Existența lor aproape perfectă în New York rămase neschimbată până într-o dimineață devreme. Richard și Nikki erau la suprafață și se plimbau pe întăriturile de la malul Mării Cilindrice, în partea de nord a insulei. Fetița văzu prima siluetele ambarcațiunilor; arătă spre apa întunecată și spuse:
— Uite, Nikki vede ceva.
Privirea slăbită a lui Richard nu putu detecta nimic în întuneric, iar lumina lanternei nu bătea atât de departe. Scoase binoclul puternic pe care îl purta mereu la el și văzu că, într-adevăr, în mijlocul Mării Cilindrice se află două bărci. O puse pe Nikki în suportul din spinare și porni grăbit spre adăpost.
Ceilalți membri ai familiei tocmai se treziseră și, la început, n-au prea înțeles de ce era Richard atât de alarmat.
— Dar cine altcineva ar putea fi în barcă? spuse el. Mai ales în partea de nord. Trebuie să fie un grup de explorare trimis de Nakamura.
Consiliul de familie se ținu la micul dejun. Toți fură de acord că se confruntă cu o criză de proporții. Patrick mărturisi că în ziua evadării fusese la Katie, îndeosebi pentru că voia să-și ia rămas bun de la sora lui și că făcuse câteva comentarii neobișnuite care o determinaseră pe Katie să înceapă să pună întrebări; Nicole și ceilalți rămaseră tăcuți.
— N-am spus nimic anume, se scuză Patrick, totuși a fost o tâmpenie din partea mea… Katie e foarte deșteaptă.
Probabil că, după ce am dispărut cu toții, a pus lucrurile cap la cap.
— Și-acum ce facem? întrebă Robert Turner, dând glas neliniștii tuturor. Katie cunoaște foarte bine New York-ul, era aproape adolescentă când a plecat de aici și poate să-i conducă pe oamenii lui Nakamura direct la adăpostul ăsta. Aici vom fi pradă sigură pentru ei.
— Există vreun alt loc în care am putea merge? întrebă Max.
— Nu prea, răspunse Richard. Vechiul adăpost al avianilor este gol, dar nu știu cum o să ne obținem hrana acolo. Și adăpostul octopăianjenilor era gol când l-am vizitat acum mai multe luni, dar n-am mai fost în ținutul lor de când a sosit Nicole în New York. Sigur, bazându-ne pe cele întâmplate când Nicole și cu mine am fost în explorare, trebuie să presupunem că prietenii noștri cu tentacule negre și aurii sunt încă prin preajmă. Chiar dacă nu mai trăiesc în vechiul lor adăpost, dacă ne-am muta acolo am avea aceeași problemă cu obținerea hranei.
— Dar, unchiule Richard cum e cu zona din spatele ecranului? întrebă Patrick. Spuneai că acolo e fabricată mâncarea noastră. Poate am reuși să găsim acolo vreo două încăperi…
— Chiar dacă nu-s prea optimist, spuse Richard după o scurtă pauză, propunerea ta e probabil singura noastră opțiune rezonabilă în momentul de față.
Familia hotărî ca Richard, Max și Patrick să cerceteze regiunea din spatele ecranului negru, atât pentru a afla exact unde era produsă mâncarea oamenilor, cât și pentru a constata dacă există altă zonă locuibilă. Robert, Benjy, femeile și copiii aveau să rămână în adăpost. Sarcina lor era să înceapă să pună la punct procedurile pentru o evacuare rapidă în caz de necesitate.
Înainte de plecare, Richard verifică un nou sistem radio pe care îl proiectase în timpul liber. Era suficient de puternic pentru ca exploratorii și restul familiei să rămână în legătură prin radio cât timp erau despărțiți. Existența acestei legături ușură sarcina lui Richard și Nicole de a-l convinge pe Max să-și lase pușca în adăpost.
Cei trei bărbați urmară fără dificultate harta din computerul lui Richard și ajunseră la camera boilerelor, pe care Richard și Nicole o vizitaseră cu prilejul explorării precedente. Max și Patrick se uitară uluiți la cele douăsprezece boilere uriașe, la zona vastă în care materia primă era ordonat aranjată și la multele soiuri de bioți care se foiau prin preajmă. Fabrica era extrem de activă. De fapt, absolut toate boilerele erau implicate în diverse tipuri de procese de fabricație.
— În regulă, îi spuse Richard lui Nicole prin radio. Am ajuns și suntem pregătiți. Transmite comanda pentru cină și vom vedea ce se întâmplă.
În mai puțin de un minut, unul din boilerele cele mai apropiate de cei trei bărbați încheie acțiunea pe care o desfășura. Între timp, nu departe de magazia din spatele boilerelor, trei bioți care arătau ca niște vagoane de marfă acoperite, cu mâinile vârâte în grămezile de materie primă, aleseră repede mici cantități din mai multe articole diferite. Acești trei bioți se duseră apoi la boilerul inactiv de lângă Richard, Max și Patrick, unde își goliră containerele pe banda transportoare care intra în boiler. Imediat, bărbații auziră boilerul reluându-și activitatea. Un biot lung și subțire, semănând cu trei greieri legați unul după altul, fiecare având o carapace în formă de castron, se cățără pe banda transportoare când scurtul proces de fabricație ajunse aproape de final. După câteva clipe, boilerul se opri din nou și materia procesată ieși pe banda transportoare. Biotul segmentat scoase din capătul său din spate, puse toată mâncarea oamenilor în carapacele de pe spinarea sa și o luă repede la fugă.
— Fir-aș al naibii! spuse Max, uitându-se după biotul greier care dispăru pe coridorul din spatele magaziei.
Înainte ca vreunul din bărbați să mai apuce să spună ceva, alt set de bioți vagoane-de-marfă prevăzuți cu mâini încărcară benzile transportoare cu vergele lungi și groase și, în mai puțin de un minut, boilerul care le fabricase mâncarea opera în alt scop.
— Ce sistem fantastic! exclamă Richard. Probabil că e prevăzut cu un proces complex de întrerupere a activității, comenzile de hrană având prioritate. Nu-mi vine să cred…
— Stai o clipă și repetă ce-ai spus, ca să înțeleg și eu.
— Acolo, în adăpost dispunem de subsecvențe de traducere automată — le-am proiectat eu cu mulți ani în urmă, pe vremea când am locuit acolo, spuse Richard surescitat. Când Nicole introducea în computerul ei pui, cartofi și spanac, computerul făcea o listă cu substanțele chimice complexe din componența acestor alimente, sub forma unor comenzi de tastatură. După ce eu semnalam că suntem gata, ea tasta șirul de comenzi. Comenzile ajungeau imediat aici și ceea ce vedem noi era răspunsul la ele. La acel moment, toate sistemele de procesare se aflau în activitate; totuși, echivalentul raman al unui computer, aflat aici în fabrică, identifica solicitarea nou sosită ca fiind pentru hrană și-i conferea prioritate maximă.
— Vrei să spui că acel computer de control de aici a întrerupt funcționarea boilerului, astfel încât el să poată să fabrice mâncarea noastră? întrebă Patrick.
— Chiar așa, răspunse Richard.
Max se dusese mai încolo și se uita la celelalte boilere din fabrica uriașă. Richard și Patrick i se alăturară.
— Când eram copil, pe la opt-nouă ani, spuse Max, tata m-a dus în prima mea excursie în munții Ozark, la o depărtare de câteva ore bune de ferma noastră. Am rămas acolo peste noapte. Îmi amintesc că stăteam culcat pe spate în sacul de dormit și mă uitam la toate luminițele alea care licăreau pe cer… În acea noapte am avut un gând mare, mare pentru un băiat de fermier din Arkansas. M-am întrebat câți copii extratereștri aflați undeva, acolo în univers, se uită la stele exact în același moment și-și dau seama, pentru prima dată, ce micuț e tărâmul lor în marea alcătuire a cosmosului. Max se întoarse și le zâmbi prietenilor săi.
— Ăsta e unul din motivele pentru care am rămas fermier, spuse el râzând. Pentru puii și porcii mei eram întotdeauna important. Eu le aduceam mâncarea. Era un eveniment major când taica Max apărea la țarcul lor…
Se opri o clipă. Nici Richard, nici Patrick nu spuseră nimic.
— Cred că în adâncul inimii mele am vrut întotdeauna să fiu astronom, continuă Max. Să văd dacă pot înțelege misterele universului. Dar de câte ori mă gândeam la miliardele de ani și la miile de miliarde de kilometri, mă apuca deprimarea. Nu suportam sentimentul de totală și completă neînsemnătate care mă cuprindea. De parcă un glas din capul meu îmi spunea întruna: „Puckett, ești un rahat. Ești un zero absolut.”
— Dar faptul că ne dăm seama de această neînsemnătate și, mai ales, faptul că suntem capabili să o măsurăm ne face pe noi, oamenii, foarte deosebiți, spuse liniștit Richard.
— Acum facem filosofie și nu-s deloc în elementul meu, răspunse Max. Eu mă simt bine cu ferma de animale, cu tequila și chiar cu vijeliile sălbatice din Vestul Mijlociu. Arătă cu mâna în jur. Toate astea mă sperie de moarte. Dacă aș fi știut, atunci când m-am înscris pentru colonia marțiană, că am să întâlnesc mașini mai deștepte ca oamenii…
— Richard, Richard! auziră cu toții prin radio glasul neliniștit al lui Nicole. Avem o situație de urgență. Ellie tocmai s-a întors de pe malul nordic. Patru bărci mari sunt pe cale să tragă la țărm… Ellie spune că e convinsă că unul din oameni avea uniformă de polițist… și mai spune că a văzut la sud un fel de curcubeu mare… Puteți să vă întoarceți în câteva minute?
— Nu, nu putem, răspunse Richard. Suntem încă în sala cu boilerele. Asta înseamnă probabil o distanță de cel puțin trei kilometri și jumătate… A spus Ellie câți oameni ar putea să fie în fiecare barcă?
— Eu aș zice că în jur de doisprezece, tată, răspunse Ellie. N-am stat să-i număr… Dar bărcile n-au fost singurul lucru neobișnuit pe care l-am văzut cât am fost sus. În timp ce alergam spre adăpost, partea de sud a cerului s-a luminat din cauza unor explozii de culoare care s-au transformat treptat într-un uriaș curcubeu… Era aproape de locul unde spuneai tu că trebuie să fie Marele Corn.
Zece secunde mai târziu, Richard strigă în radio:
— Nicole, Ellie, toți ceilalți, ascultați-mă. Evacuați imediat adăpostul. Luați copiii, puii de avian, cantalupii, materialul sesil, cele două puști, toată mâncarea și atâtea lucruri personale câte puteți căra fără efort. Lăsați lucrurile noastre acolo — avem destule în rucsacuri ca să supraviețuim în caz de urgență. Mergeți direct în adăpostul octopăianjenilor și așteptați-ne în camera aceea mare care, cu ani în urmă, era o galerie de fotografii… Soldații lui Nakamura vor veni mai întâi în adăpostul nostru. Văzând că nu ne găsesc, dacă e și Katie cu ei, s-ar putea să meargă și-n adăpostul octopăianjenilor. Dar nu cred că vor intra în tunelele de acolo…
— Și voi ce faceți?
— Ne întoarcem cât de repede putem. Dacă nu e nimeni… apropo, Nicole, lasă un transmițător cu volumul la maxim în Camera Albă și altul în camera copiilor. Așa vom ști dacă e cineva în adăpostul nostru. În fine, cum spuneam, dacă adăpostul nostru n-a fost invadat, ne vom întâlni imediat. Dacă oamenii lui Nakamura ne-au ocupat locuința, vom încerca să găsim de aici altă intrare în adăpostul octopăianjenilor. Trebuie să existe una…
— Bine, iubitule, îl întrerupse Nicole. Trebuie să începem să strângem lucrurile… Am să las aparatul de emisie-recepție pornit, în caz că veți avea nevoie de noi.
— Așadar, crezi că adăpostul octopăianjenilor ne oferă cea mai mare siguranță? întrebă Max după ce Richard închise transmițătorul.
— Este o alegere, răspunse Richard cu un zâmbet slab. Aici, în spatele ecranului există prea multe necunoscute. Și știm sigur că nu vom fi în siguranță dacă poliția și armata lui Nakamura ne găsesc… S-ar putea ca octopăianjenii să nu mai locuiască în adăpostul lor. În plus, după cum a spus Nicole de multe ori, n-avem nici o dovadă de netăgăduit că octozii sunt ostili.
Bărbații se mișcară cât de repede putură. Când ajunseră la bifurcație, și Richard și Max asudau puternic.
— Trebuie să ne oprim o clipă, îi spuse Max lui Patrick, care era în frunte. Unchiul tău Richard trebuie să-și tragă sufletul.
Patrick scoase din rucsac o sticlă cu apă și o oferi celorlalți. Richard bău cu sete, își șterse fruntea cu o batistă; un minut mai târziu alergau din nou către adăpost.
La vreo cinci sute de metri de mica platformă din spatele ecranului, aparatul de emisie-recepție al lui Richard începu să capteze zgomote nedeslușite din interiorul adăpostului.
— Poate cineva din familie a uitat ceva important, spuse Richard, încetinind ca să asculte, și s-a întors să-l ia.
La scurt timp auziră un glas pe care nu-l putură identifica. Se opriră și așteptară.
— Aici în spate s-ar părea că a trăit un soi de animal, spuse glasul. Veniți să aruncați o privire.
— La naiba! spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici de curând… Mă întreb de cât timp au plecat.
— Căpitane Bauer! strigă cineva. Ce să fac cu tot echipamentul ăsta electronic?
— Lasă-l deocamdată, răspunse al doilea glas. În câteva minute trebuie să coboare și restul soldaților. Vom hotărî atunci ce să facem.
Richard, Max și Patrick rămaseră liniștiți în coridorul întunecat. Timp de aproximativ un minut nu auziră nimic în aparatul de emisie-recepție. După toate aparențele, nici unul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se afla pe moment în Camera Albă sau în camera copiilor. Apoi cei trei auziră din nou glasul lui Franz Bauer.
— Ce-i asta, Morgan? Abia te aud… E vreun fel de rachetă… Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? Bine. Bine. Venim sus imediat.
Timp de cincisprezece secunde emițătorul rămase mut.
— A, Pfeiffer, iată-te, îl auziră apoi clar pe căpitanul Bauer. Adună oamenii și să mergem sus. Morgan spune că în partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de artificii. Mai toți soldații sunt deja speriați de zgârie-nori și întuneric. Am să mă duc sus să-i liniștesc.
— Asta e șansa noastră, șopti Richard ridicându-se în picioare. Vor sta sigur afară din adăpost câteva minute.
O luă la fugă, apoi se opri.
— S-ar putea să fie nevoie să ne despărțim… Mai țineți minte cum să ajungeți la adăpostul octopăianjenilor?
Max clătină din cap.
— Eu n-am fost niciodată acolo…
— Poftim, spuse Richard înmânându-i lui Max computerul său portabil. Tastezi un M și un P pentru imaginea generală a New York-ului. Adăpostul octopăianjenilor e marcat cu un cerc roșu… Dacă tastezi L de două ori la rând va apărea o hartă a interiorului adăpostului… Acum să mergem, cât mai avem ceva timp.
Cei trei nu găsiră nici un soldat în adăpost. La câțiva metri de ieșirea în New York erau totuși postați doi paznici. Din fericire, îi fascina atât de tare focul de artificii desfășurat deasupra capetelor lor pe cerul raman încât nu-i auziră pe cei trei strecurându-se pe scările din spatele lor. Pentru mai multă siguranță, trioul se despărți, fiecare luând-o pe un alt drum spre adăpostul octopăianjenilor.
Richard și Patrick ajunseră la destinație la câteva minute unul după celălalt, dar Max întârzia. Din nefericire, ruta aleasă de el trecea prin una din piețele în care se adunaseră cinci-șase soldați ca să vadă mai bine focurile de artificii. Max o luă la fugă pe o alee și se lipi de o clădire. Scoase computerul și studie harta de pe monitor, încercând să găsească un traseu alternativ spre adăpostul octopăianjenilor.
Între timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii continua. Max ridică privirea și ameți când o minge mare, albastră explodă aruncând în toate direcțiile sute de raze de lumină albastră. Timp de aproape un minut, Max se uită hipnotizat la cer. Spectacolul era mai măreț decât tot ce văzuse el vreodată pe Pământ.
Max ajunse în sfârșit la adăpostul octopăianjenilor, coborî repede rampa și intră în sala-catedrală din care porneau patru tunele ce duceau în alte părți ale adăpostului. Max tastă în computer doi de L și pe micuțul monitor apăru harta domeniului octopăianjenilor. Max era atât de preocupat de studierea hărții încât nu auzi sunetul de perii metalice târâite, însoțit de un scâncet ascuțit dar slab.
Ridică privirea abia când sunetul deveni foarte puternic. Marele octopăianjen stătea la doar cinci metri de el. La vederea creaturii, Max simți fiori de gheață pe șira spinării. Rămase nemișcat, luptându-se cu dorința de a o rupe la fugă. Lichidul cremos din singurul ochi al octopăianjenului se mișca dintr-o parte în alta, dar extraterestrul nu înaintă spre Max.
Dintr-unul din șirurile de zimți paralele aflate de o parte și de alta a ochiului-lentilă apăru o undă de culoare purpurie care se deplasă în jurul capului sferic al octopăianjenului, urmat de benzi de alte culori, toate dispărând în al doilea șir de zimți, care mărginea fanta în care se afla lentila. Benzile colorate reapărură în aceeași succesiune iar Max, a cărui inimă bătea atât de tare încât o simțea în gât, clătină din cap și spuse:
— Nu înțeleg.
Octopăianjenul ezită o clipă, apoi își ridică de la pământ două dintre tentacule, arătând clar în direcția unuia din cele patru tunele. Ca pentru a sublinia ce voia să spună, octodul porni târșâit în acea direcție și repetă gestul.
Max o luă încet spre tunelul indicat, având grijă să nu se apropie prea mult de octopăianjen. Când ajunse la intrarea în tunel, în jurul capului octopăianjenului începu să se rotească altă serie de benzi colorate.
— Îți mulțumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se întoarse și intră în coridor.
Nici măcar nu se opri să se uite la hartă până nu străbătu trei sau patru sute de metri. În timp ce mergea, în fața lui se aprindeau automat lumini care, după ce trecea, se stingeau. Când în sfârșit examină harta cu grijă, descoperi că nu era departe de încăperea unde trebuia să ajungă.
Câteva minute mai târziu, Max intră în camera unde erau adunați toți ceilalți din familie. Avea pe față un zâmbet cât toate zilele.
— N-o să ghiciți niciodată cu cine m-am întâlnit puțin mai devreme, spuse el înainte ca Eponine să-l întâmpine cu o îmbrățișare.
La scurt timp după ce Max termină de povestit întâlnirea cu octopăianjenul, Richard și Patrick se întoarseră cu precauție în sala-catedrală, oprindu-se în răstimpuri să asculte dacă se aud sunetele care dădeau de gol prezența extratereștrilor. Nu auziră nimic de acest fel. De asemenea, nu văzură și nici nu auziră nimic care să indice că forțele trimise din Noul Eden se află în vecinătate. După vreo oră, Richard și Patrick se întoarseră la restul grupului și începură să discute ce să facă mai departe.
Familia lărgită avea suficientă mâncare pentru cinci zile, poate șase, dacă fiecare porție era raționalizată cu grijă. Apă aveau de la cisterna din apropierea sălii-catedrală. Toată lumea fu de acord că acest prim grup de căutare trimis din Noul Eden nu va rămâne prea mult în New York. Se ridică întrebarea dacă Katie i-a spus căpitanului Bauer și oamenilor lui unde se află adăpostul octopăianjenilor. Un singur aspect nu stârni controverse: faptul că probabilitatea de a fi descoperiți de ceilalți oameni era cel mai ridicată în următoarele două zile. Ca urmare, timp de treizeci și șase de ore nimeni nu părăsi încăperea cea mare decât pentru satisfacerea necesităților fizice.
La sfârșitul acestei perioade, toți membrii grupului dar mai ales puii de avian și copiii suferea grav de claustrofobie. Richard și Nai îi scoaseră pe coridor pe Tammy și Timmy împreună cu Benjy și copiii, încercând fără succes să-i facă să tacă și-i conduseră prin sala-catedrală spre tunelul vertical care cobora mai adânc în adăpost, înțesat cu un fel de spițe groase, metalice. Richard, care în majoritatea timpului o căra pe Nikki în spinare, îi avertiză de mai multe ori pe Nai și pe gemeni cu privire la pericolele din zona de care se apropiau. Chiar și așa, la foarte scurt timp după ce tunelul se lărgi și ajunseră la coridorul vertical, impetuosul Galileo intră în gaura în formă de butoi înainte să-l poată opri maică-sa. Copilul îngheță de frică pe dată. Richard trebui să-l salveze din poziția precară în care stătea, cocoțat pe două spițe la mică distanță sub nivelul pasarelei care înconjura uriașul abis. Tinerii aviani, încântați să poată zbura din nou, pluteau liberi prin zonă și de două ori plonjară mai mulți metri în hăul întunecos, dar niciodată destul de adânc pentru a declanșa următoarea baterie de lumini aflată mai jos.
Înainte de a se întoarce la restul familiei, Richard îl luă pe Benjy într-o scurtă inspecție a ceea ce el și Nicole numiseră întotdeauna muzeul octopăianjenilor. Această încăpere mare, aflată la câteva sute de metri distanță de tunelul vertical, era tot goală. După câteva ore, la propunerea lui Richard, jumătate din membrii familiei lărgite se mutară în muzeu pentru ca fiecare să aibă mai mult spațiu.
În a treia zi a șederii lor în adăpostul octopăianjenilor, Richard și Max hotărâră să încerce să afle dacă soldații din colonie se mai află în New York. Patrick a fost cel ales drept cercetaș. Max și Richard îi dădură instrucțiuni clare: trebuia să meargă cu precauție până la sala-catedrală iar apoi să urce rampa până în New York. De acolo, folosind cât mai puțin cu putință lanterna și computerul portabil, trebuia să meargă până la țărmul nordic al insulei și să vadă dacă bărcile mai sunt acolo. Indiferent de rezultatul investigației, trebuia să se întoarcă direct în adăpost și să le spună tot ce a văzut.
— Și mai e ceva foarte important, spuse Richard. Dacă se întâmplă să auzi fie un octopăianjen, fie un soldat, te întorci imediat la noi. Dar sub nici o formă nu trebuie ca vreun om să te vadă coborând în adăpostul ăsta. N-ai voie să faci nimic care să pună în pericol restul familiei.
Max insistă ca Patrick să ia una din cele două puști. Richard și Nicole nu se opuseră. Îi urară cu toții succes, apoi Patrick porni în misiunea de cercetare. Mersese doar cinci sute de metri în lungul tunelului când auzi în fața lui un zgomot. Se opri să asculte, dar nu-l putu identifica. După alte câteva sute de metri, sunetele începură să se definească. Patrick auzi de mai multe ori, în mod clar, sunetul de perii târâite. Se auzea și un zăngănit ca de obiecte metalice care se ciocnesc între ele sau de un perete. Ascultă timp de mai multe minute, apoi, amintindu-și de instrucțiuni, se întoarse la ceilalți.
După o lungă discuție, Patrick primi aprobarea să-și reia misiunea. I se spuse să se apropie de octopăianjeni atât cât îndrăznea și să-i urmărească în liniște atât cât putea. Pe când se apropia de sala-catedrală, auzi din nou periile târșâite dar când ajunse chiar în marea încăpere de la baza rampei nu era nici un octopăianjen prin preajmă. Unde or fi plecat? se întrebă el. Primul impuls îl îndemnă să facă stânga-împrejur și să se întoarcă în direcția din care venise. Totuși, întrucât nu întâlnise, de fapt, nici un octopăianjen, se hotărî să urce rampa, să iasă în New York și să-și îndeplinească restul misiunii.
Cam după un minut, Patrick descoperi șocat că ieșirea din adăpostul octopăianjenilor fusese bine astupată cu un strat gros, alcătuit din vergele metalice și un material semănând cu cimentul. Octopăianjenii au făcut asta, dar oare de ce ne-au închis aici?
Înainte de a se întoarce să dea raportul, Patrick inspectă sala-catedrală și descoperi că și ieșirea unuia din cele patru tunele fusese astupată cu ceva ce părea a fi o ușă groasă sau o poartă. Ăla trebuie să fie tunelul care duce în canal, se gândi el. Rămase în zonă încă vreo zece minute, ascultând cu atenție, dar nu auzi nimic.