Razboi pe Rama

5

Era dimineață devreme, înainte ca majoritatea oamenilor să se fi trezit. Nicole se afla de o jumătate de oră pe holul lung, exersând comenzile de pe brațul scaunului cu rotile. Era surprinsă că scaunul se poate deplasa atât de repede și silențios. În timp ce trecea pe lângă o serie de săli de conferințe de pe coridor, Nicole se întrebă ce gen de tehnică avansată conținea cutia metalică sigilată de sub scaunul ei. Lui Richard i-ar fi plăcut la nebunie căruciorul ăsta, se gândi ea. Probabil că ar fi încercat să-l desfacă în bucăți.

Nicole trecu pe lângă câțiva oameni care mergeau repede pe hol, într-o tentativă de înviorare matinală. Râse în sinea ei când doi dintre ei se dădură repede la o parte, făcându-i loc. Probabil că arăt foarte ciudat, se gândi ea, o bătrână cu părul cărunt vâjâind pe hol într-un scaun cu rotile.

Întoarse chiar după ce trecu pe lângă micul tramvai, în care o mână de oameni se duceau să ia micul dejun. Nicole continuă să apese pe butonul de accelerație de pe brațul scaunului, până ce ajunse să meargă mai repede decât tramvaiul. Oamenii din tramvai se holbau uluiți la ea în timp ce-i depășea. Nicole le zâmbi și le făcu cu mâna. Totuși, câteva minute mai târziu, când la o sută de metri în fața ei se deschise o ușă și două femei ieșiră brusc pe coridor, își dădu seama că nu e în siguranță dacă merge atât de repede. Încetini, amuzată de fiorul de plăcere pe care i-l dăduse viteza.

Apropiindu-se de camera ei, Nicole îl văzu pe Vultur în capătul razei, acolo unde aceasta dădea în inelul care înconjura centrul stelei de mare. Se duse la el.

— S-ar părea că te distrezi, spuse Vulturul.

— Așa e, răspunse Nicole râzând. Scaunul ăsta e o jucărie formidabilă. Aproape că m-a făcut să uit de durerea din șold.

— Ai dormit bine azi noapte? întrebă Vulturul.

— Mult mai bine, mulțumesc, răspunse Nicole. Am dormit pe o parte, cu șoldul lovit în sus, așa cum ne-am înțeles. Nu știu ce mi-ai dat, dar mi-a făcut bine.

Merseră prin zona inelară până la rampa care ducea la holul sau camera de ședere de lângă puntea de observație. Vulturul îi făcu semn să urce rampa. În cameră stăteau vreo zece octopăianjeni. Vulturul și Nicole aleseră un loc retras.

— Transportorul aproape și-a terminat sarcina la Baza de Tranzit, spuse Vulturul. Peste douăzeci de ore va face o scurtă oprire în apropierea acestui vehicul, pentru a mai lua câțiva pasageri… Voi anunța după masa de prânz cine va trece în Transportor.

Extraterestrul se întoarse și se uită la Nicole cu ochii lui de un albastru intens.

— S-ar putea ca unora dintre oameni să nu le placă anunțul meu… După ce s-a luat decizia ca specia voastră să fie împărțită în două grupuri, mi-am dat seama imediat că va fi imposibil ca împărțirea să se facă în așa fel încât să mulțumească pe toată lumea… Aș vrea să mă ajuți să realizez acest lucru cu cât mai puține probleme.

Nicole studie fața și ochii extraordinari ai însoțitorului său extraterestru. Își aminti că mai văzuse cândva o expresie asemănătoare pe fața Vulturului. Demult, la Baza de Tranzit, când mi-a cerut să înregistrez acel mesaj video.

— Și ce trebuie să fac? întrebă Nicole.

— Am hotărât să acordăm acestui proces un grad de flexibilitate. Cu toate că toți indivizii de pe lista de transfer în Transportor trebuie să accepte mutarea, vom permite ca unii dintre cei care sunt destinați să meargă la Baza de Tranzit să solicite reconsiderarea situației lor. Cum între cele două vehicule nu vor exista interacțiuni, n-am vrea să forțăm, în cazul unor puternice legături sentimentale, de exemplu, să…

Nicole îl întrerupse:

— Vrei să spui că această divizare ar putea să despartă pe viață unele familii?

— Da, ar putea, răspunse Vulturul. În câteva cazuri, un soț va trece în transportor, iar celălalt soț va merge la Baza de Tranzit. Tot așa, există și unele cazuri în care părinții vor fi despărțiți de copiii lor…

— Doamne! exclamă Nicole. Cum naiba poți decide tu, sau oricine altcineva, în mod arbitrar, să desparți un soț și o soție care au ales să trăiască împreună, și să te mai aștepți și să fie fericiți?… O să ai noroc dacă nu se iscă o revoltă pe scară largă după ce faci anunțul.

Vulturul ezită câteva secunde.

— Procesul nostru nu are nimic arbitrar, spuse în cele din urmă extraterestrul. Timp de mai multe luni am studiat cu grijă marele volum de date privitoare la fiecare creatură care trăiește în prezent în steaua de mare. Înregistrările includ și informații complete din toți anii petrecuți în Rama… Cei care au fost desemnați pentru transferul în Transportor nu întrunesc, dintr-un motiv sau altul, criteriile necesare mutării la Baza de Tranzit.

— Și care anume sunt criteriile alea? întrebă repede Nicole.

— Pot să-ți spun acum doar că Baza de Tranzit va presupune un mediu de viață caracterizat prin interacțiunea dintre specii… Acei indivizi cu adaptabilitate limitată au fost trecuți pe lista pentru Transportor.

După câteva secunde, Nicole spuse:

— Din ceea ce spui, am impresia că unii oameni din Grand Hotel au fost respinși din anumite motive, n-au fost găsiți „acceptabili”…

— Dacă-ți înțeleg bine formularea, o întrerupse Vulturul, tu insinuezi că împărțirea în cele două grupuri este făcută în baza meritelor. Nu e chiar așa. Noi suntem convinși că majoritatea celor din fiecare grup vor fi, pe termen lung, mai fericiți în mediul pentru care au fost destinați.

— Chiar și fără soți sau copii? întrebă Nicole încruntată. Uneori mă întreb dacă ați observat cu adevărat ce motivează specia umană. „Legăturile sentimentale”, ca să folosesc vorbele tale, sunt de regulă cel mai important element component al fericirii oamenilor…

— Știm, spuse Vulturul. Am revăzut în mod special fiecare caz în care familiile vor fi despărțite în urma transferului și, ca urmare, am făcut unele modificări. După judecata noastră, divizările de familii care au rămas, și care nu-s atât de multe pe cât s-ar putea înțelege din discuția asta, sunt toate susținute de datele obținute pe durata procesului de observare.

Nicole se uită lung la Vultur și clătină din cap cu putere.

— De ce nu s-a pomenit niciodată până acum de această divizare?… În toate discuțiile despre transferul iminent n-ai sugerat, nici măcar o dată, că urmează să fim împărțiți în două grupuri…

— Ne-am decis abia de curând. Amintește-ți că intervenția noastră în evenimentele din Rama ne-a obligat să ne revizuim planurile inițiale și să adoptăm un regim neprevăzut. O dată ce a devenit clar că se va impune o oarecare divizare, n-am vrut să tulburăm starea de spirit a…

— Aiurea! îl întrerupse brusc Nicole. Nu cred o clipă asta. Ai știut de mult ce urmează să faci… Pur și simplu n-ai vrut să auzi nici o obiecție…

Folosind comenzile de pe brațul scaunului, Nicole se întoarse cu spatele la Vultur.

— Nu, spuse ea cu fermitate, n-am să-ți fiu complice în problema asta… Și sunt supărată pentru că mi-ai compromis integritatea, nespunându-mi adevărul mai înainte…

Apăsă pe butonul de accelerație și porni spre coridorul principal.

— Nu pot face nimic ca să te răzgândești? întrebă Vulturul, urmând-o.

Nicole se opri.

— Într-un singur caz te-aș ajuta… Explică diferențele dintre cele două moduri de viață și lasă pe fiecare individ din fiecare specie să decidă singur unde să trăiască.

— Mă tem că nu putem face asta, spuse Vulturul.

— Atunci nu conta pe mine, spuse Nicole punând din nou în mișcare căruciorul.

Nicole ajunse la ușa camerei ei într-o stare de spirit proastă.

— Mama și Patrick vă caută pe-afară, spuse Kepler văzând-o intrând pe ușă. Erau îngrijorați că nu v-au găsit pe hol.

Benjy ieși din baie, înfășurat doar într-un prosop.

— Bună, ma-ma, spuse el cu un zâmbet larg. Observă expresia de nemulțumire de pe fața lui Nicole și veni repede lângă ea.

— Ce s-a întâm-plat? întrebă el. Te-ai rănit iar?…

— Nu, Benjy, spuse Nicole. N-am pățit nimic. Doar că am avut o discuție tulburătoare cu Vulturul.

— Des-pre ce? întrebă Benjy, luându-i mâna.

— Am să-ți spun mai târziu, răspunse Nicole după o scurtă ezitare. După ce te îmbraci.

Benjy zâmbi și-și sărută mama pe frunte înainte de a se întoarce în baie. Golul din stomac pe care Nicole îl simțise în timpul conversației cu Vulturul reveni. O, Dumnezeule, se gândi ea brusc, nu Benjy! Vulturul va încerca precis să-mi spună că vom fi despărțiți de Benjy. Își aduse aminte de comentariul Vulturului legat de „adaptabilitatea limitată” și intră în panică. Nu acum. Te rog, nu acum, după tot acest timp.

Nicole se gândi la un moment anume din anii trecuți, când familia ei fusese pentru prima dată la Baza de Tranzit. Ea era singură în dormitor. Benjy intrase ezitant ca să afle dacă e bine venit pentru a se alătura familiei în călătoria de întoarcere în sistemul solar. Fusese extrem de fericit că nu va fi despărțit de mama sa. Deja a suferit destul, își spuse Nicole, amintindu-și de trimiterea lui Benjy la Avalon în timp ce ea se afla în închisoarea din Noul Eden. Vulturul trebuie să știe asta, dacă a studiat cu adevărat toate datele.

În ciuda încercărilor de a-și păstra calmul, Nicole nu reuși să înăbușe amestecul de teamă și neputință care o cuprindea. Aș fi preferat să mor în somn, se gândi ea cu amărăciune, temându-se de ce era mai rău. Nu pot să-i spun adio lui Benjy acum. I-ar frânge inima. Și mie.

O lacrimă solitară i se rostogoli pe obraz.

— Vă simțiți bine, doamnă Wakefield? întrebă îngrijorat Kepler.

— Da, Kepler, mulțumesc, răspunse Nicole ștergându-și fața cu dosul mâinii. Noi, bătrânii, suntem foarte emotivi.

Se auzi o bătaie în ușă. Kepler se duse să deschidă. Patrick și Nai intrară în cameră urmați de Vultur.

— Mamă, l-am găsit pe acest prieten al tău pe hol, spuse Patrick după ce o sărută. Ne-a spus că ați avut o discuție… Nai și cu mine eram îngrijorați…

Vulturul veni lângă Nicole.

— Mai era un subiect pe care voiam să-l discut cu tine, spuse el. Ai putea să vii cu mine afară două minute?

— Cred că n-am de ales, răspunse Nicole. Dar n-am să mă răzgândesc…

Un tramvai plin trecu pe lângă ei tocmai când ieșeau din cameră.

— Despre ce e vorba? întrebă nerăbdătoare Nicole.

— Voiam să te informez că toate manifestările speciei sesile, precum și avianii rămași fac parte din grupul care este transferat în Transportor în seara asta. Dacă, așa cum mi-ai spus o dată în timpul unei scurte conversații pe care am avut-o după ce te-ai trezit aici, tot mai vrei să interacționezi cu sesila pentru a experimenta ce ți-a descris Richard…

— Spune-mi mai întâi altceva, îl întrerupse Nicole, apucându-l de braț cu o forță surprinzătoare. Benjy și cu mine vom fi despărțiți în această scindare pe care ai de gând s-o anunți în după-amiaza asta?

Vulturul ezită câteva secunde.

— Nu, nu veți fi despărțiți, spuse el în cele din urmă. Dar n-am voie să-ți dau detalii…

Nicole scoase un oftat de ușurare.

— Îți mulțumesc, spuse ea simplu, reușind să schițeze un zâmbet.

Urmă o tăcere prelungită. Apoi Vulturul zise:

— N-ai să mai ai acces la sesile după…

— Da, da, spuse Nicole. E o idee grozavă. Îți mulțumesc foarte mult… Mi-ar plăcea să-i prezint unei sesile omagiile mele… După ce iau micul dejun, bineînțeles.

Roboții mai mici erau mult mai vizibili în raza care găzduia avianii și sesilele. Raza era împărțită în mai multe sectoare prin intermediul unor pereți care se înălțau de la podea până în tavan. Capetele pătrate păzeau intrările și ieșirile acestor sectoare și, de asemenea, erau postate în fiecare stație de tramvai.

Avianii și sesilele trăiau în partea din fund a razei, în ultimul separeu. Când Vulturul și Nicole ajunseră acolo, intrarea era păzită de un robot și un avian. Vulturul sporovăi și țipă ca răspuns la o serie de întrebări puse de avian. După ce intrară, o mirmipisică se apropie de ei și începu să comunice cu Vulturul în rafale de sunete de înaltă frecvență care ieșeau dintr-un mic orificiu circular situat sub ochii ei ovali, de un maro închis, lăptos. Nicole se minună de acuratețea răspunsului fluierat al Vulturului. De asemenea, se uită fascinată cum a doua pereche de ochi ai mirmipisicii, aflată în vârful a două coarne ca de melc înălțate deasupra frunții, lungi de aproximativ doisprezece centimetri, continua să pivoteze și să supravegheze spațiul din jur. După ce încheiară conversația, creatura cu șase picioare, asemănătoare cu o furnică uriașă atunci când stătea nemișcată, o luă la fugă pe hol cu viteza și grația unei feline.

— Ele știu cine ești, spuse Vulturul. Sunt încântate că ai venit în vizită.

Nicole se uită la însoțitorul ei.

— De unde mă cunosc? întrebă ea. Am văzut doar ocazional câteva și n-am comunicat…

— Pentru ființele din specia asta, soțul tău e un zeu… Dacă n-ar fi fost el, nici una dintre ele nu era aici. Te cunosc din imaginile din memoria lui…

— Cum e posibil? întrebă Nicole. Richard a murit acum șaisprezece ani…

— Dar amintirea perioadei cât a stat la ele este păstrată cu grijă în memoria lor colectivă, spuse Vulturul. Fiecare mirmipisică iese din cantalupul ei cu cunoștințe importante despre elementele cheie ale culturii și istoriei speciei… Procesul embrionar care are loc în cantalup nu asigură doar hrana fizică pentru ființa în creștere și dezvoltare, ci în plus transferă informații vitale direct în creierul mirmipisicii fără experiență.

— Vrei să spui că aceste creaturi își încep educația înainte de a se naște? Și că în cantalupii pe care îi mâncam pe vremuri se găsesc stocate cunoștințe care sunt implantate, cumva, în mințile mirmipisicilor nenăscute?

— Exact, răspunse Vulturul. Nu văd de ce ești atât de uimită. Din punct de vedere fizic, aceste creaturi nu sunt nici pe departe atât de complicate ca specia ta. La oameni, procesul de dezvoltare embrionară este mult mai subtil și mai complicat decât al lor. Nou-născuții voștri sosesc pe lume cu un bagaj uluitor de calități și aptitudini fizice. Totuși, pruncii voștri depind de ceilalți membri ai speciei atât pentru supraviețuire, cât și pentru educație. Mirmipisicile se nasc „mai deștepte” și prin urmare mai independente, dar au un potențial mult mai mic de dezvoltare intelectuală.

Auziră amândoi un sunet strident venind de la o mirmipisică aflată la vreo cincizeci de metri pe coridor.

— Ne cheamă, spuse Vulturul.

— Richard nu mi-a spus că aceste creaturi conservă informații de la generație la generație, spuse Nicole punându-și în mișcare scaunul cu rotile.

— Nu știa, spuse Vulturul. Și-a dat seama care este ciclul lor metamorfic și că mirmipisicile transferă informații unei rețele neurale, sau pânze de păianjen, sau cum s-o numi manifestarea finală… Dar nici n-a bănuit că elementele cele mai importante ale acestor informații colective sunt și ele stocate în cantalupi și transferate generației următoare… Fără doar și poate, e un mecanism de supraviețuire foarte puternic.

Nicole se simțea fascinată de ceea ce auzea. Ce-ar fi dacă și copiii oamenilor s-ar putea naște cunoscând deja elementele esențiale ale istoriei și culturii noastre? se gândi ea. Dacă ceva precum placenta ar conține, informă comprimată, suficiente informații… Sună imposibil, dar se poate. Dacă cel puțin o creatură poate face așa ceva, atunci, până la urmă…

— Ce cantitate de informații e transmisă prin cantalupi la nou născuții speciei? întrebă Nicole în timp ce se apropiau de mirmipisică.

— Aproximativ o miime din unu la sută din informațiile prezente într-un specimen pe deplin matur, ca acela în care a stat Richard. Principala funcție a manifestării finale a speciei este să manevreze, să proceseze și să comprime datele într-un pachet, pentru includerea în cantalupi. Încă mai studiem cum anume funcționează acest proces de administrare a datelor… Rețeaua neurală pe care o vei întâlni în câteva minute a fost inițial doar o felie subțire de materie, conținând date critice comprimate cu ajutorul a ceea ce trebuie să fie un algoritm genial… Noi am estimat că în micul cilindru pe care l-a adus Richard în New York cu ani în urmă se afla un conținut de informații echivalent cu capacitatea de memorare a o sută de creiere de oameni adulți.

— Uimitor! spuse Nicole, clătinând din cap.

— Și ăsta e numai începutul, spuse Vulturul. Fiecare din cei patru cantalupi cărați de Richard avea propriul set de date comprimate, cu mici diferențe, aș adăuga. Ei au germinat toți, transformându-se în mirmipisici în grădina zoologică a octopăianjenilor. Rețeaua neurală conține acum și toate acele experiențe… Cred că te așteaptă o adevărată aventură.

Nicole opri scaunul cu rotile.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme toate astea? Aș fi putut să petrec mai mult timp…

— Mă îndoiesc, o întrerupse Vulturul. Prioritatea ta era să restabilești legăturile cu propria ta specie… Nu cred să fi fost pregătită pentru asta mai devreme.

— Mă manipulezi controlând ceea ce văd și trăiesc, spuse Nicole fără ranchiună.

— Poate, răspunse Vulturul.

În mod surprinzător, Nicole se simți cuprinsă de teamă când întâlni de aproape rețeaua neurală. Vulturul și ea se aflau într-o încăpere foarte asemănătoare cu cea în care locuia Nicole în raza ocupată de oameni. În spatele lor, lângă perete, stăteau două mirmipisici. Rețeaua sau țesătura sesila ocupa cam cincisprezece la sută din cameră, în spate, în colțul din dreapta. În mijlocul materialului alb, dens și moale era un gol exact cât să încapă Nicole și scaunul ei cu rotile. La cererea Vulturului, Nicole își suflecă mânecile cămășii și-și ridică fusta până deasupra genunchilor. Apoi, cu oarecare emoție, spuse:

— Presupun că ea se așteaptă să intru în acel spațiu, ca apoi să-și înfășoare filamentele în jurul corpului meu.

— Da, spuse Vulturul. O mirmipisică i-a spus să-ți dea drumul când ai să-i ceri. Eu voi sta tot timpul aici, dacă asta te liniștește cât de cât.

Nicole încă mai ezita să intre în rețea.

— Richard mi-a spus că e nevoie de mult timp ca să înceapă adevărata comunicare…

— Asta nu va fi o problemă acum, răspunse Vulturul. În mod sigur, printre informațiile stocate în felia inițială se găseau și date privitoare la metodele care pot fi folosite pentru a comunica eficient cu ființele umane.

— Bine atunci, spuse Nicole trecându-și cu nervozitate mâna prin păr, uite că intru. Urează-mi noroc.

Își dirijă scaunul în golul din rețeaua ca de bumbac, apoi apăsă pe butonul care oprea alimentarea cu energie. În mai puțin de un minut, creatura o înconjură. Nicole nu mai vedea nici măcar conturul Vulturului. Încercă să se liniștească. Nu-mi va face rău, își spuse ea în timp ce simțea cum primele sute, apoi mii de firicele se prind de brațele, picioarele, capul și gâtul ei. Așa cum se aștepta, densitatea cea mai mare a firelor era în jurul capului ei. Își aminti ce-i spusese Richard. Filamentele erau incredibil de subțiri, dar cred că dedesubt aveau părți foarte ascuțite. Nici măcar nu mi-am dat seama că se înfipseseră bine în straturile exterioare ale pielii mele până n-am încercat să desprind unul.

Nicole se uită lung la o anume masă de fire aflată cam la un metru distanță în fața ei. În timp ce acest ganglion înainta încetișor înspre ea, celelalte elemente din țesătura delicată își schimbau poziția. O trecu un fior rece pe șira spinării. Mintea ei acceptă, în sfârșit, că rețeaua care o înconjura era o ființă vie. După doar câteva momente apărură imaginile.

Își dădu seama imediat că sesila îi citea memoria. Prin minte îi trecură fulgerător imagini din propriul trecut, nici una zăbovind suficient de mult pentru a provoca o emoție. Imaginile veneau în ordine — o amintire din copilărie, ceva legat de pădurea din spatele casei ei din suburbia pariziană Chilly-Mazarin era urmată de o imagine a Mariei râzând cu poftă la o poveste spusă de Max. Ăsta e stadiul transferului de date, se gândi Nicole amintindu-și analiza pe care o făcuse Richard timpului petrecut în rețeaua neurală. Creatura îmi copiază memoria într-a ei. Într-un ritm foarte rapid. Se întrebă fugitiv ce naiba avea să facă sesila cu toate imaginile din memoria ei. Apoi, brusc, cu ochii minții, îl văzu extrem de clar pe Richard într-o încăpere mare care avea pe pereți o frescă uriașă, incompletă. Viziunea deveni un set de imagini în mișcare. Fiecare cadru în parte avea o claritate uluitoare. Nicole avea senzația că se uită la un televizor color amplasat undeva în creierul ei. Vedea până și detaliile picturii murale. Sub ochii ei, o mirmipisică îi îndrepta lui Richard atenția spre anumite teme. De jur împrejurul camerei, alte douăsprezece mirmipisici schițau sau pictau secțiunile neterminate ale frescei.

Opera de artă era superbă. Ea fusese creată pentru a-i da lui Richard informații despre cum putea el să ajute specia extraterestră să supraviețuiască. O parte a frescei alcătuia un manual de biologie, care explica în imagini cele trei manifestări ale speciei (cantalup, mirmipisică și sesila sau rețeaua neurală) și relațiile dintre ele. Imaginile pe care le vedea Nicole erau atât de vii încât se simțea transportată în camera în care fusese Richard. De aceea, fu uimită când filmul pe care-l urmărea în minte trecu brusc la niște imagini pe sărite, fără legătură, ca apoi să prezinte tabloul despărțirii dintre Richard și ghidul său mirmipisică.

Richard și mirmipisica se aflau într-un tunel de la baza cilindrului maro. Filmul zăbovi fermecător asupra fiecărui detaliu al acestei despărțiri. Bărbosul Richard arăta incomodat de cei patru cantalupi grei pe care-i ducea, plus cele două ouă pieloase de avian și cilindrul cu materie sesilă din rucsacul din spate. Dar chiar și Nicole, văzând hotărârea din ochii lui Richard în timp ce ieșea din habitatul mirmipisicesc condamnat la pieire, înțelese de ce el era un mare erou pentru această specie. Și-a riscat viața pentru a le salva de la dispariție, se gândi ea.

Alte imagini îi inundară mintea, scene din grădina zoologică a octopăianjenilor evocând evenimentele de după germinarea cantalupilor duși de Richard în New York. Nicole nu se uită prea atentă la aceste imagini, în ciuda clarității lor. Se gândea tot la Richard. De când m-am trezit aici, nu mi-am permis să mă las cuprinsă de dorul de tine,pentru că am considerat că ar fi fost o dovadă de slăbiciune. Acum, văzându-ți chipul cu atâta claritate și amintindu-mi tot ce ne-a legat, îmi dau seama cât e de caraghios să-mi impun să nu mă gândesc la tine. Dacă le supraviețuim celor pe care i-am iubit, de ce n-ar fi o sursă de plăcere perfect acceptabilă evocarea părților luminoase ale acelei iubiri?

O imagine reprezentând trei ființe umane — un bărbat, o femeie și un bebeluș — trecu fulgerător prin mintea lui Nicole, atrăgându-i atenția. Mai că strigă cu voce tare: Stai așa! Dă înapoi. Vreau să văd asta. Rețeaua neurală nu îi citi mesajul; continuă să deruleze imagini. Nicole lăsă la o parte gândurile legate de Richard și se concentră cu atenție asupra imaginilor care apăreau pe ecranul televizorului din creierul ei.

Peste nici un minut văzu din nou acel trio, trecând cu administratorul grădinii zoologice al octopăianjenilor prin fața zonei care adăpostea mirmipisicile. Maria era în brațele mamei sale. Tatăl ei, un bărbat frumos și brunet cu tâmplele încărunțite, își târâia un picior de parcă ar fi fost rupt. Nu l-am mai văzut niciodată pe bărbatul ăsta, se gândi Nicole. L-aș fi ținut minte.

Nu mai apărură alte imagini cu Maria sau cu părinții ei. Succesiunea de tablouri care gonea prin mintea lui Nicole arătă transferarea mirmipisicilor în alt loc, departe de grădina zoologică și de Orașul de Smarald, cu ceva timp înainte de începerea bombardamentelor. Nicole presupuse că ultimele secvențe care-i erau arătate avuseseră loc în timpul când oamenii și octopăianjenii din Rama dormeau. Nu mult după aceea, se gândi Nicole, dacă înțelegem corect ciclul lor de viață, cele patru mirmipisici care au rezultat din cantalupii lui Richard au devenit materie sesilă. Cu toate aceste amintiri în stare intactă.

Tablourile din mintea ei se schimbară total. Acum Nicole vedea niște imagini despre care era încredințată că provin de pe planeta natală a sesilelor. Își aminti că Richard îi descrisese aceste imagini cât stătuseră în New York, după evadarea ei din Noul Eden.

Nicole își pusese în mod intenționat mâna dreaptă lângă blocul de comenzi de pe brațul scaunului cu rotile, atunci când intrase în rețea. Apăsă pe butonul de pornire și apoi pe cel de mers înapoi; sesila înregistră imediat ușoara mișcare a scaunului. Imaginile încetară instantaneu și firele creaturii se retraseră.