Razboi pe Rama

1

Visele veniră înaintea luminii. Erau vise disparate, imagini la întâmplare care se asociau uneori în grupaje scurte, fără legătură între ele și fără vreun scop aparent. În primele vise de care își aducea aminte erau culori și modele geometrice. Nu-și amintea când începuseră. La un moment dat își spusese pentru prima oară: Sunt Nicole. Se vede că n-am murit. Dar asta fusese cu mult timp în urmă. De atunci văzuse în minte scene întregi și chipuri de oameni. Pe unele le recunoscuse. Acela este Omeh, își spusese ea. Acela e tata. De fiecare dată când se trezise, se simțise tot mai tristă. Richard apăruse în ultimele câteva vise. Și Katie. Amândoi sunt morți, își amintise Nicole. Au murit înainte să adorm.

Când deschise ochii, nu văzu nimic. Era beznă totală. Treptat deveni tot mai conștientă de ceea ce o înconjura. Coborî mâinile pe lângă corp și pipăi textura moale a materialului spumos. Se întoarse foarte ușor pe o parte. Probabil mă aflu în imponderabilitate, își spuse Nicole, mintea ei începând să funcționeze din nou după ani de latență. Dar unde mă aflu? se întrebă înainte de a adormi iar.

Data următoare când se trezi, Nicole reuși să vadă o sursă de lumină în capătul containerului închis în care era culcată. Își scoase labele picioarelor din spuma albă și le ținu în dreptul luminii. Era încălțată cu papuci curați. Întinse un picior să vadă dacă poate atinge sursa de lumină, dar aceasta era prea departe.

Nicole își duse mâinile în fața ochilor. Lumina era atât de slabă încât nu vedea decât un contur întunecat al tuturor degetelor, fără detalii. În container nu era destul loc pentru a se putea ridica în capul oaselor, dar dacă se proptea într-o mână, putea atinge capacul cu cealaltă. Nicole apăsă spuma moale cu degetele. Dedesubt era o suprafață tare, lemn sau poate chiar metal.

Mișcarea, chiar și atât de puțină, o epuiză. Respira repede și pulsul îi crescuse. Mintea îi deveni mai activă. Își amintea cu claritate momentele dinainte de a adormi pe Rama. Vulturul a venit chiar după ce am găsit copilașul acela, în Domeniul Alternativ… Așadar, unde mă aflu acum? Și cât am dormit?

Auzi un ciocănit ușor în container și se lungi la loc în spumă. A venit cineva. Întrebările mele vor primi răspuns în curând. Capacul containerului se ridică încet. Nicole își feri ochii de lumină. Văzu fața Vulturului și-i auzi glasul.

Cei doi stăteau împreună într-o cameră mare. Totul era alb: pereții, tavanul, masa rotundă și mică din fața lor, ba chiar și scaunele, ceașca, bolul și lingura. Nicole luă încă o lingură din supa caldă. Avea gust de supă de pui. În stânga ei, lângă perete se afla containerul alb în care dormise. În cameră nu mai existau alte obiecte.

— … În jur de șaisprezece ani cu totul, timpul călătorului, bineînțeles, spunea Vulturul.

Timpul călătorului, se gândi Nicole. Aceiași termeni i-a folosit și Richard…

— N-am reușit să vă întârziem îmbătrânirea la fel de eficient ca data trecută. Am făcut pregătirile oarecum în grabă.

În ciuda imponderabilității, lui Nicole i se părea că orice gest fizic îi cere un efort uriaș. Mușchii ei stătuseră inactivi foarte multă vreme. Vulturul o ajutase să se târâie cei câțiva pași dintre container și masă. Mâinile îi tremuraseră puțin când băuse apă și mâncase supa.

— Deci acum am în jur de optzeci de ani? îl întrebă pe Vultur cu un glas șovăitor pe care abia dacă-l recunoștea.

— Mai mult sau mai puțin, răspunse Vulturul. Mi-ar fi imposibil să-ți stabilesc o vârstă semnificativă.

Nicole se uită repede la însoțitorul ei, așezat de cealaltă parte a mesei. Vulturul arăta la fel ca întotdeauna. Ochii lui de un albastru intens, așezați de pe o parte și de cealaltă a pliscului cenușiu, proeminent, nu-și pierduseră nimic din intensitatea misterioasă. Penele din creștetul capului erau tot de un alb pur, contrastând puternic cu penele de un cenușiu închis de pe față, gât și spate. Cele patru degete de la fiecare mână, de un alb-crem și fără pene, erau ca ale unui copil.

Nicole își studie pentru prima dată propriile mâini. Erau zbârcite și aveau pete maronii, petele bătrâneții.

— Tu nu îmbătrânești niciodată? îl întrebă ea pe Vultur.

— Nu, răspunse el. Cel puțin nu în sensul în care folosiți voi cuvântul… Sunt întreținut cu regularitate, iar subsistemele care dau semne de degradare sunt înlocuite.

— Deci tu nu mori niciodată. El ezită o clipă.

— Nu e chiar așa. Ca toți membrii grupului meu, am fost creat pentru un anume scop. Dacă nu mai e nevoie să exist și nu pot fi programat rapid pentru a îndeplini o nouă funcție necesară, voi fi dezenergizat.

Nicole începu să râdă, dar se stăpâni.

— Scuză-mă, știu că nu e de râs… dar cuvântul pe care l-ai ales mi se pare ciudat. „Dezenergizat” e…

— E cuvântul potrivit, spuse Vulturul. În interiorul meu se găsesc mai multe surse micuțe de energie, precum și un sistem sofisticat de distribuire a energiei. Toate elementele de forță sunt în esență modulare și, prin urmare, transferabile de la unul din noi la altul. Dacă eu nu mai sunt necesar, elementele pot fi scoase și folosite la altă ființă.

— Ca un transplant de organe, spuse Nicole, terminând apa din ceașcă.

— Oarecum, răspunse Vulturul. Apropo de organe… În timpul somnului îndelungat, inima ta a încetat de două ori să mai bată, a doua oară chiar după ce am ajuns aici, în sistemul Tau Ceti… Am reușit să te ținem în viață cu medicamente și stimulare mecanică, dar inima ta este acum extrem de slăbită… dacă vrei să ai o viață activă o perioadă apreciabilă de timp, va trebui să te gândești să-ți înlocuiești inima.

— De asta m-ai lăsat acolo (Nicole arătă spre container) atât de mult?

— Ăsta a fost un motiv, răspunse Vulturul.

Îi explicase deja lui Nicole că majoritatea pasagerilor de pe Rama se treziseră mult mai devreme, unii chiar cu un an în urmă și că trăiau în condiții aglomerate în alt loc, nu prea departe.

— Ne-a preocupat și cât de confortabil te-ai simți în steaua de mare transformată… Am renovat acea navă spațială în grabă, așa că nu există prea multe comodități… De asemenea, am ținut cont și de faptul că tu ești de departe cel mai în vârstă supraviețuitor uman.

Asta așa e, își spuse Nicole. Atacul octopăianjenilor i-a ucis pe toți care aveau peste patruzeci de ani…Eu sunt singura persoană bătrână care a mai rămas în viață.

Vulturul se opri o clipă din vorbit. Când Nicole se uită iar la extraterestru, ochii lui fascinanți păreau să exprime o emoție.

— În plus, tu ești deosebită pentru noi… ai jucat un rol cheie în această strădanie.

Dintr-o dată, continuând să se uite în ochii hipnotici al Vulturului, Nicole se întrebă: E posibil oare ca această creatură electronică să aibă sentimente?A avut Richard dreptate când a susținut că nu există nici un aspect al umanității noastre care, până la urmă, să nu poate fi reprodus pe calea tehnicii?

— … Ţi-am amânat trezirea cât de mult am putut, spunea Vulturul, pentru a reduce durata de timp pe care va trebui s-o petreci în condiții mai puțin decât ideale… Acum însă ne pregătim să intrăm în altă fază a operațiunilor noastre… După cum vezi, camera asta a fost golită cu mult timp în urmă. În opt sau zece zile vom începe să demontăm pereții. Până atunci ar trebui să-ți revii suficient…

Nicole întrebă iar de familia și prietenii ei.

— După cum ți-am spus mai înainte, toți au supraviețuit somn îndelungat. Totuși, adaptarea la traiul în locul numit de prietenul tău Max Grand Hotel nu a fost ușoară pentru nimeni. Oamenilor care s-au aflat cu tine în Orașul de Smarald, plus micuța Maria și Robert, soțul lui Ellie, li s-au repartizat inițial două camere mari, alăturate, într-una din secțiunile stelei de mare. Li s-a spus că aranjamentul este doar temporar și că până la urmă vor fi transferați în încăperi mai bune. Cu toate astea, Robert și Galileo nu s-au putut adapta cu succes condițiilor neobișnuite din Grand Hotel.

— Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă alarmată Nicole.

— Amândoi au fost transferați, din motive sociologice, într-o altă zonă, mult mai adaptată, a navei spațiale. Robert a fost mutat primul. A intrat într-o stare depresivă gravă la scurt timp după ce s-a trezit din somnul lung și n-a mai reușit să iasă din ea. Din păcate, a murit cam acum patru luni… Galileo se simte bine din punct de vedere fizic, dar comportamentul lui rămâne antisocial…

La aflarea veștii morții lui Robert, Nicole simți o tristețe adâncă. Biata Nikki, se gândi ea imediat, n-a avut ocazia să-și cunoască tatăl cu adevărat… Ellie, căsnicia ta nu s-a dovedit a fi ce ai sperat.

Rămase tăcută, gândindu-se la Robert Turner. Ai fost un om complicat, talentat și devotat muncii tale. Totuși, la nivel personal, te-ai dovedit surprinzător de inadaptabil. Poate că o parte vitală din tine a murit cu mult timp în urmă… în sala aceea de tribunal din Texas, pe o planetă numită Pământ.

Nicole clătină din cap.

— Cred că energia pe care am depus-o pentru a-i salva pe Katie și pe Robert de agenții octopăianjenilor a fost un efort inutil.

— Nu chiar, răspunse Vulturul simplu. Pentru tine a fost foarte important.

Nicole zâmbi și se uită la colegul ei extraterestru. Ei bine, atotștiutorul meu prieten, se gândi ea înăbușindu-și un căscat, trebuie să recunosc că mă bucur să mă aflu iar în compania ta… N-oi fi tu însuți viu, dar cu siguranță te pricepi la ființele vii.

— Dă-mi voie să te ajut să te întorci în pat, spuse Vulturul. Ajunge cât ai stat trează pentru prima dată.

Nicole era foarte mulțumită de ea. Reușise în sfârșit să înconjoare complet perimetrul camerei fără a se opri.

— Bravo, spuse Vulturul, apărând lângă ea. Faci progrese uriașe. Nici n-am crezut că ai să mergi atât de bine într-un timp atât de scurt.

— Acum am nevoie de niște apă, spuse Nicole zâmbind. Corpul ăsta bătrân transpiră abundent.

Vulturul îi dădu un pahar cu apă de pe masă. După ce bău, Nicole se întoarse către prietenul ei extraterestru.

— Ai de gând să respecți învoiala? întrebă ea. Ai o oglindă și-un rând de haine în geamantanul de colo?

— Da, am, răspunse Vulturul. Ba chiar am adus și cosmeticele pe care le-ai cerut… Dar mai întâi vreau să te consult, să văd cum răspunde inima ta la mișcare.

Ţinu în fața ei un aparat mic, negru și se uită la niște semne care apărură pe ecranul micuț.

— E bine, spuse el. Ba chiar excelent… Nici o neregulă. Doar un indiciu că inima ta muncește din greu, ceea ce e de așteptat la un om de vârsta ta.

— Pot să-l văd și eu? întrebă Nicole, arătând spre aparatul de monitorizare; Vulturul i-l dădu. Presupun că chestia asta primește semnale din interiorul corpului meu… dar ce anume sunt toți cârlionții ăștia și simbolurile ciudate de pe ecran?

— Ai în corp peste o sută de sonde micuțe, mai mult de jumătate fiind în zona inimii. Ele măsoară modul în care lucrează inima și celelalte organe ale tale și în plus reglează parametrii importanți precum circulația sângelui și distribuirea oxigenului. Unele sonde chiar suplimentează funcțiile biologice normale… Ceea ce vezi tu pe ecran este un rezumat al datelor din intervalul de timp în care ai făcut mișcare. Ele au fost comprimate și transmise de procesorul din interiorul tău.

Nicole se încruntă.

— Poate că nu trebuia să întreb. Nu-i deloc plăcut să știu că am în mine atâtea chestii electronice.

— Sondele nu sunt chiar electronice, spuse Vulturul, cel puțin nu în sensul în care folosiți cuvântul voi, oamenii. Și sunt absolut necesare în acest moment al vieții tale. Fără ele n-ai fi supraviețuit nici măcar o zi…

Nicole se uită lung la Vultur.

— De ce nu m-ați lăsat să mor, pur și simplu? întrebă ea. Sau aveți un plan cu mine, care justifică toate eforturile? Mai am încă de îndeplinit vreun rol?

— Poate, spuse Vulturul, dar poate ne-am gândit că ți-ar plăcea să-ți vezi încă o dată familia și prietenii.

— Mi-e greu să cred că dorințele mele joacă un rol important în ierarhia valorilor voastre.

Vulturul nu răspunse. Se duse la geamantanul așezat pe podea, lângă masă și se întoarse cu o oglindă, o pânză umedă, o rochie simplă, albastră și o trusă de cosmetice. Nicole își scoase cămașa de noapte albă, se șterse peste tot cu pânza umedă și îmbrăcă rochia. Inspiră adânc în timp ce Vulturul îi întindea oglinda.

— Nu-s convinsă că sunt pregătită pentru asta, spuse ea cu un zâmbet stins.

Dacă nu s-ar fi pregătit mental mai întâi, Nicole nu și-ar fi recunoscut chipul în oglindă. Fața ei arăta ca o cuvertură făcută din petice, adică din umflături și zbârcituri. Părul, sprâncenele și genele erau acum în parte albe, în parte cărunte. Primul ei impuls fu să plângă, dar reuși să-și stăpânească lacrimile. Dumnezeule, se gândi ea, sunt atât de bătrână… Chiar sunt eu asta?

Călăuzită de memorie, studie trăsăturile din oglindă în căutarea urmelor tinerei fermecătoare care fusese odată. Ici și colo vedea elemente dintr-un chip care fusese considerat cândva frumos, dar ochiul trebuia să știe unde să se uite. Inima i se strânse când își aminti dintr-o dată un incident petrecut cu ani în urmă, când era adolescentă și mergea cu tatăl ei pe un drum de țară din apropierea casei lor din Beauvois. O bătrână sprijinită în baston venea înspre ei și Nicole își întrebase tatăl dacă pot să traverseze drumul ca s-o evite.

— De ce? întrebase tatăl ei.

— Pentru că nu vreau s-o văd de aproape, răspunsese Nicole. E bătrână și urâtă… Mă face să mă cutremur.

— Și tu ai să fii bătrână într-o zi, spusese tatăl ei, refuzând să traverseze drumul.

Sunt bătrână și urâtă, se gândi Nicole. Și chiar mă cutremur văzându-mă. Îi înapoie oglinda Vulturului.

— Tu m-ai avertizat, spuse ea melancolică. Poate că trebuia să te ascult.

— Bineînțeles că ești șocată, spuse Vulturul. Nu te-ai văzut de șaisprezece ani. Celor mai mulți oameni le este greu să se împace cu procesul îmbătrânirii chiar dacă îl urmăresc zi de zi.

Îi întinse trusa cosmetică.

— Nu, mulțumesc, spuse deprimată Nicole, refuzând trusa. Situația e fără speranță. Nici chiar Michelangelo n-ar putea să facă nimic cu fața asta.

— Cum vrei, spuse Vulturul. Dar m-am gândit că s-ar putea să vrei să apelezi la cosmetice înainte de sosirea vizitatorului tău.

— Un vizitator! exclamă Nicole în egală măsură alarmată și emoționată. O să am un vizitator… Cine?

Întinse mâna după oglindă și cosmetice.

— Cred că am să las să fie surpriză, spuse Vulturul. Vizitatorul tău va sosi în câteva minute.

Nicole se rujă și se pudră, își pieptănă părul cărunt și-și pensă sprâncenele. Când termină, aruncă o privire dezaprobatoare în oglindă.

— Cam asta-i tot ce pot să fac, spuse ea mai mult pentru sine decât pentru Vultur.

Câteva minute mai târziu, Vulturul deschise ușa de pe cealaltă parte a camerei și ieși. Se întoarse însoțit de un octopăianjen. Nicole văzu culoarea bleumarin revărsându-se din fanta acestuia.

— Bună, Nicole. Cum te simți? spuse octopăianjenul.

— Doctore Blue! țipă Nicole emoționată.

Doctorul Blue ținea aparatul de monitorizare în fața lui Nicole.

— Am să stau aici, cu tine până vei fi pregătită pentru transfer, spuse medicul octopăianjen. Vulturul are alte îndatoriri în momentul de față.

De-a lungul micului ecran alergau benzi de culoare.

— Nu înțeleg, spuse Nicole, uitându-se în jos la aparat. Când Vulturul a folosit chestia asta, pe ecran apăreau numai cârlionți și alte simboluri ciudate.

— Acela era limbajul lor tehnic pentru scopuri speciale, spuse doctorul Blue. Incredibil de eficient, mult mai bun decât limbajul nostru în culori… Dar, firește, eu nu-l cunosc. De fapt, acest aparat este multilingvistic. Există chiar și un modul de engleză.

— Și cum comunici cu Vulturul când nu sunt eu prin preajmă? întrebă Nicole.

— Folosim amândoi culori, răspunse doctorul Blue. Ele îi parcurg fruntea de la stânga la dreapta.

— Glumești, spuse Nicole încercând să și-l imagineze pe Vultur cu culori pe frunte.

— Deloc, răspunse octopăianjenul. Vulturul este uimitor. Sporovăiește și țipă cu avianii, miaună și șuieră ca mirmipisicile…

Nicole nu mai văzuse până acum cuvântul „mirmipisică” în limbajul culorilor. Când ceru lămuriri, doctorul Blue îi spuse că în Grand Hotel trăiau acum șase dintre ciudatele creaturi și că alte patru erau pe cale să iasă din cantalupii în germinare.

— Cu toate că toți octopăianjenii și oamenii au dormit în timpul lungului voiaj, cantalupii au fost lăsați să se dezvolte, devenind mirmipisici și apoi materie sesilă, explică doctorul Blue. Deja sunt la următoarea generație.

Doctorul Blue puse aparatul pe masă.

— Deci care-i verdictul pentru azi, doctore? întrebă Nicole.

— Prinzi putere, răspunse doctorul Blue. Dar ești în viață numai datorită tuturor sondelor suplinitoare care au fost introduse în corpul tău. La un moment dat va trebui să te gândești să…

— … Să-mi înlocuiesc inima… știu, spuse Nicole. Poate părea ciudat, dar ideea nu-mi surâde prea tare… nu știu exact de ce sunt împotriva ei… Poate fiindcă n-am înțeles încă pentru ce să mai trăiesc… Știu că dacă Richard mai era în viață…

Se opri. Preț de o clipă se văzu iar în camera de vizionare, urmărind cadrele cu ultimele secunde din viața lui Richard. De când se trezise, nu se gândise la acel moment.

— Te deranjează dacă te întreb ceva foarte personal? întrebă Nicole.

— Deloc, răspunse octopăianjenul.

— Am urmărit împreună moartea lui Richard și Archie și am fost atât de distrusă încât n-am mai știut de mine… Archie a fost omorât în același timp; el era partenerul tău de o viață. Totuși, tu ai stat lângă mine și mi-ai oferit alinare… Moartea lui Archie nu te-a întristat, nu te-a făcut să simți că ai pierdut ceva?

Doctorul Blue nu răspunse imediat.

— Noi octopăianjenii suntem educați de la naștere să controlăm ceea ce oamenii numesc emoții. Sigur, alternativii sunt foarte susceptibili la sentimente. Dar aceia dintre noi care…

— Cu tot respectul cuvenit, îl întrerupse Nicole cu blândețe, eu nu ți-am pus o întrebare clinică, așa, ca de la medic la medic. Era o întrebare ca între prieteni.

În jurul capului octopăianjenului apăru o scurtă răbufnire de stacojiu, apoi alta albastră, fără legătură între ele.

— Da, am avut un sentiment de pierdere, spuse doctorul Blue. Dar știam că va veni, ori atunci, ori mai târziu. Când Archie s-a alăturat efortului de război, anihilarea lui a devenit certă… În plus, datoria mea în acel moment era să te ajut.

Ușa camerei se deschise și intră Vulturul. Extraterestrul căra o cutie mare plină cu mâncare, îmbrăcăminte și echipament divers. O informă pe Nicole că i-a adus costumul spațial și că în viitorul apropiat se va aventura în afara mediului controlat în care se afla în acel moment.

— Doctorul Blue spune că știi să vorbești în culori, spuse în glumă Nicole. Vreau să-mi arăți.

— Ce vrei să spun? replică Vulturul în benzi de culoare înguste care porneau din partea stângă a frunții și se derulau spre dreapta.

— Ajunge, spuse Nicole râzând. Ești cu adevărat uimitor.

Nicole stătea în picioare pe podeaua fabricii uriașe și se uita lung la piramida din fața ei. În dreapta, la mai puțin de un kilometru, un grup de bioți pentru scopuri speciale, între care o pereche de buldozere mamut, construiau un munte înalt.

— De ce faceți toate astea? întrebă Nicole în microfonul micuț din cască.

— Aceste lucruri fac parte din ciclul următor, răspunse Vulturul. Am stabilit că aceste construcții îmbunătățesc considerabil probabilitatea de a obține ce vrem de la experiment.

— Așadar, știți deja ceva despre noii călători spațiali?

— Nu cunosc răspunsul la întrebarea ta, spuse Vulturul. N-am nici o însărcinare asociată cu viitorul Ramei.

— Dar înainte ne-ai spus că se fac schimbări doar dacă este absolut necesar…

— Nu pot să te ajut, spuse Vulturul. Hai, urcă în electrocar, doctorul Blue vrea să se uite mai de aproape la munte.

Octopăianjenul arăta ciudat în costumul spațial. De fapt, Nicole râsese zgomotos când îl văzuse prima dată pe doctorul Blue acoperit cu o țesătură albă care i se mula ca o mănușă pe corp și pe cele opt tentacule. Pe cap, doctorul Blue avea o cască transparentă prin care se puteau citi ușor culorile.

În timp ce electrocarul traversa terenul plat în drum spre munte, Nicole îi spuse octopăianjenului, care stătea lângă ea:

— Am fost uimită când am ieșit prima dată… Nu, uimită nu-i un cuvânt destul de puternic… Tu și Vulturul mi-ați spus că ne aflăm într-o fabrică și că Rama este pregătită pentru alt voiaj, dar nu m-am așteptat la toate astea.

— Piramida a fost construită în jurul tău în timp ce dormeai, interveni Vulturul din față, de la volan. Fără să-ți tulbure mediul. Dacă nu reușeam să facem asta, ar fi fost nevoie să te trezim mult mai devreme.

— Pe tine nu te uimește toată afacerea asta? întrebă Nicole, cu fața la doctorul Blue. Nu te întrebi ce fel de ființe au conceput acest proiect măreț? Și au creat și o inteligență artificială precum Vulturul? Aproape imposibil de imaginat…

— Pentru noi nu e atât de greu, spuse octopăianjenul. Nu uita că am cunoscut de la început ființe superioare. Noi existăm ca ființe inteligente numai pentru că Înaintașii ne-au modificat genele. N-am avut în istoria noastră o perioadă în care să considerăm că suntem la apogeul vieții.

— Nici noi nu vom mai avea, îngână Nicole. Istoria omenirii, indiferent cum va evolua de aici înainte, este profund și irevocabil modificată.

— Poate că nu, spuse Vulturul. Baza noastră de date indică faptul că unele specii nu sunt influențate în mod semnificativ de contactul cu noi. Experimentele noastre sunt concepute în așa fel încât să ia în considerare posibilitatea asta. Contactul are loc într-un interval de timp finit și numai cu un procent mic din populație. Nu există interacțiune continuă, decât dacă specia supusă studiului acționează în mod deschis pentru a o cere… Mă îndoiesc că, în momentul de față, viața pe Pământ diferă mult de cea care ar fi fost dacă nici o navă spațială Rama n-ar fi vizitat sistemul vostru solar. Nicole se aplecă în scaun.

— Știi sigur asta? întrebă ea. Sau doar bănuiești? Vulturul răspunse evaziv.

— Bineînțeles că apariția Ramei v-a schimbat istoria spuse el. Multe evenimente importante nu s-ar fi petrecut dacă n-ar fi avut loc nici un contact. Dar peste o sută sau cinci sute de ani… Cât de diferit va fi atunci Pământul de ceea ce ar fi fost…

— Dar punctul de vedere al oamenilor trebuie să se fi schimbat, îl întrerupse Nicole. Cunoașterea faptului că în univers există, sau cel puțin a existat într-o epocă anterioară, o inteligență suficient de avansată pentru a construi o navă robot interstelară de dimensiunile unui oraș foarte mare, nu poate fi considerată o informație fără importanță… Ea creează o nouă perspectivă pentru întreaga experiență umană. Religia, filozofia, chiar și principiile fundamentale ale biologiei trebuie să fie revizuite în prezența…

Vulturul o întrerupse.

— Mă bucur să constat că optimismul și idealismul tău au supraviețuit cel puțin într-o mică măsură în toți acești ani… Amintește-ți, totuși, că în Noul Eden oamenii știau că trăiesc într-un spațiu anume construit pentru ei de extratereștri. Au aflat, de la tine și de la alții, că sunt continuu sub observație. Și cu toate astea, când le-a devenit clar că extratereștrii, indiferent cine ar fi fost ei, nu intenționează să se amestece în activitatea zilnică a oamenilor, existența acelor ființe avansate a devenit irelevantă.

Electrocarul ajunse la baza muntelui.

— Am vrut să vin aici din curiozitate, spuse doctorul Blue. După cum știți, nu aveam munți în ținutul nostru din Rama. Și nici în regiunea unde mi-am trăit copilăria, pe planeta mea natală, nu erau mulți… Mă gândeam că ar fi plăcut să stai în vârf…

— Am rechiziționat unul dintre buldozerele mari, spuse Vulturul. Călătoria spre pisc va dura numai zece minute… Pe alocuri s-ar putea să vă sperie cât de abrupt e urcușul, dar nu e nici un pericol atâta timp cât aveți centurile de siguranță.

Nicole nu era prea bătrână ca să savureze urcușul spectaculos. Buldozerul, mare cât o clădire administrativă, nu avea scaune prea confortabile pentru pasageri, iar unele denivelări erau foarte pronunțate, dar priveliștile care se deschideau în fața lor pe măsură ce urcau meritau din plin neplăcerile. Muntele avea peste un kilometru înălțime și cam zece kilometri la bază, pe circumferința aproximativ rotundă. Când buldozerul parcurse un sfert din distanța până în vârf, Nicole putu să vadă clar piramida în care stătea. Mai departe, în toate direcțiile, orizontul era punctat cu construcții izolate al căror scop nu-l cunoștea.

Așadar, totul reîncepe, se gândi Nicole. Această Rama reconstruită va intra curând în alt set de sisteme solare. Oare ce va găsi? Cine sunt călătorii spațiali care vor păși după noi pe acest teren? Sau vor urca acest munte?

Buldozerul se opri pe un platou aflat foarte aproape de vârf și cei trei pasageri coborâră. Priveliștea îți tăia respirația. Uitându-se la peisaj, Nicole își aminti cât se minunase în prima ei călătorie pe Rama, când se afla în funicularul cu scaune și privea vasta lume extraterestră care se întindea în fața ei. Îți mulțumesc că m-ai ținut în viață, îi spuse ea în gând Vulturului. Ai avut dreptate. Chiar și numai această experiență și amintirile pe care mi le declanșează sunt motive mai mult decât suficiente pentru a merge mai departe.

Nicole se întoarse și privi muntele. Văzu ceva mic, de culoare roșie, intrând și ieșind în zbor în niște desișuri aflate la doar douăzeci de metri distanță. Se duse acolo și prinse cu mâna unul din obiectele zburătoare. Acesta avea mărimea și forma unui fluture. Aripile îi erau decorate cu un model fantezist, fără simetrie sau tipar. Îi dădu drumul și apoi prinse altul. Modelul de pe al doilea fluture raman era total diferit, dar tot bogat în culori.

Vulturul și doctorul Blue veneau în spatele ei. Nicole le arătă ce are în mână.

— Bioți zburători, spuse Vulturul, fără vreun alt comentariu.

Nicole se minună din nou de micuța creatură. În fiecare zi se întâmplă ceva uimitor, și-l aminti ea pe Richard spunând. Și astfel ni se amintește mereu ce bucurie e să fii în viață.