Razboi pe Rama

4

— Ființe vii drept surse de lumină, ființe vii drept utilaje agricole și de construcții — n-ai impresia că prietenii noștri octopăianjenii, sau poate creatura care le e superioară în cine știe ce ierarhie simbolică uimitoare, sunt cei mai mari biologi lin galaxie?

— Nu știu ce să zic, Richard… spuse Nicole, terminându-și micul dejun. Însă pot spune cu certitudine că, după toate indiciile, evoluția lor a urmat o cale mult diferită de a noastră.

Se uitară amândoi cu uimire cum licuriciul uriaș, auzind primele lor mișcări, se aprinde și-și reia obișnuita poziție în aer, deasupra lor. După câteva minute, o a doua creatură, identică, se apropie de ei dinspre sud. Împreună, cei doi licurici asigurau un iluminat echivalent cu lumina zilei din Noul Eden.

Richard și Nicole dormiseră bine și se simțeau revigorați. Cele două călăuze îi conduseră pe poteci mai mulți kilometri, prin lanuri, inclusiv prin unul cu iarbă de peste trei metri înălțime. La o sută de metri după ce cotiră brusc la stânga în iarba înaltă, Richard și Nicole se pomeniră la marginea unui sistem vast de rezervoare de apă puțin adânci, care se întindeau în fața lor cât vedeau cu ochii.

Merseră spre stânga mai multe minute, până când ajunseră la ceea ce Richard indică în mod corect a fi colțul de nord-est al sistemului. Acesta consta dintr-o serie de rezervoare dreptunghiulare, lungi și înguste, făcute dintr-un aliaj metalic de culoare cenușie. Fiecare avea o lățime de vreo douăzeci de metri, aliniată pe direcția est-vest și o lungime de mai multe sute de metri. Rezervoarele aveau un metru înălțime și erau trei sferturi pline cu un lichid care părea să fie apă. În cele patru colțuri ale fiecărui dreptunghi se aflau niște cilindri groși, roșii și strălucitori, având cam doi metri înălțime, cu sfere albe în vârf.

Richard și Nicole străbătură cei o sută șaizeci de metri de la est la vest, examinând fiecare rezervor și toți stâlpii groși, cilindrici, grupați câte opt, care marcau laturile comune ale rezervoarelor alăturate. În rezervoare nu văzură nimic în afară de apă.

— O fi un fel de uzină de purificare a apei? întrebă Nicole.

Se opriră în capătul vestic.

— Mă îndoiesc, răspunse Richard. Uită-te la grupul acela de componente mici, detaliate, fixate pe peretele exterior al rezervorului ăstuia, chiar în fața cilindrului… Aș zice că sunt un fel de componente electronice complicate. Într-o simplă stație de purificare a apei n-ar fi nevoie de toate astea.

Nicole se uită întrebătoare la soțul ei.

— Fii serios, Richard! Cum poți să pretinzi că știi la ce folosește o grămadă de chestii tridimensionale bizare din interiorul unui rezervor de apă extraterestru?

— Mi-am dat și eu cu părerea, spuse Richard râzând. Încercam doar să subliniez că sistemul arată prea complex pentru a fi o stație de purificare a apei.

Luminile călăuzitoare de deasupra lor îi îndemnau să o ia spre sud. Al doilea șir de rezervoare înguste conținea de asemenea numai apă; totuși, când ajunseră la al treilea set de rezervoare dreptunghiulare cu stâlpi cilindrici, Richard și Nicole descoperiră că apa e plină de bile micuțe, pufoase, de multe culori. Richard își suflecă mâneca, băgă mâna în apă și scoase câteva sute de asemenea obiecte.

— Astea-s ouă, spuse cu fermitate Nicole. Sunt la fel de sigură de asta cum ești tu de faptul că drăciile alea mici din peretele rezervorului sunt componente electronice.

Richard râse din nou.

— Uite, spuse el punându-i lui Nicole în fața ochilor movilița de obiecte mici, dacă le studiezi cu atenție o să vezi că sunt numai cinci tipuri diferite.

— Cinci tipuri diferite de cel întrebă Nicole. Obiectele asemănătoare cu niște ouă umpleau toate rezervoarele din cel de-al treilea șir. Când se apropiară de al patrulea șir de rezervoare și cilindri, aflat câteva sute de metri mai la sud, amândoi se simțeau obosiți.

— Dacă nu vedem aici nimic nou, ce zici să mâncăm? întrebă Nicole.

— S-a făcut, răspunse Richard.

Însă la cincizeci de metri distanță de al patrulea șir de rezervoare reușiră să deslușească ceva. Un vehicul robot, paralelipipedic, înalt de vreo treizeci de centimetri, se mișca iute înainte și înapoi între stâlpii cilindrici.

— Știam eu că alea sunt șine pentru vreun tip de vehicul, spuse Nicole, ironizându-l pe Richard.

Richard era prea fascinat ca să răspundă. Pe lângă robotul alergător, care făcea un tur complet prin sistem la fiecare trei minute, mai erau și alte minuni de observat. Un gard din plasă de sârmă paralel cu zidurile, doar o idee mai înalt decât nivelul apei, împărțea fiecare rezervor în două, pe lungime. De o parte a plasei forfoteau înot o mulțime de creaturi micuțe, de cinci culori diferite. De cealaltă parte, pe toată lungimea rezervorului, erau împrăștiate rotocoale strălucitoare, semănând cu niște bănuți de nisip. Gardul era poziționat astfel încât trei pătrimi din volumul rezervorului era la dispoziția rotocoalelor strălucitoare, dându-le mult mai mult spațiu de manevră decât aveau înotătoarele înghesuite.

Richard și Nicole se aplecară să studieze activitatea. Bănuții de nisip se deplasau în toate direcțiile. Din cauză că apa era înțesată de creaturi și forfotea de activitate, avură nevoie de câteva minute ca să identifice tiparul comun. La intervale neregulate, fiecare bănuț de nisip se propulsa spre gardul de plasă cu ajutorul cililor ca niște bice de pe partea ventrală a corpului său plat și, în timp ce stătea agățat de gard, folosea altă pereche de cili pentru a captura o înotătoare micuță și a o trage printr-o gaură a plasei. Cât timp bănuțul de nisip era lipit de gard, strălucirea lui scădea. Dacă stătea suficient de mult și prindea mai multe înotătoare să le mănânce, lumina îi pălea de tot.

— Privește ce se întâmplă acum când părăsește gardul, îi spuse Richard lui Nicole, arătând un anumit bănuț de nisip aflat chiar sub ei. În timp ce înoată cu tovarășii lui, lumina i se intensifică treptat.

Richard se întoarse în grabă la cel mai apropiat stâlp cilindric, se lăsă în genunchi și începu să sape în sol cu o unealtă din rucsac.

— Sistemul ăsta are mult mai multe sub pământ, spuse el entuziasmat. Pun pariu că toată întinderea asta de rezervoare face parte dintr-un uriaș generator de energie.

Făcu trei pași mari spre sud, își notă cu grijă poziția și se aplecă deasupra rezervorului ca să numere bănuții de nisip din zona cuprinsă între el și stâlpul cilindric. Rotocoalele strălucitoare erau greu de numărat din cauza mișcării constante.

— În jur de trei sute pe trei metri din lungimea rezervorului, ceea ce înseamnă aproximativ douăzeci și cinci de mii per rezervor sau două sute de mii într-un șir, spuse Richard.

— Așadar, presupui că acești stâlpi cilindrici sunt un fel de sistem de stocare? Ca bateriile?

— Probabil, zise Richard. Ce idee fabuloasă! Să găsești o ființă vie care generează electricitate. S-o forțezi să renunțe la sarcina acumulată ca să mănânce. Ce poate fi mai grozav?

— Și ce rol are acel vehicul robot care se plimbă dus-întors între stâlpi?

— Aș zice că e un fel de mecanism de monitorizare, răspunse Richard.

Richard și Nicole prânziră, apoi terminară de inspectat presupusa uzină electrică. Sistemul avea cu totul opt coloane și opt rânduri, în total șaizeci și patru de rezervoare. Numai douăzeci erau active la acea vreme.

— Capacitate suplimentară din belșug, comentă Richard. E limpede că inginerii lor au noțiunile de extindere și toleranță.

Licuricii uriași se îndreptau acum spre est, în lungul a ceva ce părea a fi un fel de autostradă importantă. În două rânduri, Richard și Nicole întâlniră niște turme de creaturi mari gen furnică mergând în direcția opusă fără să interacționeze între ele.

— Oare creaturile alea sunt suficient de inteligente pentru a lucra fără supraveghere? îl întrebă Nicole pe Richard. Sau nu ne este permis să vedem ființele care dau instrucțiuni?

— Bună întrebare! spuse Richard. Ţii minte ce repede a venit octopăianjenul la „furnica” lovită de minge? Poate că au un anumit grad de inteligență, dar nu se descurcă bine în medii noi sau necunoscute.

— La fel ca unii oameni pe care-i cunoaștem, replică Nicole râzând.

Lungul lor drum spre est se sfârși când cele două lumini călăuze se îndreptară plutind spre un lot mare de pământ aflat chiar lângă drum. Câmpul era pustiu, cu excepția unor obiecte din depărtare: patruzeci de stâlpi asemănători cu cei folosiți la porțile de fotbal, acoperiți cu iederă și dispuși pe cinci rânduri a câte opt.

— Vrei, te rog, să te uiți în ghid? făcu Richard. O să înțelegem mai ușor ce vedem dacă citim mai întâi.

Nicole zâmbi.

— Ni se oferă o adevărată excursie, nu-i așa? De ce crezi că vor gazdele noastre să vedem toate astea?

Richard rămase tăcut o clipă.

— Sunt aproape convins că octopăianjenii stăpânesc întreg acest teritoriu sau cel puțin sunt specia dominantă dintr-o ierarhie complicată, spuse el într-un târziu. Cei care ne-au ales pe noi doi pentru această excursie au crezut probabil că, dacă le cunoaștem capacitățile, viitoarele interacțiuni vor fi mai ușoare.

— Dar dacă e vorba, într-adevăr, de octopăianjeni, de ce nu ne-au răpit pur și simplu pe toți, așa cum au făcut cu Ellie și Eponine?

— Nu știu, răspunse Richard. Poate că au un simț al moralității mult mai complicat decât ne-am imaginat noi.

Ambii licurici uriași dansau în aer deasupra grupului de stâlpi de poartă îmbrăcați în iederă.

— Cred că ghizii noștri devin nerăbdători, spuse Nicole. Dacă n-ar fi fost atât de istoviți după două zile de mers pe jos și dacă n-ar fi văzut deja atâtea priveliști fabuloase în lumea extraterestră din Semicilindrul sudic al Ramei, Richard și Nicole ar fi fost în egală măsură captivați și copleșiți de simbioza complexă pe care aveau s-o descopere în următoarele ore.

Învelișul care îmbrăca în întregime stâlpii de poartă nu era câtuși de puțin iederă. Ceea ce părea de la distanță a fi frunze erau, în realitate, mici cuiburi în formă de con, făcute din mii de creaturi minuscule care semănau cu afidele. Pentru a forma cuibul, creaturile erau lipite între ele printr-o substanță dulce, lipicioasă, ca mierea pe care oamenii o mâncaseră cu plăcere sub cupolă. Afidele extraterestre fabricau acea substanță în cantități mari, ca parte din activitatea lor normală diurnă.

În timp ce Richard și Nicole se uitau, convoaie de gândaci cu cioc care trăia în niște movile înalte de câțiva metri ce înconjurau întreaga enclavă, năvăleau din casele lor din patruzeci în patruzeci de minute și se cățărau pe stâlpi, recoltând excesul de substanță lipicioasă din cuiburi. Creaturile gândac, care aveau o lungime de aproximativ zece centimetri în momentul începerii acțiunii, își măreau de trei-patru ori volumul pe durata ciclului de recoltare încheiat cu regurgitarea conținutului corpurilor lor umflate în butoaiele îngropate la baza stâlpilor.

Richard și Nicole nu prea vorbiră cât timp urmăriră activitatea. Întregul sistem biologic din fața lor era și încâlcit, și minunat — alt exemplu al uimitoarelor progrese făcute de gazdele lor în materie de simbioză.

În timp ce se pregăteau de culcare nu departe de una din movilele gândacilor, Richard spuse:

— Pun pariu că, dacă așteptăm suficient de mult, vor apărea niște animale de povară care să scoată din pământ butoaiele astea cu miere sau ce-or fi și să le transporte în alt loc.

Stând întinși alături pe pământ, văzură cei doi licurici aterizând în depărtare. Apoi se făcu brusc întuneric.

— Eu nu cred că toate astea s-au întâmplat pur și simplu, spuse Nicole. Nici aici, nici pe altă planetă. Nicăieri. Evoluția naturală nu are ca rezultat genul de armonie între specii la care am fost martori în ultimele două zile.

— Ce vrei să spui, iubito? întrebă Richard. Că toate creaturile astea au fost cumva proiectate, ca mașinile, anume pentru a îndeplini anumite funcții?

— Asta e singura explicație pe care o pot accepta, spuse Nicole. Octopăianjenii, sau cine-o fi specia conducătoare, trebuie să fi ajuns la nivelul la care pot manipula genele pentru a obține un animal sau o plantă care face exact ce vor ei. De ce depozitează acei gândaci mierea în butoaie? Care e răsplata lor biologică pentru acea acțiune?

— Sunt precis recompensați în vreun fel pe care noi nu l-am descoperit încă, spuse Richard.

— Bineînțeles. Iar în spatele acelei recompense stă un incredibil arhitect sau inginer de sisteme biologice, care armonizează toate relațiile dintre specii, astfel încât fiecare specie să fie fericită și, în plus, arhitecții înșiși să culeagă oarece profit — ca, de pildă, hrană sub formă de miere în exces… Crezi că genul ăsta de optimizare ar putea avea loc fără intervenția unor proceduri sofisticate de inginerie genetică?

Richard rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, spuse încet:

— Imaginează-ți un inginer stând în fața computerului și proiectând un organism viu care să întrunească anumite cerințe ale sistemului… E o idee năucitoare.

Gândacii năvăliră încă o dată din movilele lor, mai-mai să calce peste cei doi oameni somnoroși în goana lor spre stâlpii și spre misiunea de recoltatori. Nicole se uită după ei până când dispărură în întuneric. Apoi căscă și se ghemui pe o parte. Noi, oamenii, am intrat într-o eră nouă, se gândi ea înainte de a adormi. Pe viitor, noile repere istorice vor fi: Î. c., „înainte de contact”, și D.c., „după contact”. Din momentul în care am înțeles fără echivoc că, undeva în altă parte în vastitatea universului nostru, substanțele chimice simple au evoluat până la apogeul ființelor înzestrate cu conștiință și inteligență, istoria speciei noastre a devenit o simplă paradigmă izolată, un fragment mic și relativ insignifiant din fresca infinită care înfățișează uimitoarea varietate a vieții conștiente.

În dimineața următoare, după micul dejun, Richard și Nicole avură o scurtă discuție despre provizia lor de hrană care se diminua, apoi se hotărâră să ia niște miere dintr-un butoi.

În timp ce umplea un mic container, Nicole se uită în jur și spuse:

— Cred că dacă n-am avea voie să facem asta, ar veni vreun polițist extraterestru și ne-ar opri.

Luminile călăuzitoare se deplasară mai întâi direct spre sud, conducându-i către o pădure deasă cu copaci foarte înalți, care se întindea pe direcția est-vest cât vedeau cu ochii. Licuricii cotiră la dreapta și se deplasară paralel cu marginea pădurii. Richard și Nicole îi urmară. Pădurea din stânga lor era întunecoasă și amenințătoare. Din când în când auzeau dintr-acolo sunete ciudate, puternice.

O dată, Richard se opri și se îndreptă spre locul de unde începea desișul. Între copaci erau multe plante mai scunde, cu frunze mari verzi, roșii sau maro, precum și mai multe soiuri de plante cățărătoare care legau laolaltă ramurile din partea de mijloc și de sus a copacilor. Richard sări înapoi la auzul unui urlet puternic care părea că vine de la doar câțiva metri. Cercetă pădurea cu privirea, dar nu descoperi sursa urletului.

— Pădurea asta are ceva ciudat, spuse el întorcându-se la Nicole. Îți dă senzația că locul ei nu e aici.

Timp de peste o oră, licuricii continuară să plutească spre vest. Pe măsură ce Richard și Nicole înaintau în tăcere, sunetele bizare deveneau mai frecvente. Richard are dreptate, își spuse Nicole la un moment dat, ostenită. Se uită la structura și ordinea lanurilor din dreapta ei și le compară cu desișul nedisciplinat din stânga. Pădurea asta are ceva diferit, neliniștitor.

Pe la mijlocul dimineții făcură o pauză scurtă să se odihnească. Richard calculă că merseseră mai mult de cinci kilometri de când se treziseră. Nicole ceru niște miere proaspătă, care era în rucsacul lui Richard.

— Mă dor picioarele, spuse ea după ce mâncă și bău o înghițitură de apă. Și azi noapte m-au durut, am avut întruna junghiuri… sper să nu mai avem mult până la destinație.

— Și eu sunt obosit, spuse Richard. Dar nu ne descurcăm prea rău pentru doi oameni trecuți de șaizeci de ani.

— În momentul de față mă simt mai bătrână, spuse Nicole ridicându-se și întinzându-se. Știi, inimile noastre trebuie să aibă aproape nouăzeci de ani. N-or fi muncit ele mult în toți anii ăia cât am stat adormiți, dar totuși au pompat întruna.

În timp ce discutau, un ciudat animăluț sferic cu un singur ochi, cu blană albă, pufoasă și o duzină de picioare fusiforme țâșni din pădure și înhăță containerul cu miere. Într-o clipită, creatura și mierea dispărură.

— Ce-a fost asta? întrebă Nicole, încă uluită.

— Ceva ce râvnește la dulce, răspunse Richard uitându-se în pădure, unde dispăruse animalul. Categoric, acolo e o altă lume.

După o jumătate de oră, perechea de licurici coti la stânga și pluti deasupra unei poteci care ducea în pădure. Poteca, sau mai bine zis drumul, avea o lățime de cinci metri și era străjuit pe ambele părți de copaci deși. Intuiția îi spuse lui Nicole să nu urmeze licuricii, dar nu-i dădu ascultare. Neliniștea ei spori când, după ce făcură câțiva pași în pădure, din copacii din jurul lor izbucni un val zgomote. Se opriră mână-n mână și ascultară.

— S-ar părea că sunt păsări, maimuțe și broaște, spuse Richard.

— Probabil ne semnalează prezența aici. Nicole se întoarse și se uită în spate.

— Ești sigur că facem ceea ce trebuie? Richard arătă spre luminile din fața lor.

— Urmăm insectele alea mari de două zile și jumătate. Nu prea are sens să ne pierdem încrederea în ele tocmai acum.

Porniră din nou la drum, acompaniați de croncănituri, țipete și orăcăieli. Din când în când, tipul copacilor din stânga și din dreapta lor se schimba, dar pădurea rămânea deasă și întunecoasă.

La un moment dat, Richard spuse:

— Cred că există un grup de grădinari extratereștri care se ocupă de zona din jurul potecii ăsteia de mai multe ori pe săptămână. Uite cât de perfect sunt tunse toate tufele și copacii… Nici o crenguță nu pătrunde în spațiul liber de deasupra capetelor noastre.

— Richard, spuse Nicole puțin mai târziu, dacă sunetele pe care le auzim vin de la animale extraterestre, de ce nu vedem nici unul? Nici măcar o creatură n-a ieșit pe potecă. Și nu există nici o dovadă de viață… nici măcar o furnică… adăugă aplecându-se și examinând solul.

— O fi poteca magică, spuse Richard rânjind. S-ar putea să ne ducă la casa de turtă dulce și la vrăjitoarea cea rea… Hai să cântăm, Gretel, poate ne vom simți mai bine.

Poteca, la început absolut dreaptă, începu să șerpuiască după primul kilometru. Sunetele scoase de creaturile pădurii îi înconjurau pe Richard și pe Nicole din toate părțile. Richard cânta melodii populare din vremea adolescenței sale petrecute în Anglia. Din când în când i se alătura și Nicole, când cunoștea cântecul, dar în cea mai mare parte a timpului își consuma energia încercând să-și înăbușe neliniștea crescândă. Încerca să nu se gândească la posibilele animale extraterestre uriașe pentru care ar fi fost o pradă ușoară, în caz că acestea îi pândeau din pădure.

Richard se opri brusc. Inspiră de două ori adânc.

— Simți mirosul? o întrebă el pe Nicole. Ea adulmecă aerul.

— Da, îl simt… Seamănă puțin cu al gardeniilor.

— Doar că e mult mai plăcut, spuse Richard. E absolut divin.

În fața lor, poteca o lua brusc la dreapta. La cotitură, lângă potecă era o tufă mare, încărcată cu flori uriașe, galbene, primele pe care le vedeau de când intraseră în pădure. Fiecare floare avea mărimea unei mingi de baschet. Când Richard și Nicole veniră mai aproape de tufă, parfumul incitant se intensifică.

Richard nu se putu abține. Înainte ca Nicole să apuce să spună ceva, ieși câțiva metri de pe potecă, își îngropă fața într-o floare uriașă și inspiră cu nesaț. Parfumul era minunat. Între timp, unul dintre cei doi licurici se întoarse în zbor înspre ei și începu să descrie zigzaguri pe cer, deasupra capetelor lor.

— Nu cred că ghizii noștri sunt încântați că am ieșit de pe potecă, spuse Nicole.

— Probabil că nu, răspunse Richard. Dar a meritat.

Pe ambele părți ale potecii începură să apară și alte flori, de toate formele, mărimile și culorile. În același timp, sunetele pe care le auzeau scădeau în intensitate. Puțin mai târziu, când Richard și Nicole ajunseră în mijlocul regiunii cu flori, zgomotele dispăruseră de tot.

Poteca se îngusta până la doi metri lățime, abia lăsându-le destul loc cât să poată merge alături fără să atingă în trecere plantele cu flori. Richard părăsi de mai multe ori drumul ca să cerceteze sau să miroasă uimitoarele flori. Fiecare abatere de la traseu îi făcea pe licurici să se năpustească în direcția lor. În ciuda entuziasmului manifestat de Richard pentru excursiile în pădure, Nicole ținu seama de semnalele licuricilor și rămase pe potecă.

Richard era la vreo opt metri în stânga potecii și încerca să se uite mai bine la o floare gigantică ce semăna cu un covor oriental; pe neașteptate, dispăru.

— Au! îl auzi Nicole țipând, simultan cu bufnitura unei căzături.

— Ești teafăr? întrebă ea imediat.

— Da, răspunse el. M-am împiedicat de niște viță și am căzut într-o tufă de mărăcini… Tufa care mă înconjoară are frunze roșii și niște flori micuțe și ciudate care seamănă cu gloanțele… Da, și miros a scorțișoară.

— Ai nevoie de ajutor? întrebă Nicole.

— Nu… Ies de-aici într-o clipită.

Nicole ridică privirea și observă că unul dintre licurici gonea în depărtare. Ce-o mai fi asta? se întrebă ea, când îl auzi din nou pe Richard.

— Totuși, s-ar putea să am nevoie de ajutor. Se pare că am rămas înțepenit.

Nicole făcu un pas precaut în afara potecii. Licuriciul rămas parcă înnebuni: plonjă cu viteză până aproape în fața ei. Preț de o clipă, Nicole nu mai văzu nimic.

— Nu veni încoace, Nicole! spuse Richard brusc câteva secunde mai târziu. Dacă nu mi-am pierdut mințile, cred că planta asta se pregătește să mă mănânce.

— Poftim? întrebă Nicole, înspăimântată. Vorbești serios?

Așteptă nerăbdătoare să-i revină vederea, perturbată de pe urma excesului de lumină.

— Da, vorbesc serios, spuse Richard. Întoarce-te pe potecă… Tufa asta bizară mi-a încolăcit brațele și picioarele cu cârcei galbeni… niște insecte târâtoare beau deja sângele din tăieturile făcute de spini… și în tufă e o deschizătură spre care sunt tras încet și care pare a fi verișoară de-a șaptea cu una dintre cele mai neplăcute guri pe care le-am văzut la grădina zoologică… Văd chiar și niște dinți.

Nicole sesiză panica din glasul lui Richard. Făcu încă un pas în direcția lui, dar licuriciul o orbi din nou.

— Nu văd nimic! strigă ea. Richard, mai ești acolo?

— Da, răspunse el. Dar nu știu cât am să mai fiu. Auziră zgomot de animale care înaintau repede prin pădure, însoțit de un vaiet ascuțit; trei siluete întunecate, înzestrate cu niște arme ciudate îl înconjurară pe Richard. Octopăianjenii atacară tufa carnivoră cu jeturile de lichid. În câteva clipe, tufa îi dădu drumul lui Richard și-și ascunse iar gura în spatele numeroaselor crengi.

Richard veni împleticit și o îmbrățișă pe Nicole. „Mulțumim!” strigară amândoi. Cei trei octopăianjeni dispărură în pădure la fel de repede cum apăruseră. Nici Richard, nici Nicole nu observară că ambii licurici pluteau din nou deasupra capetelor lor.

Nicole îl examină cu grijă pe Richard, dar nu găsi nimic în afară de tăieturi și zgârieturi.

— Cred că de acum o să rămân pe potecă, spuse el zâmbind șters.

— Poate că nu e o idee rea, răspunse Nicole.

Își continuau drumul prin pădure, discutând despre cele întâmplate. Richard încă mai era zguduit.

— Crengile din apropierea umărului meu stâng s-au dat la o parte, spuse el, și am văzut gura aia, la început cam de mărimea unei mingi de baschet. Dar în timp ce eram purtat într-acolo, gaura devenea tot mai mare.

Se cutremură.

— Atunci am văzut dințișorii, pe toată circumferința. Tocmai începeam să mă gândesc cum e să fii mâncat, când au apărut prietenii noștri octopăianjeni.

— Totuși, ce se petrece aici? întrebă Nicole puțin mai târziu.

Părăsiseră regiunea cu flori și erau înconjurați de copaci, desișuri de junglă și zgomote intermitente făcute de animale.

— Să fiu al naibii dacă știu, răspunse Richard.

Pădurea se sfârși brusc, tocmai când lui Richard și lui Nicole li se făcu o foame cumplită. Pășiră pe un platou pustiu. În fața lor, poate la doi kilometri depărtare, un dom mare și verde umplea priveliștea.

— Ce-o mai fi și…

— E Orașul de Smarald, iubito, o întrerupse Richard. Îl recunoști, de bună seamă, din vechiul film… Iar înăuntru este Vrăjitorul din Oz, gata să ne îndeplinească toate dorințele.

Nicole zâmbi și-și sărută soțul.

— Adu-ți aminte că vrăjitorul era un șarlatan, spuse ea. Nu avea, de fapt, nici o putere.

— Asta rămâne o problemă discutabilă, spuse Richard, zâmbind larg.

În timp ce ei discutau, cei doi licurici care îi călăuziseră se îndreptară în viteză către dom, lăsându-i în semiîntuneric. Își scoaseră lanternele din rucsac.

— Ceva îmi spune că ne apropiem de capătul călătoriei, spuse Richard, luând-o cu pași mari în direcția Orașului de Smarald.

De la mai mult de un kilometru, văzură porțile prin binoclu. Erau foarte emoționați.

— Crezi că ăsta e orașul-cămin al octopăianjenilor? întrebă Nicole.

— Da, într-adevăr, așa cred, răspunse Richard. Trebuie să fie un loc pe cinste. Vârful acelui dom verde e la cel puțin trei sute de metri deasupra solului. Aș zice că suprafața de dedesubt depășește zece kilometri pătrați.

Mai aveau doar șase sute de metri. Nicole întrebă:

— Richard, care e planul nostru? Mergem pur și simplu până acolo și batem la poartă?

— De ce nu? răspunse Richard, grăbind pasul.

Când ajunseră la două sute de metri de oraș, poarta se deschise și ieșiră trei siluete. Nicole auzi un strigăt, iar una dintre siluete porni repede în direcția lor. Richard se opri și duse iar binoclul la ochi.

— Este Ellie! strigă el. Și Eponine… Sunt cu un octopăianjen.

Nicole își aruncase deja rucsacul și alerga pe platou. Își luă în brațe fiica iubită, ridicând-o de la pământ.

— O, Ellie, Ellie! spuse ea cu lacrimile șiroind pe obraji.