce? întrebă Nicole, activându-și scaunul cu rotile și pornind pe coridor alături de Vultur.

— Nu știu sigur, spuse el. Dar de fapt nu contează, dacă ara înțeles eu bine în ce scop te afli aici. În cele două domenii disponibile vor fi mai mult decât suficiente lucruri care să-ți dea o ocupație.

În fața lor se afla un perete înalt. Când Vulturul și Nicole se apropiară, o ușă lată se deschise în perete, spre interior, dând la iveală o cameră circulară, înaltă, având în mijloc o sferă cu diametrul de zece metri. Peretele și tavanul încăperii erau înțesate de mici grupări de accesorii tehnice sau echipamente și multe marcaje ciudate. Vulturul îi spuse lui Nicole că n-are habar ce însemnau.

— Mi s-a spus doar că orientarea pentru vizita ta în acest domeniu trebuie să aibă loc în interiorul sferei din fața noastră.

Sfera strălucitoare era împărțită în două la mijloc. Jumătatea superioară a globului scobit se ridică doar atât cât Vulturul și Nicole să poată trece pe dedesubt în interiorul sferei. O dată ajunși înăuntru, jumătatea de sus a sferei reveni la poziția inițială, izolându-i complet de exterior.

Întunericul din interior ținu doar o secundă sau două. Apoi, lumini mici și împrăștiate luminară o parte a peretelui sferei.

— E decorat cu o grămadă de detalii, comentă Nicole.

— Noi privim acum o machetă a întregului domeniu, spuse Vulturul. Perspectiva este din interior, ca și cum ne-am afla chiar în centrul Modulului Cunoașterii și nici unul din cele două domenii exterioare n-ar exista. Vei observa că, prin felul în care sunt plasate obiectele în lungul suprafeței, nu numai în fața și în spatele nostru, ci și deasupra noastră și sub noi, nimic nu pătrunde în spațiul central gol dincolo de o distanță fixă. La acea distanță este localizat, în modulul real, peretele exterior al următorului domeniu concentric… Acum luminile îți vor arăta, pe machetă, unde vom merge în următoarele câteva ore.

În lumina dulce deveni vizibil dintr-o dată un sector mare din suprafața sferei, reprezentând cam treizeci la sută din aria totală.

Vulturul schiță un gest circular și spuse:

— Totul din regiunea luminată este legat de călătoria prin spațiu… Turul nostru se va limita la această porțiune a domeniului. Lumina roșie care clipește pe suprafața din fața noastră ne arată locul în care ne aflăm în prezent…

Sub ochii lui Nicole, un șir de lumini roșii se deplasă repede pe suprafață, oprindu-se într-un punct de deasupra capului ei unde era o imagine a Căii Lactee.

— Vom vizita mai întâi secțiunea de geografie, spuse Vulturul arătând spre locul în care se oprise șirul de lumini, apoi cea tehnică și la sfârșit cea de biologie… După o scurtă pauză vom trece în al doilea domeniu… Ai vreo întrebare înainte să pornim?

Urcară ceva ce părea a fi o rampă ascendentă, cu o mică mașină asemănătoare celei pe care o folosiseră în Modulul de Locuit în timpul vizitei la Michael și Simone. Deși cărarea era luminată în fața și-n spatele lor, tot ce se afla în lateral de mașină rămânea cufundat în întuneric.

— Ce e în jurul nostru? întrebă Nicole după vreo zece minute de mers.

— În principal depozite de date, plus câteva exponate, răspunse Vulturul. Este întuneric ca să nu ți se distragă atenția în mod inutil.

În cele din urmă se opriră lângă altă ușă înaltă.

— Camera în care vei intra este cea mai mare din acest domeniu, spuse Vulturul așezând scaunul cu rotile al lui Nicole. În partea cea mai lată are o jumătate de kilometru. Înăuntru se găsește un model al galaxiei Calea Lactee. O dată intrați, vom sta pe o platformă mobilă pe care o putem comanda să ne ducă în oricare punct din cameră… Înăuntru o să fie mai tot timpul întuneric, iar deasupra noastră și sub noi vor fi imagini și structuri. S-ar putea să ai impresia că o să cazi, dar nu uita că ești în imponderabilitate…

Priveliștea văzută de pe platformă era spectaculoasă. Chiar și până să înceapă să se deplaseze spre centrul imensei încăperi, Nicole se simți copleșită. Întunericul din jurul lor era presărat cu lumini care reprezentau stele. Stele unice, combinații binare, combinații triple. Stele galbene, mici și staționare, stele uriașe roșii, stele albe pitice. Treceau chiar pe deasupra unei supernove care explodă. În orice loc, în orice direcție avea ceva diferit și fascinant de văzut.

După câteva minute Vulturul opri platforma.

— Mă gândeam să începem de aici, de pe un teritoriu unde ești familiarizată, spuse el.

Arătă o stea galbenă din apropiere cu ajutorul unui indicator cu multiple raze de lumină.

— Recunoști locul ăsta?

Nicole încă mai privea luminile fără sfârșit din toate direcțiile.

— Toate sutele de miliarde de stele din galaxie sunt reprezentate în camera asta?

— Nu, spuse Vulturul. Ceea ce vezi tu este numai o porțiune mare din galaxie… Am să-ți explic mai multe peste câteva minute, când o să mergem în partea superioară a camerei și ai să poți privi de sus planul galactic central… Te-am adus în acest loc din alt motiv.

Nicole recunoscu Soarele și constelația Centaurul, cea mai apropiată vecină a lui, ba chiar steaua lui Barnard și Sirius. Nu-și aminti numele majorității celorlalte stele din vecinătatea Soarelui, dar reuși să localizeze altă stea solitară aflată nu prea departe.

— Aceea este Tau Ceti? întrebă ea.

— Da, răspunse Vulturul.

Tau Ceti pare atât de aproape de Soare, dar în realitate este foarte departe, se gândi ea. Asta înseamnă că galaxia e mai mare decât ar putea cuprinde vreunul dintre noi cu mintea.

Parcă citindu-i gândurile, Vulturul spuse:

— Distanța de la Soare la Tau Ceti este a zece mia parte din distanța de la un capăt la altul al galaxiei.

Nicole clătină din cap. Platforma începu să se îndepărteze de Soare și de Tau Ceti. Nu mi-aș fi imaginat vreodată atâta imensitate, se gândi Nicole. Chiar și călătoriile mele au avut loc într-o regiune insignifiant de mică a cosmosului.

Vulturul proiectă în dreapta platformei în mișcare un desen tridimensional sub forma unui corp geometric dreptunghiular. Manevrând dispozitivul negru pe care-l ținea în mână, mări și micșoră alternativ volumul paralelipipedului.

— Avem multe căi de a controla ce se proiectează în această cameră, spuse el. Cu acest dispozitiv putem să modificăm scara și să schimbăm rapid planul… Să-ți arăt. Să presupunem că pun lumina roșie aici, în mijlocul nebuloasei Orion. Asta marchează poziția inițială dorită a platformei. Apoi măresc această formă geometrică astfel încât să includă cam o mie de stele… Și acum, uite…

În cameră fu întuneric beznă preț de o secundă. Apoi, dintr-o dată, Nicole se simți iar copleșită, de data asta din cauza unui alt set de lumini. Ciorchinii de stele și stelele individuale erau mult mai clar definite. Vulturul îi spuse că întreaga cameră se află în acel moment în interiorul nebuloasei Orion și că latura cea mai lungă a camerei e echivalentă cu câteva sute de ani-lumină, în loc de șaizeci de mii de anilumină, ca înainte.

— Această zonă e o pepinieră stelară, unde se nasc stele și planete, explică Vulturul mișcând platforma spre dreapta. Aici, de exemplu, avem un sistem stelar pui, în primele stadii de formare, cu multe din caracteristicile pe care le avea sistemul vostru solar acum patru miliarde și jumătate de ani.

Înscrise una din stele într-un mic corp geometric și, câteva secunde mai târziu, încăperea se umplu de lumina unui soare tânăr. Nicole urmări o uriașă furtună solară care se deplasa pe suprafața frământată.

Vulturul îndreptă platforma spre un corp ceresc mult mai mic, îndepărtat, din duzina de acumulări de materie ce putea fi identificată în regiunea din jurul soarelui tânăr. Planeta avea o suprafață lichidă, puțin roșcată. Sub ochii lor, un proiectil mare se prăbuși în lichidul fierbinte făcând să țâșnească jeturi de materie și stârnind valuri puternice în toate direcțiile.

— Conform datelor noastre statistice, spuse Vulturul, această planetă are o mare probabilitate de a produce viață după câteva miliarde de ani de evoluție, o dată ce această perioadă de bombardare și formare s-a încheiat. Va avea o stea unică, stabilă, o atmosferă cu suficiente variații climatice și toate ingredientele chimice necesare… Uite, stai cu ochii pe planeta asta. Eu am să activez un program care scanează rapid jumătatea de jos a tabelului lui Mendeleev și afișează datele cantitative privitoare la numărul relativ de atomi de fiecare tip care există în masa aia în fierbere…

Deasupra planetei-pui apăru o priveliște magnifică. Fiecare atom în parte conținut în masa planetei era indicat atât printr-o culoare anume cât și prin numărul de neutroni și protoni. Mărimea atomului arăta frecvența relativă a acestuia în amestec.

— Observă că densitatea de carbon, azot, fier și halogeni este semnificativă, spuse Vulturul. Aceștia sunt atomii vitali. Creați cu toții de o supernovă din vecinătate în trecutul nu prea îndepărtat, ei au îmbogățit posibilitățile structurale ale acestui corp ceresc în formare… Fără substanțe chimice complexe nu poate exista viață eficientă… De exemplu, dacă pe planeta voastră n-ar exista fierul pentru a constitui atomul central al hemoglobinei, sistemul de distribuire a oxigenului la multe forme de viață ar fi mult mai ineficient…

Așadar, procesul continuă, eră după eră, se gândi Nicole. Din praful cosmic se formează stele și planete. Câteva planete conțin substanțele chimice corespunzătoare care să ducă, până la urmă, la apariția vieții și inteligenței. Dar ce organizează acest proces?Ce mână nevăzută face ca aceste substanțe chimice să devină cu timpul tot mai complexe și structurate, până ajung chiar la stadiul de conștiință de sine? Există vreo lege naturală, neformulată încă, potrivit căreia materia se formează după reguli stabilite?

Vulturul îi explica probabilitatea extrem de scăzută ca viața să evolueze în sistemele solare care conțineau numai atomi simpli, precum hidrogenul și heliul, și nici unul din atomii mai complecși, de ordin superior, produși de stelele care mureau în exploziile supernovelor. Nicole începu să se simtă copleșitor de insignifiantă. Tânjea după ceva la scară umană.

— Cât de mică poți să faci camera asta? întrebă ea.

— Scara cea mai mică este de 1 la 4096. La cealaltă extremă putem afișa o scenă intergalactică a cărei dimensiune maximă este de cincizeci de milioane de ani-lumină… Nu uita că avem un interes limitat față de activitatea din afara galaxiei.

— Am putea schimba planul astfel încât să vedem Pământul? întrebă Nicole cu emoție. Și să mă lași să zbor deasupra Franței?

— Da, cred că da, răspunse Vulturul după o scurtă ezitare. Deși nu era în plan…

— Ar însemna foarte mult pentru mine.

— Bine, spuse Vulturul. O să ne ia câteva secunde, dar o putem face…

Zborul începu deasupra Canalului Mânecii. Vulturul și Nicole stăteau de vreo trei secunde pe platformă în partea de sus a camerei întunecate când sub ei se produse o explozie de lumină. După ce ochii lui Nicole se obișnuiră în sfârșit cu lumina, recunoscu apa albastră de sub ei și coasta Normandiei. În depărtare, Sena se vărsa în Canal.

Îl rugă pe Vultur să oprească platforma deasupra gurii Senei și apoi s-o deplaseze încet către Paris. Vederea locurilor cunoscute o emoționă puternic. Își aminti de anii tinereții, când hoinărea liberă și fără griji prin această regiune împreună cu iubitul său tată.

Modelul de sub ei era superb, tridimensional. Faimoasa biserică din Rouen, în care Ioana D’Arc abdicase temporar de la principiile ei, avea înălțimea de jumătate de milimetru și lungimea de doi centimetri. Mai încolo, în direcția Parisului, Nicole văzu forma cunoscută a Arcului de Triumf înălțându-se de pe suprafața modelului.

Când ajunseră la Paris, platforma zăbovi câteva secunde deasupra arondismentului șaisprezece. Ochii lui Nicole poposiră asupra unei clădiri anume de sub ea. Vederea acelei clădiri îi aminti un moment deosebit de viu din adolescența ei. Auzi vocea tatălui ei, apropiindu-se de sfârșitul discursului susținut la primirea premiului Mary Renault. Iubitei mele fiice Nicole și tuturor tinerilor din lume, le ofer o concluzie simplă la care am ajuns de-a lungul vieții mele. În viață există două lucruri neprețuite: învățătura și iubirea. Nimic altceva — nici faima, nici puterea, nici realizarea de dragul realizării — nu poate avea aceeași valoare durabilă.

Imaginea tatălui ei îi umplu mintea. Îți mulțumesc, papa. Îți mulțumesc că ai avut atât de bine grijă de mine după moartea mamei. Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat…

Un dor puternic, dureros aduse lacrimi în ochii lui Nicole. Preț de o clipă se simți iar copil și vru cu disperare să discute cu tatăl ei despre moartea care se apropia. Încet, cu hotărâre, se luptă cu emoțiile care amenințau să o copleșească. Nu asta voiam să simt în momentul de față, își spuse ea cu greutate. Voiam să las în urmă toate astea.

Își întoarse privirea de la modelul Franței de sub ea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vulturul.

Nicole se forță să zâmbească.

— Vreau să văd altceva, spuse ea. Ceva spectaculos… și nou. Ce zici de un oraș al octopăianjenilor?

— Ești sigură?

— Da.

Încăperea se întunecă imediat. Două secunde mai târziu, când Nicole se întoarse cu fața la lumină, platforma zbura peste un ocean mare de un verde profund.

— Unde suntem? întrebă ea. Și unde mergem?

— În momentul de față ne aflăm la treizeci de ani-lumină de Soarele vostru, răspunse Vulturul, pe prima planetă oceanică pe care au colonizat-o octopăianjenii după dispariția Înaintașilor… Suntem deasupra mării, evident, la vreo două sute de kilometri de cel mai renumit oraș al octopăianjenilor.

Nicole simți un val de emoție în timp ce platforma se deplasa rapid deasupra mării. Vedea deja în depărtare conturul vag al unor clădiri. O clipă își imagină că e un călător spațial aventurier care ajungea pentru prima dată la această planetă, nerăbdător să vadă minunățiile fantasticelor orașe descrise de alți călători interstelari.

E minunat, se gândi Nicole. Își îndreptă atenția o clipă spre oceanul de sub ea.

— De ce e apa asta atât de verde? îl întrebă pe Vultur.

— Suprafața acestui ocean, până la un metru adâncime, formează un ecosistem bogat, dominat de un gen aparte de plantă capabilă de fotosinteză, ale cărei specii diverse, toate de culoare verde, asigură adăpost și hrană pentru zece milioane de creaturi… Unele plante acoperă o suprafață de peste un kilometru pătrat… Acest domeniu a fost creat de Înaintași… Octopăianjenii l-au găsit și i-au adus îmbunătățiri…

Nicole ridică privirea și văzu că platforma, care se deplasa în viteză, ajunsese aproape în dreptul orașului. Sute de clădiri de mărimi și forme diverse se aflau răspândite dedesubtul lor. Cele mai multe clădiri din orașul octopăianjenilor erau construite pe uscat, dar existau și unele care păreau să plutească pe apă. Cea mai densă grupare de astfel de structuri se afla în lungul unei peninsule înguste. În capătul acelei peninsule se înălțau trei domuri uriașe, foarte apropiate, care dominau orizontul.

La periferia orașului era un cerc exterior, lat, alcătuit din opt domuri mai mici, fiecare fiind legat de domurile centrale printr-un sistem linear de transport. Fiecare din aceste domuri exterioare avea altă culoare. Aproape toate clădirile din sectorul de oraș care înconjura un dom exterior erau vopsite în aceeași culoare cu a domului. Pe suprafața oceanului, de exemplu, de la domul colorat într-un roșu aprins porneau simetric opt spițe roșii, subțiri, alcătuite din alte clădiri.

Toate clădirile orașului se aflau în interiorul cercului definit de cele opt domuri colorate. Lui Nicole îi plăcu foarte mult o structură ciudată de culoare maro care plutea pe apă. Părea să fie aproape la fel de mare ca uriașele domuri centrale. De deasupra, clădirea dreptunghiulară părea a fi alcătuită din douăzeci de straturi de dantelărie deasă, suprapuse, spațiile deschise fiind umplute cu materiale asemănătoare celor folosite de păsări pentru cuib.

— Ce este aceea? întrebă Nicole, arătând structura.

— Acești octopăianjeni sunt foarte avansați în microbiologie, răspunse Vulturul. Structura aceea, care pătrunde în ocean până la zece metri adâncime, conține peste o mie de habitate diferite pentru specii de mărimi microscopice… Ceea ce vezi este în esență o stație de aprovizionare, care conține populația în exces a fiecăreia din aceste specii de ființe micuțe. Octopăianjenii care au nevoie de unele din aceste creaturi vin aici și le iau.

Nicole rămaseră cu ochii ațintiți pe neobișnuita arhitectură de sub ea. În minte, se vedea mergând pe străzi, uitându-se cu uimire în jur la o varietate de creaturi mult mai mare chiar și decât menajeria pe care o întâlnise în Orașul de Smarald. Vreau să merg acolo, își spuse ea. Vreau să văd.

Îl rugă pe Vultur să deplaseze platforma chiar deasupra unuia din marile domuri verzi.

— Interiorul acestui dom seamănă cu Orașul de Smarald? întrebă ea.

— Nu chiar, răspunse Vulturul. Scara e cu totul alta… Tărâmul octopăianjenilor din Rama era un microcosmos comprimat. Complexele funcționale care pe planetele lor se aflau la distanțe de sute de kilometri unele de altele au trebuit să fie amplasate, din cauza spațiului limitat, în aproximativ același areal… În coloniile avansate ale rasei octopăianjenilor, de exemplu, alternativii nu au o comunitate chiar lângă porțile orașului, ci trăiesc pe o cu totul altă planetă.

Nicole zâmbi. O planetă de alternativi, se gândi ea. Trebuie să fie o adevărată priveliște.

— … Acest oraș adăpostește peste optsprezece milioane de octopăianjeni, dacă punem la socoteală varietățile morfologice, spunea Vulturul. De asemenea, este capitala administrativă a acestei planete. În interiorul porților orașului trăiesc aproape zece miliarde de creaturi, reprezentând cincizeci de mii de specii… Suprafața orașului este aproximativ echivalentă cu cea a orașului Los Angeles sau cu alte zone urbane mari de pe Pământul vostru…

Vulturul continuă să-i dea informații despre orașul octopăianjenilor aflat sub ei. Însă Nicole se gândea la altceva.

— Archie a trăit aici? întrebă ea, întrerupând monologul enciclopedic al însoțitorului ei extraterestru. Sau doctorul Blue sau alți octopăianjeni pe care i-am cunoscut?

— Nu, răspunse Vulturul. De fapt, ei n-au venit de pe planeta asta, nici măcar din acest sistem stelar… Octopăianjenii din Rama au venit dintr-un tip de colonie cunoscut sub numele de „colonie de graniță”, una special proiectată genetic pentru interacțiunea cu alte forme de viață inteligente…

Nicole clătină din cap și zâmbi. Desigur, își spuse ea, trebuia să fi bănuit că sunt speciali…

Era din ce în ce mai obosită. După alte câteva minute îi mulțumi Vulturului, spunându-i că îi ajunge cât a văzut din orașul octopăianjenilor. Într-o clipită, domurile, structura maro de dantelării suprapuse și marea de un verde intens dispărură. Vulturul duse platforma la loc în partea de sus a încăperii mari.

Dedesubtul lui Nicole, Calea Lactee era închisă într-un spațiu mic din centrul camerei.

— Universul este o succesiune de aglomerări și spații pustii, veșnic în expansiune, spuse Vulturul. Privește ce pustiu este în jurul Căii Lactee. Cu excepția celor doi Nori ai lui Magellan, care nu pot fi definiți ca galaxii, Andromeda este cel mai apropiat vecin galactic al nostru. Dar ea e foarte departe. Distanța de-a curmezișul celei mai mari dimensiuni a Căii Lactee este doar a douăzecea parte din distanța până la Andromeda.

Nicole nu se gândea la Andromeda. Era absorbită de încântătoare cugetări filozofice despre viața pe planete diferite, despre orașe și despre posibila gamă de creaturi născute din atomi simpli care evoluează, cu sau fără ajutor din partea unor ființe superioare, ajungând până la conștiință de sine. Savură momentul, știind că, foarte curând, se va despărți de zborurile imaginației care-i îmbogățiseră atât de mult viata.