Razboi pe Rama

4

La nici un minut după ce marii ciorchini de licurici de pe cupola Orașului de Smarald anunțară începutul unei noi zile, Nikki se înființă în dormitorul bunicilor ei.

— E lumină, Nonni, spuse ea. Acuși vin după noi. Nicole se întoarse pe o parte și-și îmbrățișă nepoata.

— Mai avem încă două ore, Nikki, îi spuse fetiței emoționate. Boobah încă mai doarme… Întoarce-te în camera ta și joacă-te cu jucăriile până facem noi un duș.

Când fetița dezamăgită plecă în sfârșit, Richard se ridică în șezut și se frecă la ochi.

— Toată săptămâna, Nikki n-a vorbit decât despre ziua asta, îi spuse Nicole. Stă toată ziua în camera lui Benjy și se uită la tablou. Ea și gemenii chiar au botezat toate acele animale bizare.

Întinse distrată mâna după peria de păr de lângă pat.

— Oare de ce copiii mici înțeleg atât de greu conceptul de timp? Cu toate că Ellie i-a făcut un calendar, pe care a tăiat zilele una câte una, Nikki tot m-a întrebat în fiecare dimineață dacă „azi e ziua cea mare”.

— Din cauză că-i emoționată, spuse Richard, ridicându-se din pat. Sper să nu fim cu toții dezamăgiți.

— Cum să fim? replică Nicole. Doctorul Blue spune că vom vedea imagini și mai uimitoare decât cele pe care le-am văzut noi când am intrat prima dată în Orașul de Smarald.

— Cred că întreaga menajerie va fi pe străzi. Apropo, ai înțeles ce sărbătoresc octopăianjenii?

— Un fel de… Cred că sărbătoarea cea mai apropiată ca semnificație, din câte știu, ar fi Ziua Recunoștinței la americani. Octopăianjenii o numesc „Ziua Belșugului”. O zi în care sărbătoresc calitatea vieții lor… Cel puțin așa mi-a spus doctorul Blue.

Richard porni către duș, dar se întoarse și băgă capul pe ușă.

— Ce crezi: oare faptul că ne-au invitat și pe noi are vreo legătură cu ce le-ai povestit despre discuția pe care a avut-o familia noastră la micul dejun, acum două săptămâni?

— Te referi la ziua în care Patrick și Max au spus că le-ar plăcea să se întoarcă în Noul Eden?

— Exact, răspunse Richard.

— Da, cred că are. Cred că octopăianjenii avuseseră convingerea că suntem întru totul mulțumiți aici. Invitația de a participa la sărbătoarea lor face parte din încercarea de a ne integra mai mult în societatea lor.

— Aș vrea să fi terminat toți afurisiții ăia de translatori, spuse Richard. Acum n-am decât doi… și nici pe ăia nu i-am verificat complet. Să i-l dau lui Max pe cel de-al doilea?

— Ar fi o idee bună, spuse Nicole, înghesuindu-se în ușă lângă soțul ei.

— Ce faci?

— Vin și eu să fac duș cu tine, răspunse Nicole râzând. Firește, asta doar dacă nu cumva te consideri prea bătrân ca să ai tovărășie sub duș.

Jamie veni din casa alăturată să le spună că mașina e pregătită. Era cel mai tânăr dintre cei trei octopăianjeni vecini cu ei (Hercule locuia singur în cealaltă parte a pieței) și oamenii nu-l întâlniseră prea des. „Tutorii” lui Jamie, Archie și doctorul Blue, le explicaseră că Jamie e foarte ocupat cu studiul și că se apropie de un eveniment major din viața lui.

Deși, la prima vedere, Jamie semăna aproape perfect cu cei trei octopăianjeni adulți pe care clanul îi vedea în mod regulat, el era puțin mai mic decât octozii adulți iar dungile aurii de pe tentacule erau ceva mai strălucitoare.

Inițial, oamenii avuseseră o dilemă în privința hainelor pe care să le poarte la sărbătoarea octopăianjenilor, dar își dăduseră seama repede că ținuta lor n-are nici o importanță. Nici una din speciile extraterestre ce locuiau în Orașul de Smarald nu-și acoperea trupul, fapt pe care octopăianjenii îl comentaseră adesea. Când Richard sugerase o dată, mai în glumă, mai în serios, că și oamenii ar trebui să renunțe la îmbrăcăminte cât timp se află în Orașul de Smarald („Când ești la Roma…”, spusese el), grupul înțelesese rapid cât de importantă era îmbrăcămintea pentru confortul psihic al omului.

— N-aș putea sta goală nici chiar printre voi, prietenii mei cei mai apropiați, fără să-mi fie extrem de jenă, spusese Eponine, rezumând sentimentele tuturor.

Grupul pestriț compus din unsprezece oameni și patru octopăianjeni porni către piață. La coada grupului venea Eponine, mergând încet, cu o mână pe burta foarte mare. Toate femeile se gătiseră puțin — Nai purta rochia de mătase thailandeză, viu colorată, cu flori albastre și verzi — dar bărbații și copiii, cu excepția lui Max (care-și pusese cămașa hawaiană strident colorată pe care o păstra pentru ocazii speciale) purtau ginși și tricouri, ținuta lor de fiecare zi în Orașul de Smarald.

Măcar aveau hainele curate. La început, găsirea unui mod de a-și spăla rufele reprezentase o problemă acută pentru oameni. Totuși, după ce-i explicaseră lui Archie încurcătura în care se află, nu trecuseră decât câteva zile până când el le făcuse cunoștință cu dromazii, ființe de mărimea insectelor, care le curățau automat hainele.

În piață, grupul urcă în transportor. Chiar înainte de poarta care marca granița zonei lor, mașina se opri ca să urce doi octopăianjeni pe care nu-i mai văzuseră până atunci. Richard își exersă translatorul în timpul conversației dintre doctorul Blue și noii veniți. Ellie se uita pe monitor peste umărul tatălui ei și făcea comentarii despre acuratețea traducerii. În general, fidelitatea traducerii era destul de bună dar viteza, cel puțin în ritmul normal al conversației octopăianjenilor, era prea mică. O propoziție se traducea în timpul în care erau „rostite” trei, ceea ce-l făcea pe Richard să reseteze cu regularitate sistemul. Bineînțeles că nu putu spicui mare lucru din conversație, căci pierdea două fraze din trei.

O dată ajunși de cealaltă parte a porții, priveliștea deveni fascinantă. Nikki, cu ochii larg deschiși, identifica împreună cu Benjy și gemenii majoritatea animalelor din tabloul octopăianjenilor. Străzile largi erau extrem de aglomerate. Pe lângă nenumăratele transportoare care se deplasau în ambele direcții pe șine ca de tramvai, mai erau și pietoni de toate speciile și dimensiunile, creaturi care se deplasau cu vehicule pe roți semănând cu bicicletele și, ocazional, câte un grup mixt de ființe cocoțate pe un struțozaur.

Max, care de la sosire nu ieșise nici măcar o dată din zona oamenilor, își puncta observațiile cu „rahat”, „drăcia dracului” și alte cuvinte pe care Eponine îi ceruse să le elimine din vocabular înainte de nașterea copilului. La prima oprire de după poartă, în mașina lor se cățără un mic grup de creaturi pe care nu le mai văzuseră înainte, ceea ce-l neliniști teribil pe Max, căci patru dintre noii veniți se îndreptară imediat în direcția lui Eponine pentru a examina „scaunul” special pe care octopăianjenii îl instalaseră datorită sarcinii ei avansate. Max stătea protector lângă ea, ținându-se de una din barele verticale împrăștiate de-a lungul celor zece metri ai mașinii.

Doi dintre noii pasageri făceau parte din specia botezată de copii „crabi dungați”, niște creaturi roșu cu galben cam de mărimea lui Nikki, cu opt picioare, corp rotund acoperit cu o carapace tare și clești care inspirau teamă. Amândoi începură imediat să-și frece antenele de picioarele goale ale lui Eponine, pe sub rochie. Erau doar curioși, dar combinația dintre senzația ciudată și aspectul neobișnuit al extratereștrilor o făcură pe Eponine să se retragă speriată. Archie, care stătea de cealaltă parte a lui Eponine, întinse repede un tentacul și-i împinse cu blândețe pe extratereștri. Atunci unul dintre crabii dungați se ridică pe cele patru picioare din spate, își pocni cleștii în fața lui Eponine și păru a spune ceva amenințător cu antenele care vibrau rapid. În clipa următoare, octopăianjenul Archie întinse două tentacule, îl ridică de la podea pe crabul ostil și îl depuse în stradă, afară.

Scena schimbă dramatic starea de spirit a tuturor oamenilor. În timp ce Archie le explica lui Max și Eponine ce se întâmplase (Max era prea zguduit ca să încerce să folosească translatorul, așa că Ellie traduse), gemenii Watanabe se înghe-suiră lângă Nai, iar Nikki îi ceru bunicului ei s-o ia în brațe.

— Specia asta nu e prea inteligentă, le spuse Archie prietenilor săi oameni, și ne-a fost greu să-i eliminăm pe cale genetică tendințele agresive. Creatura pe care am aruncat-o din autobuz a mai provocat neplăceri. Optimizatorul responsabil cu specia asta a marcat-o deja — poate ați observat — cu două puncte mici, verzi, pe carapace… Cu siguranță, această ultimă încălcare a regulilor va avea drept consecință anihilarea.

Când Ellie termină de tradus, oamenii îi inspectară metodic pe ceilalți extratereștri din autobuz, căutând eventualele puncte verzi. Ușurați că toate celelalte creaturi nu constituie un pericol, adulții se relaxară oarecum.

— Ce-a spus „chestia” aia? îl întrebă Richard pe Archie în timp ce mașina se apropia de altă stație.

— A fost o reacție standard de amenințare, spuse Archie, tipică animalelor cu inteligență redusă. Modelul descris de antenele acestei creaturi transmiteau un mesaj grosolan, fără nici un conținut de informații reale.

Mașina își continuă drumul pe bulevard timp de încă opt-zece nileți, oprindu-se de două ori pentru a mai lua pasageri — șase octopăianjeni și vreo douăzeci de alte creaturi din cinci specii diferite. Patru animale bleumarin, dintre cele cu emisfera superioară alcătuită dintr-o materie asemănătoare creierului uman, se așezară chiar în fața lui Richard, care încă o mai ținea în brațe pe Nikki. Vietățile își întinseră antenele noduroase spre picioarele lui Nikki; cele opt antene se împletiră între ele, ca pentru a „comunica”. Când fetița își mută ușor picioarele, antenele fură repede retrase în masa ciudată care forma corpul creaturilor extraterestre.

La această vreme, mijlocul de transport era foarte aglomerat. Un animal pe care oamenii nu-l mai văzuseră și pe care Max l-a descris mai târziu cu acuratețe drept un cârnat polonez cu nas lung și șase picioare scurte, se cățără pe una din barele verticale și înhăță cu cele două labe din față poșeta lui Nai. Jamie interveni înainte ca poșeta sau Nai să aibă de suferit, dar după câteva clipe Galileo lovi puternic cu piciorul cârnatul, care căzu de pe bară. Băiatul spuse că i s-a părut că vietatea se pregătește să înșface din nou poșeta. Creatura se retrase în altă parte a autobuzului, cu singurul său ochi țintuindu-l precaut pe Galileo.

— Ai face bine să fii atent, spuse Max rânjind și ciufulind părul băiatului. Altfel octozii au să-ți pună pe popou două puncte verzi.

Bulevardul era străjuit de clădiri cu unul sau două etaje, aproape toate zugrăvite cu modele geometrice în culori strălucitoare. La uși și pe acoperișuri atârnau ghirlande și jerbe alcătuite din flori și frunze viu colorate. Pe un zid lung (peretele din spate al spitalului principal, după cum îi spuse Hercule lui Nai), o uriașă pictură murală, de patru metri înălțime și douăzeci de metri lungime, îi zugrăvea pe medicii octopăianjeni îngrijind bolnavii din propria specie, precum și multe alte creaturi care trăiau în Orașul de Smarald.

Transportorul încetini puțin și începu să coboare o rampă. Vehiculul traversă un pod lung de câteva sute de metri peste un râu sau un canal lat, pe care văzură bărci, mulți octopăianjeni voioși și alte creaturi marine necunoscute. Archie le spuse că intrau în inima Orașului de Smarald, unde aveau loc toate ceremoniile importante și unde trăiau și lucrau „cei mai marcanți” optimizatori.

— Acolo, spuse el arătând o clădire octogonală înaltă de aproximativ treizeci de metri, se află biblioteca și centrul nostru de informații.

Ca răspuns la întrebarea lui Richard, Archie spuse că șanțul sau canalul cu apă încercuia complet „centrul administrativ”.

— Cu excepția ocaziilor speciale, ca aceasta de azi și a chestiunilor oficiale aprobate de optimizatori, numai octopăianjenii au acces în această zonă, explică Archie.

Transportorul parcă pe un platou mare de lângă o structură ovală care semăna cu un stadion sau poate cu o sală de spectacole în aer liber. După ce coborâră din mașină, Nai îi spuse lui Patrick că-n ultima parte a călătoriei trăise o senzație de claustrofobie mai mare ca oricând.

— Așa ceva n-am mai simțit decât în metroul din Kyoto la oră de vârf, când m-am dus să cunosc familia lui Kenji.

— Cel puțin în Japonia erai înconjurată de ființe umane, spuse Patrick cutremurându-se. Aici a fost atât de straniu… M-am simțit de parcă toate creaturile alea m-ar fi cercetat în amănunt. A trebuit să închid ochii ca să nu înnebunesc.

Oamenii coborâră și porniră în grup spre stadion, înconjurați de cei patru octopăianjeni prieteni și ceilalți doi octozi care urcaseră în mașină înainte ca aceasta să iasă din zona oamenilor. Acești șase octopăianjeni îi protejau pe Nicole și pe ceilalți oameni de hoardele de vietăți care forfoteau în toate direcțiile. Eponine începu să amețească, atât din cauza amestecului de priveliști și mirosuri cât și din cauza mersului, așa că Archie oprea procesiunea din cincizeci în cincizeci de metri. În cele din urmă intrară pe o poartă și octopăianjenii îi conduseră pe oameni spre sectorul destinat lor.

În sectorul rezervat oamenilor nu era decât un singur scaun. De fapt, Eponine avea singurul scaun de pe întregul stadion. Uitându-se cu binoclul lui Richard spre partea superioară a arenei, Max și Patrick văzură multe ființe rezemate sau agățate de stâlpii verticali solizi împrăștiați de la un capăt la altul al teraselor, dar nicăieri nu văzură vreun scaun.

Pe Benjy îl fascinau traistele de pânză alb-gălbuie purtate de Archie și câțiva dintre ceilalți octopăianjeni. Traistele, toate identice, erau cam de mărimea unei genți de damă și atârnau la ceea ce s-ar fi putut numi nivelul șoldului octopăianjenilor, prinse peste cap cu o curea simplă. Oamenii nu mai văzuseră niciodată un octod purtând vreun accesoriu. Benjy observase traistele încă de la plecarea din piață și-l întrebase pe Archie ce-i cu ele, dar nu primise răspuns. La vremea aceea, Benjy presupusese că Archie n-a înțeles întrebarea; până ajunseră la stadion și văzu alte traiste similare, o uitase și el.

Archie explică foarte vag scopul traistei, lucru care nu-i stătea în fire. Nicole trebui să-l roage să repete înainte să-i spună lui Benjy despre ce e vorba.

— Archie spune că e un echipament de care s-ar putea să aibă nevoie ca să ne protejeze în caz de urgență.

— Ce fel de e-chi-pa-ment? întrebă Benjy, dar Archie se îndepărtase deja câțiva metri și discuta cu un octopăianjen dintr-un sector învecinat.

Oamenii erau separați de celelalte specii atât prin două frânghii metalice întinse la capetele stâlpilor verticali de pe perimetrul enclavei lor, cât și prin protectorii (sau paznicii, cum îi numea Max) octopăianjeni care staționau în zona liberă dintre diferitele specii. Alături de oameni, în dreapta, se afla un grup de câteva sute de extratereștri cu șase brațe flexibile, aceleași creaturi care construiseră scara de sub cupola curcubeu. În stânga și mai jos de clanul oamenilor, de cealaltă parte a unei mari zone libere, se aflau cam o mie de animale maro, scunde și îndesate, asemănătoare cu iguanele, cu cozi lungi și conice și dinți ieșiți în afară. Iguanele erau de mărimea pisicilor domestice.

Întreg stadionul era împărțit cu rigiditate pe specii, fapt ce sărea imediat în ochi. Nici o specie nu era amestecată cu alta. Ba mai mult, în afară de „paznici”, în partea superioară nu se afla nici un octopăianjen. Toți cei cincisprezece mii de octozi (după estimarea lui Richard) prezenți ca spectatori stăteau în rândurile de jos.

— Există mai multe motive pentru segregare, explică Archie și Ellie traduse. În primul rând, spusele Optimizatorului Șef vor fi difuzate în treizeci-patruzeci de limbi simultan. Dacă vă uitați cu atenție, veți vedea că fiecare sector în parte are un aparat — al vostru de aici, de exemplu, este ceea ce Richard numește difuzor — care traduce în limba speciei respective. Toți octozii, inclusiv diverșii morfi, înțeleg limba noastră standard în culori. De asta stăm toți în partea de jos, unde nu e nici un echipament special pentru traducere… Să vă arăt despre ce vorbesc… Uitați-vă acolo (Archie întinse un tentacul), vedeți grupul acela de crabi dungați? Vedeți cele două sârme lungi, verticale de pe masa aceea din fața sectorului lor? Când Optimizatorul Șef începe să vorbească, sârmele acelea se vor activa și vor traduce în limba antenelor lor.

Mult mai jos de ei, peste ceea ce ar fi fost terenul de joc pe un stadion de pe Pământ, se afla o copertină uriașă cu dungi colorate, suspendată pe niște coloanele de susținere fixate în partea de jos a arenei.

— Poți să citești ce scrie? îl întrebă Ellie pe tatăl său.

— Poftim? spuse Richard, încă uimit de amploarea spectacolului.

— Pe copertină e un mesaj, spuse Ellie arătând în jos. Citește culorile.

— Ai dreptate.

Richard începu să citească rar:

— „Belșug înseamnă hrană, apă, energie, informații, echilibru și…” care e ultimul cuvânt?

— Eu l-aș traduce prin „diversitate”, spuse Ellie.

— Ce înseamnă mesajul? întrebă Eponine.

— Cred că urmează să aflăm.

Câteva secunde mai târziu, după ce Archie le spuse oamenilor că alt motiv pentru segregarea speciilor era confirmarea statisticilor recensământului efectuat de octopăianjeni, două perechi de animale negre, uriașe începură să ruleze copertina de pe teren pe doi pari lungi și groși. Începură din mijlocul arenei și se retraseră spre margini, înfășurând copertina pe pari pentru a dezveli tot terenul.

În același timp, un ciorchine suplimentar de licurici coborî de deasupra stadionului, astfel încât toate speciile putură să vadă cu claritate nu numai abundența de fructe, legume și cereale, ci și cele două grupuri alcătuite din diverse ființe, care se aflau în sectoare distincte pe podeaua arenei, de o parte și de alta a centrului ei. Primul grup de extratereștri mergea în cerc larg pe o suprafață de pământ obișnuit. Extratereștrii erau legați între ei cu un fel de frânghie. Alături de ei se afla un bazin mare cu apă, în care înotau în cerc alte treizeci sau patruzeci de specii, de asemenea legate între ele.

Chiar în centrul terenului era înălțată o platformă, pe care nu se aflau decât niște cutii negre, împrăștiate pe suprafața ei; de pe platformă coborau niște rampe în direcția celor două suprafețe adiacente. Sub privirile tuturor, patru octopăianjeni rupseră cercul din bazinul de înot și urcară rampa spre platformă. Alți patru octopăianjeni se deprinseră din grupul care mergea pe suprafața de pământ și se alăturară colegilor lor. Apoi unul dintre acești opt octopăianjeni se urcă pe o cutie din mijlocul platformei și începu să vorbească în culori.

— Ne-am adunat astăzi…

Vocea care se auzea din difuzor îi făcu pe oameni să tresară. Micuța Nikki începu să plângă. La început le veni extrem de greu să înțeleagă ce auzeau, căci toate silabele erau accentuate exact la fel și sunetele, deși pronunțate cu grijă, nu erau prea corecte, de parcă le rostea cineva care nu auzise niciodată un om vorbind. Richard, năucit, abandonă imediat încercarea de a-și folosi propriul translator și se aplecă să studieze aparatul din care veneau sunetele.

Ellie împrumută binoclul lui Richard ca să poată urmări mai bine culorile. Cu toate că trebuia să ghicească unele cuvinte, din cauza benzilor din afara spectrului vizibil pentru oameni, îi era mai ușor să citească frazele formulate în culori decât să se concentreze asupra cuvintelor redate de echipamentul audio al octopăianjenilor.

Până la urmă, adulții își acordară oarecum auzul la cadența și pronunția glasului extraterestru și prinseră în mare măsură ce se spunea. Optimizatorul Șef octopăianjen arăta că totul e minunat în țara lor îmbelșugată și că succesul neîntrerupt al societății lor diverse și complexe se reflectă în varietatea hranei aflată pe teren.

— Tot acest belșug n-ar fi putut fi obținut fără strânsa colaborare dintre specii, spuse vorbitorul.

Mai târziu, Optimizatorul Șef înmână diplome de merit pentru performanțe deosebite. Fură scoase în evidență mai multe specii — de exemplu, se părea că producția de substanță asemănătoare mierii fusese remarcabilă, căci o duzină de licurici luminară timp de câteva secunde sectorul gândacilor cu bot. După vreo trei fengi de discurs, oamenii obosiră din cauza efortului făcut pentru a asculta acel glas ciudat și nu mai urmăriră deloc discursul. De aceea, grupul fu surprins când licuricii apărură deasupra capetelor lor și fură prezentați mulțimilor extraterestre. Miile de ochi străini rămaseră ațintiți asupra lor timp de o jumătate de nilet.

În ultima parte a discursului Optimizatorului Șef, Max vorbise cu Eponine.

— Ce-au spus despre noi? o întrebă Max pe Ellie, care continuase să traducă.

— Doar că suntem nou-veniți în țara lor, și că încă ne mai studiază capacitățile. Au mai urmat niște numere care, probabil, ne-au descris. N-am înțeles partea aceea.

După ce prezentă pe scurt alte două specii, Optimizatorul Șef începu să facă rezumatul principalelor puncte ale discursului său.

— Mami, mami!

Ţipătul îngrozit al lui Nikki acoperi dintr-o dată vocea extraterestră de la difuzor. În timp ce adulții erau absorbiți de discurs și de spectacolul din jurul lor, Nikki se cățărase cumva peste bariera joasă care înconjura sectorul lor și intrase în spațiul liber care-i separa de creaturile iguană. Se părea că nici octopăianjenul Hercule, care patrula în acea zonă, n-o observase, după cum nu observă nici că una dintre iguane a scos capul printre cele două frânghii metalice din jurul sectorului ei și-a apucat rochia lui Nikki cu dinții ei ascuțiți.

Groaza din glasul copilei îi paraliză preț de o clipă pe toți, în afară de Benjy. El acționă prompt: sări peste barieră, alergă în ajutorul lui Nikki și izbi în cap cu toată puterea creatura iguană. Uimită, creatura dădu drumul rochiei lui Nikki. Se dezlănțui iadul. Nikki fugi înapoi în brațele mamei sale, dar înainte ca Hercule și Archie să poată ajunge la Benjy, extraterestrul înfuriat ieși printre frânghii și sări în spatele lui Benjy. Acesta urlă de durerea intensă provocată de dinții iguanei înfipți în umărul lui și începu să se scuture, încercând să azvârle creatura. Câteva clipe mai târziu, creatura căzu la pământ, complet inconștientă. În locul în care coada creaturii se unea cu restul corpului se puteau vedea clar două buline verzi.

Întregul incident se consumase în mai puțin de un minut. Discursul nu fusese întrerupt. În afară de vietățile ce ocupau sectoarele din imediata vecinătate, nimeni nu observase întâmplarea. Dar Nikki era foarte înspăimântată, Benjy era grav rănit iar Eponine începuse să aibă contracții. Mai jos de ei, iguanele furioase se împingeau în frânghiile metalice, neținând seamă de amenințările celor opt octopăianjeni care veniseră în spațiul dintre cele două specii.

Archie le spuse oamenilor că e timpul să plece. Nimeni nu se opuse. Archie îi escortă în grabă până în afara stadionului. Ellie o ducea în brațe pe Nikki care plângea în hohote, în timp ce Nicole aplica înnebunită un antiseptic din trusa medicală pe rana lui Benjy.

Richard se ridică în coate când Nicole intră în dormitor.

— Se simte bine băiatul? întrebă el.

— Așa cred, spuse Nicole, oftând din greu. Tot mai sunt îngrijorată că s-ar putea ca substanțele chimice din saliva acelei creaturi să-i facă rău… Doctorul Blue mi-a fost de mare ajutor. Mi-a explicat că iguanele nu au venin toxic, dar a fost de acord cu mine că trebuie să urmărim apariția unei eventuale reacții alergice… Vom afla în următoarele câteva zile dacă avem sau nu o problemă.

— Și durerea? L-a mai lăsat?

— Benjy refuză să se plângă… Cred că de fapt e foarte mândru de el — pe bună dreptate — și nu vrea să spună nimic care să-i afecteze aura de erou al familiei.

— Dar Eponine? întrebă Richard după o scurtă tăcere. Tot mai are contracții?

— Nu, deocamdată s-au oprit. Dar dacă Marius se naște într-o zi sau două, nu va fi primul copil a cărui naștere a fost provocată de adrenalină.

Nicole începu să se dezbrace.

— Cel mai greu îi este lui Ellie… Spune că e o mamă denaturată și că n-o să-și ierte niciodată că n-a supravegheat-o mai atent pe Nikki… Acum câteva minute vorbea și ea ca Max și Patrick. Se întreba cu glas tare dacă n-ar fi mai bine să ne întoarcem cu toții în Noul Eden și să mergem la noroc cu Nakamura. „De dragul copilului”, a spus ea.

Nicole termină cu dezbrăcatul și se băgă în pat.

— Richard, e o problemă foarte serioasă… crezi că octopăianjenii ne-ar permite vreodată să ne întoarcem în Noul Eden?

— Nu, spuse el după un timp. Cel puțin nu toți.

— Sunt de acord cu tine, spuse Nicole. Dar nu vreau să le-o spun celorlalți… Poate ar trebui să mai discut o dată problema cu Archie.

— Va încerca s-o ocolească, așa cum a făcut prima dată. Un timp rămaseră tăcuți, ținându-se de mână.

— La ce te gândești, iubitule? întrebă Nicole când observă că Richard are ochii deschiși.

— La ziua de azi, răspunse el. La tot ce s-a întâmplat azi. Reiau totul în minte, scenă cu scenă. Acum că sunt bătrân și memoria mea nu mai e la fel de bună ca altădată, încerc să folosesc tehnici de împrospătare…

Nicole râse.

— Ești imposibil! spuse ea. Dar te iubesc oricum.