Razboi pe Rama

7

— Chiar nu sunt de părere s-o lăsăm pe Nikki să urmărească discursul, spuse Robert. În mod sigur o va speria.

— Ceea ce va spune Nakamura îi va afecta viața în aceeași măsură ca pe a noastră, răspunse Ellie. Dacă vrea să se uite, cred că ar trebui s-o lăsăm… La urma urmei, Robert, a trăit cu octopăianjenii…

— Dar ea n-are cum să înțeleagă ce înseamnă toate astea, ripostă Robert. N-are nici măcar patru ani.

Problema rămase nerezolvată. Cu câteva minute înainte ca dictatorul Noului Eden să apară la televizor, conform programului, Nikki veni la mama sa, în camera de zi.

— Eu n-am să mă uit, pentru că nu vreau ca tu și tata să vă certați, spuse fetița.

O cameră din palatul lui Nakamura fusese transformată în studio de televiziune. Din acest studio obișnuia tiranul să se adreseze cetățenilor Noului Eden. Ultimul său discurs îl ținuse cu trei luni în urmă, când anunțase că în Semicilindrul Sudic vor fi desfășurate trupe care să se confrunte cu „amenințarea extraterestră”. Televiziunea și ziarele controlate de guvern dădeau cu regularitate știri de pe front, unele dintre ele inventând „rezistența puternică” opusă de octopăianjeni, însă acesta avea să fie primul comentariu public al lui Nakamura despre situația războiului din sud.

Pentru acest eveniment, Nakamura le poruncise croitorilor săi să-i facă un nou costum de shogun, cu tot cu sabie și pumnal ornamentate. Le spusese ajutoarelor sale că vrea să apară în ținută marțială pentru a accentua rolul său de „conducător războinic și protector” al coloniștilor. În ziua difuzării discursului, servitorii îl ajutară să-și pună o pereche de corsete strâmte și grele, menite să contribuie la imaginea de războinic puternic și amenințător.

Domnul Nakamura vorbea stând în picioare și privind direct la cameră. Pe parcursul întregului discurs, expresia încruntată nu-l părăsi nici o clipă.

— Am făcut cu toții sacrificii în ultimele luni pentru a-i sprijini pe curajoșii noștri soldați să ducă lupte la sud de Marea Cilindrică, împotriva unui inamic extraterestru hain și necruțător. Acum serviciul nostru de spionaj ne informează că acești octopăianjeni, care v-au fost descriși în detaliu de doctorul Robert Turner după curajoasa lui evadare, pun la cale un atac de proporții împotriva Noului Eden, în viitorul apropiat. În acest moment de cumpănă din istoria noastră, trebuie să fim de două ori mai hotărâți și să rămânem uniți în fața agresorului extraterestru… Generalii noștri de pe front ne recomandă să pătrundem dincolo de pădurea barieră care protejează în mare parte domeniul octopăianjenilor și să le distrugem proviziile și armamentul înainte să apuce să-și lanseze atacul. Inginerii noștri, care au lucrat zi și noapte pentru supraviețuirea coloniei, au adus flotei noastre de elicoptere modificări care vor permite realizarea acestui lucru. Vom lovi în viitorul apropiat. Îi vom convinge pe extratereștri că nu ne pot ataca fără să se teamă de consecințe. Între timp, războinicii noștri au terminat de luat în stăpânire întreaga zonă din Rama cuprinsă între Marea Cilindrică și pădurea barieră. În timpul luptelor aprige, am ucis multe sute de dușmani și am distrus instalații de apă și energie. Am suferit pierderi modeste, în primul rând datorită superbelor noastre planuri de luptă și eroismului soldaților noștri. Dar nu trebuie să devenim excesiv de încrezători în noi înșine și să ne culcăm pe o ureche. Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că încă nu ne-am confruntat cu acel Detașament al Morții, corp de elită de care doctorul Turner a auzit vorbindu-se în timp ce era ținut prizonier. Suntem convinși că acest Detașament al Morții se va afla în avangarda extratereștrilor, dacă nu ne mișcăm repede pentru a preîntâmpina un atac asupra Noului Eden. Nu uitați, timpul nu se află de partea noastră. Trebuie să lovim acum și să lovim cu toată forța, pentru a le distruge capacitatea de război… Mai e un subiect scurt pe care aș vrea să vi-l aduc la cunoștință în această seară. De curând, trădătorul Richard Wakefield și un însoțitor octopăianjen s-au predat soldaților noștri din sud. Ei spun că reprezintă comandamentul militar al octopăianjenilor și au venit să discute despre pace. Eu bănuiesc că la mijloc e un truc, un fel de cal troian, însă este de datoria mea, ca lider, să conduc o audiere în următoarele câteva zile. Fiți liniștiți, vă asigur că nu voi negocia securitatea noastră. Vă voi face cunoscut rezultatul acestei audieri de îndată ce ea va fi încheiată.

— Dar, Robert, spuse Ellie, știi că multe din lucrurile spuse de el sunt minciuni… Nu există nici un Detașament al Morții, iar octopăianjenii n-au opus nici o rezistență. Cum poți să nu spui nimic? Cum poți să-i lași să-ți atribuie afirmații pe care nu le-ai făcut niciodată?

— Totul e politică, Ellie, răspunse Robert. Toată lumea știe. Nimeni nu crede cu adevărat…

— Dar asta e și mai rău. Nu vezi ce se întâmplă? Robert se pregăti să iasă din casă.

— Unde te duci acum? întrebă Ellie.

— Înapoi la spital, răspunse Robert. Am de făcut vizita. Lui Ellie nu-i venea să creadă. Rămase locului câteva clipe, uitându-se lung la soțul ei. Apoi izbucni.

— Ăsta e răspunsul tău! strigă ea. Meseria, ca de obicei. Un nebun anunță un plan care e extrem de probabil să ducă la moartea noastră, a tuturor, iar tu ai treabă, ca de obicei… Cine ești tu, Robert? Nu-ți pasă de nimic?

Robert veni mânios spre ea.

— Să nu începi iar cu falsa ta moralitate! N-ai întotdeauna dreptate, Ellie, și nu știi sigur că vom fi omorâți. S-ar putea ca planul lui Nakamura să reușească…

— Te amăgești singur, Robert. Te faci că nu bagi de seamă ce se petrece și-ți spui că atâta timp cât mica ta lume nu e afectată, totul o să fie în regulă. Te înșeli, Robert. Te înșeli teribil. Iar dacă tu nu vrei să faci nimic în privința asta, voi face eu.

— Și ce vei face? întrebă Robert cu glasul ridicat. Vei spune lumii că scârboșii ăia de octopăianjeni sunt pașnici? Nimeni nu te crede, Ellie… Și să-ți mai spun ceva: în clipa în care ai să deschizi gura, ai să fii arestată și judecată pentru trădare. Te vor omorî, Ellie, exact cum au să-l omoare pe tatăl tău… Asta vrei? Să nu-ți mai vezi niciodată fiica?

Ellie recunoscu amestecul de furie și durere din ochii lui Robert. Nu-l cunosc, îi trecu ei prin minte. Cum poate fi cel din fața mea același om care și-a petrecut mii de ore îngrijind pacienți incurabili? Treaba asta nu are logică.

Ellie preferă să nu mai spună nimic.

— Acum am să plec, spuse în cele din urmă Robert. Mă întorc pe la miezul nopții.

Ea se duse în partea din spate a casei și deschise ușa camerei lui Nikki. Din fericire, fetița dormea adânc. Ellie se întoarse în camera de zi, profund deprimată. Își dorea mai mult ca niciodată să fi rămas în Orașul de Smarald. Dar nu rămăsese, așa că ce putea să facă acum? Ar fi fost atât de ușor dacă n-ar fi trebuit să mă gândesc la Nikki, își spuse Ellie.

Clătină încetișor din cap, apoi dădu frâu liber lacrimilor pe care și le stăpânise.

— Spune-mi, cum arăt? întrebă Katie făcând o piruetă în fața lui Franz.

— Frumoasă, seducătoare, răspunse el. Nu te-am văzut niciodată arătând mai bine ca acum.

Purta o rochie neagră, simplă, mulată pe trupul ei subțire, cu câte o fâșie albă în lateral pentru a-i accentua conturul corpului. Avea un decolteu amplu care punea în valoare colierul de aur și diamante, dar nu atât de amplu încât să fie indecent.

Katie se uită la ceas.

— Bun, spuse ea. Pentru prima dată, n-o să întârzii.

Se duse la masă și aprinse o țigară. Franz, cu uniforma proaspăt călcată și pantofii perfect lustruiți, o urmă pe Nikki la canapea și spuse:

— Atunci cred că avem timp pentru surpriza mea.

Îi întinse o cutiuță de catifea.

— Ce-i asta?

— Deschide-o.

Înăuntru era un inel cu diamante, un solitaire.

— Katie, spuse stângaci Franz, vrei să te măriți cu mine? Katie se uită la el, apoi își feri privirea. Trase încet din țigară și suflă fumul în sus.

— Sunt măgulită, Franz, spuse ea, ridicându-se și sărutându-l pe obraz, zău că sunt… dar n-o să meargă.

Închise cutiuța și i-o înapoie.

— De ce? întrebă Franz. Nu mă iubești?

— Ba da, te iubesc… cred… dacă sunt capabilă de un atare sentiment… Dar, Franz, am mai vorbit despre asta. Nu sunt genul de femeie cu care să te însori.

— De ce nu mă lași pe mine să hotărăsc asta, Katie? De unde știi tu ce „gen de femeie” îmi trebuie?

— Uite ce e, Franz, spuse Katie, oarecum agitată, aș prefera să nu discutăm acum… Cum spuneam, mă simt foarte măgulită… dar sunt deja nervoasă, am emoții pentru audierea tatălui meu și știi bine că nu mă descurc prea grozav cu mai multe lucruri importante în același timp.

— Întotdeauna găsești un motiv ca să nu discutăm despre asta, spuse Franz supărat. Dacă mă iubești, cred că merit o explicație. Acum.

Ochii lui Katie îl fulgerară.

— Vrei acum o explicație, căpitane Bauer… Foarte bine, ți-o voi oferi… Urmează-mă, te rog.

Katie îl conduse în camera de toaletă.

— Stai acolo, Franz, și uită-te foarte atent.

Katie băgă mâna în scrin. Scoase o seringă și un tub de cauciuc negru. Puse piciorul drept pe taburetul de la masa de toaletă și-și ridică rochia mai sus de vânătăile de pe coapsă. Franz întoarse instinctiv capul.

— Nu, spuse Katie, întinzând mâna și întorcându-i capul din nou spre ea. Nu-ți feri privirea, Franz… Trebuie să mă vezi așa cum sunt.

Își lăsă în jos jartiera și legă tubul în locul ei. Ridică privirea ca să se asigure că Franz privește. În ochii ei se citea durere.

— Nu înțelegi, Franz? Nu mă pot mărita cu tine, pentru că sunt deja măritată cu acest drog magic care nu mă dezamăgește niciodată… Nu pricepi?… N-ai cum să concurezi cu kokomo.

Katie înfipse acul seringii într-o venă și așteptă câteva secunde extazul.

— S-ar putea să fie bine câteva săptămâni sau chiar luni, spuse Katie, vorbind mai repede, dar mai devreme sau mai târziu nu-mi vei mai fi de ajuns… Iar vechiul meu prieten de nădejde te va înlocui în inima mea.

Șterse cu un șervețel cele două picături de sânge și puse seringa în chiuvetă.

— Fruntea sus, spuse Katie, bătându-l ușurel pe obraz. Nu ți-ai pierdut partenera de pat… Voi fi tot aici pentru lucrurile perverse la care am putea visa împreună…

Franz se întoarse și băgă în buzunar cutiuța neagră. Katie se duse la masă și trase ultimul fum din țigara care ardea în scrumieră.

— Și acum, căpitane Bauer, trebuie să asistăm la o audiere.

Audierea se ținea în sala de bal de la etajul întâi al palatului lui Nakamura. De-a lungul pereților fuseseră puse în jur de șaizeci de scaune, pe patru rânduri, pentru „invitații speciali”. Nakamura, îmbrăcat cu același costum japonez cu care apăruse cu două zile în urmă la televizor, stătea într-un jilț mare, cu broderii, deasupra unei platforme înălțate la un capăt al sălii. Lângă el stăteau în picioare două gărzi de corp, tot în ținută de samurai. Sala de bal era în întregime decorată în stilul japonez din secolul al șaisprezecelea, întărind imaginea pe care se străduia Nakamura să și-o creeze, aceea de atotputernic shogun al Noului Eden.

Richard și Archie, cărora li se spusese doar cu patru ore înainte de a părăsi subsolul că audierea va avea loc în ziua aceea, fură introduși în sală de trei polițiști și li se ordonă să se așeze pe niște perne mici pe podea, la douăzeci de metri în fața lui Nakamura. Katie observă că tatăl ei arată obosit și foarte bătrân. Rezistă impulsului de a alerga să vorbească cu el.

Un funcționar anunță începerea audierii și le aduse aminte tuturor spectatorilor că nu au voie să vorbească și nici să intervină în vreun fel pe parcursul procedurii. Imediat după anunț, Nakamura se ridică și coborî greoi cele două trepte late care legau scaunul său de platforma înălțată.

Cu glas aspru, plimbându-se în sus și-n jos pe platformă, spuse:

— Guvernul Noului Eden a convocat această audiere pentru a stabili dacă reprezentantul inamicului extraterestru este pregătit, în numele speciei lui, să accepte capitularea necondiționată pe care noi o pretindem ca o condiție necesară a încetării ostilităților dintre noi. Dacă fostul cetățean Wakefield, care poate să comunice cu extraterestrul, este în stare să-l convingă că dă dovadă de înțelepciune dacă acceptă cererea noastră, suntem pregătiți să fim indulgenți. Ca răsplată pentru contribuția sa la încheierea acestui conflict teribil, vom comuta sentința de condamnare la moarte a domnului Wakefield în închisoare pe viață. Trebuie să precizez că cererile noastre includ preluarea întregului arsenal de război al extratereștrilor, precum și ocuparea și administrarea tuturor ținuturilor lor…

Nakamura ridică glasul.

— Dacă totuși acest trădător condamnat și complicele lui extraterestru s-au predat trupelor noastre victorioase ca parte a unui complot viclean de a ne submina voința colectivă de a-i pedepsi pe extratereștri pentru atacurile agresive asupra noastră, atunci ne vom folosi de cei doi pentru a transmite inamicului nostru un mesaj clar, prin puterea exemplului. Vrem ca liderii extratereștri să știe că cetățenii Noului Eden rămân neclintiți în hotărârea de a se opune scopurilor lor expansioniste.

Până în acest moment, Nakamura se adresase întregii audiențe. Acum se întoarse cu fața la cei doi prizonieri izolați în mijlocul sălii de bal.

— Domnule Wakefield, extraterestrul de lângă dumneavoastră are autoritatea de a vorbi în numele speciei lui?

Richard se ridică.

— După știința mea, da, răspunse el.

— Și este pregătit acest extraterestru să ratifice actul de capitulare necondiționată care v-a fost arătat?

— Noi am primit documentul abia acum câteva ore și n-am avut timp să discutăm întregul lui conținut. I-am explicat lui Archie părțile cele mai importante, dar încă nu știu…

— Trag de timp! tună Nakamura, adresându-se auditoriului și fluturând în aer bucata de hârtie. Această singură foaie conține toate clauzele capitulării.

Se întoarse cu fața la Richard și Archie.

— Întrebarea cere un răspuns simplu, spuse Nakamura. Da sau nu?

În jurul capului lui Archie începură să se rotească benzi de culoare și un murmur străbătu publicul. Richard se uită la colegul său octopăianjen, îi puse în șoaptă o întrebare, apoi interpretă răspunsul acestuia. Se uită la Nakamura.

— Octopăianjenul vrea să știe exact ce se întâmplă dacă actul este ratificat, spuse Richard. În document nu se specifică ce evenimente vor avea loc și în ce ordine.

Nakamura se gândi câteva clipe.

— În primul rând, toți soldații extratereștri trebuie să se prezinte în fața trupelor noastre aflate acum în sud, cu arme cu tot, și să se predea. În al doilea rând, guvernul extraterestru trebuie să ne predea un inventar complet al tuturor bunurilor existente pe domeniul său. În al treilea rând, trebuie să-i anunțe pe toți membrii speciei lor că le vom ocupa colonia și că toți extratereștrii trebuie să coopereze în toate privințele cu soldații și cu cetățenii noștri.

Richard și Archie avură altă conversație scurtă.

— Ce se va întâmpla cu toți octopăianjenii și cu animalele care susțin societatea lor? întrebă Richard.

— Li se va permite să-și reia viața normală, cu unele restricții, firește. Ţinuturile ocupate vor fi guvernate de cetățenii și legile noastre.

— Atunci sunteți dispuși să scrieți un amendament sau o anexă la acest document de capitulare, prin care să se garanteze viața și siguranța tuturor octopăianjenilor, precum și a celorlalte animale, cu condiția ca ei să nu încalce nici una din legile promulgate în teritoriul ocupat?

Ochii lui Nakamura se îngustară.

— Cu excepția acelor extratereștri care sunt găsiți răspunzători de războiul agresiv pe care l-au lansat împotriva noastră, voi garanta personal siguranța acelor octopăianjeni care se supun legilor ocupației… Dar astea sunt amănunte. Nu-i nevoie să fie scrise în documentul de capitulare.

De data asta, Richard și Archie se angajară într-o discuție lungă. De pe marginea sălii, Katie urmărea îndeaproape chipul tatălui ei. La început i se păru că el nu e de acord cu octopăianjenul, dar mai târziu Richard păru îmblânzit, aproape resemnat. Părea că tatăl ei memorează ceva…

Pauza lungă în desfășurarea audierii îl irita pe Nakamura. Oaspeții speciali începeau să șușotească între ei. În cele din urmă, Nakamura vorbi iar.

— Bine, spuse el. Care e răspunsul vostru?

Culorile încă se mai roteau în jurul capului lui Archie. În cele din urmă, benzile dispărură și Richard făcu un pas înspre Nakamura. Ezită un moment înainte de a vorbi.

— Octopăianjenii vor pace, spuse el încet, și ar vrea să găsească o cale de a pune capăt acestui conflict. Dacă n-ar fi o specie morală, poare ar accepta să ratifice acest act de capitulare, doar pentru a câștiga timp. Dar octopăianjenii nu sunt așa. Prietenul meu extraterestru, pe care îl cheamă Archie, n-ar încheia un acord în numele speciei lui decât dacă ar fi sigur că tratatul este drept pentru colonia lui și că tovarășii săi octopăianjeni îl vor onora.

Richard făcu o pauză.

— N-avem nevoie de un discurs, spuse nerăbdător Nakamura, ci doar de răspunsul la întrebare.

Richard continuă cu un glas mai puternic.

— Octopăianjenii ne-au trimis pe Archie și pe mine să negociem o pace onorabilă, nu o capitulare necondiționată. Dacă Noul Eden nu dorește să negocieze și să încheie o înțelegere care să respecte integritatea domeniului octopăianjenilor, atunci ei nu au de ales… Vă rog să înțelegeți, strigă Richard uitându-se la invitații de pe ambele margini ale sălii, dacă octopăianjenii intră în luptă cu adevărat, nu puteți câștiga. Până acum ei n-au opus deloc rezistență. Trebuie să vă convingeți conducătorii să se angajeze în discuții echilibrate…

— Luați-i pe prizonieri! ordonă Nakamura.

— … altfel veți pieri cu toții. Octopăianjenii sunt mult mai avansați decât noi. Credeți-mă că știu ce spun. Trăiesc la ei de mai mult de…

Un polițist îl lovi pe Richard în cap și acesta căzu la podea, sângerând. Katie sări de pe scaun, dar Franz o ținu cu ambele brațe. Cei doi prizonieri fură scoși din sală, Richard ținându-se de cap.

Richard și Archie se aflau într-o celulă mică, la secția de poliție din Hakone, nu departe de palatul lui Nakamura.

— Ce-ți mai face capul? întrebă Archie, în culori.

— E mai bine, cred, răspunse Richard. Deși continuă să se umfle.

— Acum ne vor omorî, nu-i așa? întrebă Archie. Richard ridică din umeri.

— N-ar câștiga mare lucru cu asta… Oricum, ție ar trebui să ți se mulțumească. Dacă nu te ofereai, acum erai bine, sănătos în Orașul de Smarald.

Richard se duse la chiuveta din colț, să spele cârpa pe care o ținea pe rana de la cap.

— Nu mi-ai spus tu că majoritatea oamenilor cred în viața de apoi? întrebă Archie după ce Richard se întoarse lângă el.

— Ba da. Unii cred că ne reîncarnăm și începem altă viață, într-un alt trup omenesc sau chiar în trup de animal. Mulți cred că dacă ai dus o viață corectă primești o răsplată, o viață eternă într-un loc frumos, tihnit, numit Rai…

— Și tu, Richard, ce crezi? îl întrerupse Archie. Richard zâmbi și se gândi câteva clipe înainte de a răspunde.

— Întotdeauna am crezut că acel ceva din noi care este unic și ne definește personalitatea dispare în momentul morții. O, sigur, poate că substanțele noastre chimice sunt reciclate și ajung în corpul altor ființe vii, dar nu există o continuitate reală a ceea ce unii oameni numesc suflet… Râse. Totuși, în momentul ăsta, când partea rațională a minții mele spune că s-ar putea să nu mai am mult de trăit, o voce dinlăuntrul meu mă imploră să cred în basmele alea despre viața de apoi… Ar fi ușor, recunosc… Dar o asemenea convertire de ultim moment ar fi în contradicție cu felul în care am trăit atâția ani…

Richard se duse încet spre partea din față a celulei. Puse mâinile pe gratii și se uită pe coridor câteva secunde, fără să vorbească.

— Octopăianjenii ce cred că se întâmplă după moarte? întrebă el încet, întorcându-se cu fața spre colegul său de celulă.

— Înaintașii ne-au învățat că fiecare viață este un interval finit, cu început și sfârșit. Nici o făptură în parte, deși un miracol, nu e prea importantă în schema generală a lucrurilor. Importante sunt continuitatea și reînnoirea, spuneau Înaintașii. În concepția lor, fiecare dintre noi e nemuritor, nu pentru că o parte din individul în sine trăiește veșnic, ci pentru că fiecare viață devine o verigă vitală, fie genetic, fie cultural, fie ambele, în nesfârșitul lanț al vieții. Când Înaintașii ne-au scos din ignoranță, ei ne-au învățat să nu ne temem de moarte, ci să mergem de bună voie în sprijinul reînnoirii ce va să vină.

— Așadar, tu nu simți nici teamă, nici tristețe, pe măsură ce ți se apropie moartea?

— Așa ar fi ideal, răspunse Archie. Acesta este modul acceptat de a privi moartea în societatea noastră… Totuși, e mult mai ușor dacă, la vremea anihilării, te afli înconjurat de prieteni și de alți indivizi care reprezintă reînnoirea pe care moartea ta o va face posibilă.

Richard îl cuprinse pe Archie cu brațul.

— Noi ne avem doar unul pe altul, prietene, spuse el. Plus conștiința faptului că am încercat împreună să oprim un război care, probabil, va face mii de victime. Nu pot exista multe cauze…

Se opri când auzi ușa de la coridor deschizându-se. Căpitanul secției de poliție și un om de-al lui se dădură la o parte în timp ce patru bioți, doi Garcia și doi Lincoln, toți purtând mănuși, veniră pe hol spre celula prizonierilor. Nici un biot nu vorbi. Un Garcia deschise ușa și intrară toți patru în celulă, peste Richard și Archie. Câteva clipe mai târziu, lumina se stinse, preț de câteva secunde se auzi zgomotul unei încăierări, Richard țipă și un corp se izbi de gratiile celulei. Apoi se lăsă liniștea.

— Ei haide, Franz, spuse Katie deschizând ușa secției de poliție. Nu te teme să faci uz de funcția ta. El e doar un căpitan local. N-o să-ți spună că n-ai voie să-i vezi pe prizonieri.

Intrară în secție la câteva secunde după ce cei doi ofițeri închiseră ușa de la sectorul cu celule în urma bioților.

— Căpitane Miyazawa, spuse Franz pe cel mai oficial ton, sunt căpitanul Franz Bauer de la centru… Am venit să vizitez prizonierii.

Polițistul răspunse:

— Am ordine stricte de la cea mai înaltă autoritate să nu las pe nimeni în acel sector al celulelor, căpitane Bauer.

Camera se cufundă brusc în întuneric.

— Ce se petrece? întrebă Franz.

— Probabil a sărit o siguranță, răspunse căpitanul Miyazawa. Westermark, du-te afară și verifică tablourile de siguranță.

Franz și Katie auziră un țipăt. După un timp care păru o veșnicie, auziră cum se deschide ușa de la sectorul celulelor, apoi zgomot de pași. Tocmai când lumina se aprinse, trei bioți dispăreau pe ușa din față a secției. Katie alergă la ușă.

— Privește, Franz! țipă ea. Sânge, au sânge pe haine. Se răsuci în loc, înnebunită.

— Trebuie să-l vedem pe tata.

Pe coridor, Katie le-o luă înainte celor trei ofițeri.

— O, Doamne! țipă ea când se apropie de celulă și-și văzu tatăl zăcând pe podea, lângă gratii.

Pretutindeni era sânge.

— A murit, Franz! se tângui ea. Tata a murit!