Razboi pe Rama

7

Nicole dormi agitat, cu spatele lipit de perete și capul pe umărul lui Richard. Avu coșmar după coșmar, trezindu-se de fiecare dată cu o tresărire, apoi ațipind iar. În ultimul coșmar era pe o insulă din ocean, împreună cu copiii. Un val uriaș se îndrepta înspre ei. Nicole era înnebunită, căci copiii erau răspândiți pe toată insula. Cum putea să-i salveze pe toți? Se deșteptă cutremurându-se.

Îl înghionti pe întuneric pe soțul său.

— Richard, trezește-te. Ceva nu e în regulă.

La început Richard nu se mișcă. Când Nicole îl atinse a doua oară, deschise încet ochii.

— Ce s-a întâmplat?

— Am sentimentul că nu suntem în siguranță aici. Cred că ar trebui să plecăm.

Richard aprinse lanterna și plimbă fasciculul de raze prin cameră.

— Nu e nimeni aici, spuse el blând. Și nici nu aud nimic… nu crezi c-ar trebui să ne mai odihnim?

Rămaseră tăcuți o vreme; temerile lui Nicole sporeau.

— Am o presimțire intensă că suntem în pericol, spuse ea. Știu că tu nu crezi în lucrurile astea, dar în ce mă privește au fost aproape întotdeauna corecte.

— Bine, spuse Richard în cele din urmă.

Se ridică și traversă camera, deschise ușa din spate care dădea într-o cameră similară. Se uită înăuntru.

— Nici aici nu e nimic, spuse el după câteva secunde.

Se întoarse și deschise ușa dinspre coridor, pe care intraseră. În clipa în care ușa se deschise, auziră amândoi zgomotul inconfundabil de perii târâite.

Nicole sări în picioare. Richard închise ușa fără zgomot și alergă lângă ea.

— Vino, spuse el în șoaptă. Trebuie să găsim altă cale de a ieși de aici.

Trecură în camera cealaltă, apoi în alta și în alta. Toate erau întunecate și pustii. În timp ce alergau prin teritoriul necunoscut, își pierdură simțul orientării. În cele din urmă ajunseră la o mare ușă dublă din capătul uneia din multele încăperi identice. Richard îi spuse lui Nicole să stea pe loc în timp ce el împingea cu precauție partea stângă a ușii.

— La naiba! exclamă el de îndată ce se uită în cameră. Ce dracu’ e asta?

Nicole veni lângă el și, la lumina lanternei, privi bizarul conținut al camerei. În ea erau îngrămădite niște obiecte mari. Cel mai apropiat semăna cu o amibă mare pe un skateboard, următorul cu o uriașă sferă din împletitură, cu două antene ieșind din mijlocul ei. În cameră nu se auzea nici un sunet și nimic nu se mișca. Richard ridică lanterna mai sus și se uită prin restul camerei aglomerate.

— Mergi înapoi, spuse surescitată Nicole, zărind ceva familiar. În partea aia. La câțiva metri în stânga celeilalte uși.

Câteva secunde mai târziu lanterna lumină patru siluete omenești, îmbrăcate cu costume spațiale și căști, aflate lângă peretele îndepărtat.

— Sunt bioți umani, spuse emoționată Nicole, cei pe care i-am văzut chiar înainte de a ne întâlni cu Michael O’Toole la baza funicularului cu scaune.

— Norton și compania? întrebă neîncrezător Richard simțind pe șira spinării un fior de teamă.

— Pun pariu că ei sunt, răspunse Nicole.

Intrară în cameră și ocoliră în vârful picioarelor obiectele numeroase pentru a se apropia de siluetele în cauză. Îngenuncheară amândoi lângă ele.

— Trebuie să fie un loc de aruncat bioții, spuse Nicole după ce își confirmară că chipul din spatele căștii transparente era într-adevăr o copie a comandantului Norton, care condusese prima expediție ramană. < Richard se ridică și clătină din cap.

— De necrezut! spuse el. Ce caută ei aici?

Plimbă lumina lanternei prin cameră. O secundă mai târziu, Nicole țipă. La nici patru metri depărtare de ea se mișca un octopăianjen, sau cel puțin așa părea în lumina aceea ciudată. Richard veni repede lângă ea. Își dădură repede seama că ceea ce vedeau era doar un biot octopăianjen și izbucniră în râs.

— Acum pot să merg acasă, Richard Wakefield? întrebă Nicole după ce reuși să-și stăpânească râsul nervos.

— Cred că da, spuse Richard zâmbind. Numai să găsim drumul.

Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în labirintul de camere și tuneluri din zona ce înconjura pentagonul, Nicole era tot mai convinsă că nu vor mai găsi niciodată ieșirea. În cele din urmă Richard încetini pasul și începu să introducă informații în computerul său portabil. După aceea reușiră măcar să nu mai meargă în cerc, dar nu întâlniră nici unul din reperele pe care le văzuseră atunci când fugiseră de octopăianjeni.

Începuse deja să-i cuprindă disperarea când dădură peste un mic biot-camion care căra pe un coridor îngust o adunătură de obiecte mici, fără noimă. Richard se mai destinse. Îi spuse lui Nicole:

— Lucrurile astea parcă ar fi făcute pe comandă, la cererea cuiva, ca obiectele care ne sunt nouă livrate în Camera Albă. Dacă mergem în direcția din care a venit biotul, s-ar putea să descoperim unde sunt fabricate toate obiectele noastre. De acolo ne va fi ușor să găsim drumul spre adăpostul nostru.

Fu un drum lung. Amândoi erau complet epuizați când, după mai multe ore de mers, coridorul lor se lărgi; intrară într-o fabrică uriașă cu un tavan foarte înalt. În mijlocul fabricii erau doisprezece cilindri groși care semănau cu boilerele de modă veche de pe Pământ. Fiecare avea o înălțime de patru sau cinci metri și o lățime de un metru și jumătate la mijloc. Boilerele erau aranjate pe patru rânduri, de câte trei pe fiecare rând.

Din fiecare boiler ieșeau și intrau benzi transportoare (sau echivalentul lor raman), dintre care două funcționau în momentul sosirii lui Richard și Nicole. Richard era fascinat.

— Uită-te acolo, spuse el, arătând spre podeaua unei magazii mari, acoperită cu mormane de obiecte de toate dimensiunile și toate formele. Aceea trebuie să fie materia primă. La computerul central, care se află probabil în baraca aia de după boilere, sosește o cerere care este apoi procesată și repartizată uneia din mașinile astea. Bioții ies, adună articolele corespunzătoare și le pun pe benzile transportoare. În interiorul boilerelor, materiile prime sunt modificate semnificativ, întrucât ceea ce iese este obiectul comandat de cine știe ce specie inteligentă care folosește tastatura sau echivalentul ei ca să comunice cu ramanii.

Richard se duse spre boilerul activ cel mai apropiat.

— Însă adevărata întrebare este: ce fel de proces are loc în interiorul acestor boilere? spuse el debordând de surescitare. Chimic? Nuclear, poate, implicând transformarea elementelor? Ori ramanii au vreo altă tehnologie de fabricație care depășește complet înțelegerea noastră?

Bătu de câteva ori foarte tare în peretele boilerului activ.

— Pereții sunt foarte groși, anunță el.

Apoi se aplecă spre locul în care banda transportoare intra în boiler și dădu să bage mâna înăuntru.

— Richard, nu crezi că e un gest prostesc? țipă Nicole.

Richard ridică privirea și dădu din umeri. Când se aplecă iar ca să studieze interfața bandă/boiler, un biot bizar care arăta ca un aparat de fotografiat cu burduf prevăzut cu picioare veni în fugă din fundul sălii. Se băgă repede între Richard și banda transportoare activă și apoi își mări volumul, forțându-l pe Richard să se îndepărteze de procesul activ.

— Frumoasă mișcare! spuse Richard cu admirație. Se întoarse spre Nicole. Sistemul are o protecție excelentă.

— Richard, dacă nu te superi, putem să revenim la obiectivul nostru principal? Sau ai uitat că nu știm pe unde să ne întoarcem în adăpostul nostru?

— Numai puțin, spuse Richard. Vreau să văd ce iese din boilerul activ aflat cel mai aproape de noi. Poate că, văzând rezultatul, după ce am văzut deja ce a intrat, am să pot deduce genul de proces care are loc între timp. Nicole clătină din cap.

— Uitasem cât ești de însetat de cunoștințe. Dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit, numai tu te-ai opri să studiezi o plantă nouă sau un animal necunoscut chiar dacă te-ai rătăci de tot în pădure.

În partea opusă a imensei săli, Nicole găsi un alt culoar lung. După o oră îl convinse în sfârșit pe Richard să părăsească fascinanta fabrică extraterestră. N-aveau de unde să știe unde ducea acest nou culoar, dar era singura lor speranță. Merseră și tot merseră. De fiecare dată când Nicole obosea sau devenea deprimată, Richard îi ridica moralul preamărind minunile pe care le văzuseră de când părăsiseră adăpostul lor.

— Locul ăsta e absolut uimitor, nemaipomenit! spuse el la un moment dat, entuziasmat la culme. Mintea mea nu poate să judece ce înseamnă toate astea… nu numai că nu suntem singuri în universul ăsta… dar nici măcar nu ne aflăm în vârful piramidei, privitor la înzestrare…

Richard continuă pe tonul ăsta entuziasmat până când, într-un târziu, când erau amândoi aproape sfârșiți, văzură în fața lor o bifurcație a coridorului. Din cauza unghiurilor, Richard fu sigur că se întorseseră la Y-ul inițial, aflat la doar doi kilometri de adăpostul lor.

— Uraaa! strigă Richard prinzând viață. Uite, aproape am ajuns acasă.

În momentul acela Nicole auzi ceva care o făcu să rămână stană de piatră.

— Richard, stinge lumina! strigă ea.

El se răsuci rapid, mai să cadă, și stinse lanterna. După câteva clipe nu mai avură nici o îndoială. Zgomotul de perii târâite devenea mai puternic.

— Fugi! țipă Nicole, țâșnind cu toată viteza de lângă soțul ei.

Richard ajunse la bifurcație cu doar cincisprezece secunde înaintea primului octopăianjen. Extratereștrii veneau din canal. În timp ce fugea de ei, Richard se răsuci și aprinse lanterna, luminând în spate. În acea clipă văzu cel puțin patru modele colorate mișcându-se în întuneric.

Aduseră în Camera Albă toată mobila pe care o putură găsi și creară o baricadă de-a curmezișul părții de jos a ecranului negru. Timp de mai multe ore stătură la pândă, așteptându-se ca în orice clipă ecranul să se ridice și adăpostul lor să fie invadat de octopăianjeni. Dar nu se întâmplă nimic. În cele din urmă, le lăsară pe Ioana și Eleanor de pază în Camera Albă și-și petrecură noaptea în camera în care erau Tammy și Timmy.

— De ce n-au venit octopăianjenii după noi? întrebă Richard a doua zi, în zori. Sunt aproape sigur că ei știu că ecranul se ridică automat. Dacă ar fi venit până în capătul coridorului…

— Poate că n-au vrut să ne sperie din nou, îl întrerupse cu blândețe Nicole.

Richard se încruntă și-i aruncă o privire cinică.

— Totuși, n-avem nici o dovadă fermă că octopăianjenii sunt ostili, în ciuda faptului că-ți amintești că ai fost prost tratat când ai fost prizonierul lor, în timpul odiseei tale din trecut… Nici lui Katie, nici mie nu ne-au făcut nici un rău, deși puteau ușor s-o facă. Și, până la urmă, mi te-au dat înapoi.

— La vremea aceea eram în comă profundă, replică Richard. Și nu le mai foloseam ca subiect de testat… În plus, cum a fost cu Takagishi? Sau cu atacurile lor asupra prințului Hal și a lui Falstaff?

— Fiecare din incidentele astea are o explicație plauzibilă, fără esență ostilă. Tocmai asta e atât de derutant. Să presupunem că Takagishi a murit de atac de cord. Să mai presupunem că octozii i-au conservat și împăiat corpul ca să-l folosească drept material didactic pentru instruirea altor Octopăianjeni… Poate că și noi am fi făcut la fel…

Nicole se opri, apoi continuă:

— Iar atacul, cum îl numești tu, asupra prințului Hal și a lui Falstaff s-ar putea să fi fost doar o neînțelegere… Dacă roboțeii tăi au hoinărit și au intrat într-un loc foarte important, poate un cuib sau echivalentul unei biserici la octopăianjeni? Era firesc ca octozii să-și apere un sector vital.

— Sunt nedumerit, spuse Richard după un moment de ezitare. Acum îi aperi pe octopăianjeni… dar ieri fugeai de ei chiar mai repede decât mine.

— Da, răspunse gânditoare Nicole. Recunosc că eram îngrozită. Am presupus instinctiv că sunt ostili și am fugit. Astăzi îmi e rușine de mine. Noi, oamenii trebuie să ne folosim rațiunea ca să înăbușim reacțiile instinctive… Mai ales tu și cum mine. După tot ce am văzut în Rama și la Baza de Tranzit, ar trebui să fim imuni la xenofobie.

Richard zâmbi și dădu din cap.

— Așadar, acum sugerezi că s-ar putea ca octopăianjenii să încerce doar să stabilească vreun fel de contact pașnic?

— Poate, răspunse Nicole. Nu știu ce vor. Dar știu că nu i-am văzut niciodată făcând ceva care să fie ostil dincolo de orice îndoială.

Richard se uită pe pereți, distrat, timp de câteva secunde, apoi își frecă fruntea.

— Aș vrea să-mi pot aminti mai multe detalii din perioada cât am stat la ei. Încă mai am dureri de cap năprasnice când încerc să mă concentrez asupra acelui episod din viața mea — numai atunci când mă aflam în interiorul sesilei, durerea nu însoțea amintirile despre octopăianjeni.

— Odiseea ta a avut loc cu mult în urmă, spuse Nicole. Poate că și octopăianjenii sunt capabili de a învăța și acum au adoptat o altă atitudine față de noi.

Richard se ridică.

— În regulă, spuse el. M-ai convins. Data viitoare când vedem un octopăianjen, n-o să mai fugim. Cel puțin nu imediat, adăugă râzând.

Mai trecu o lună. Richard și Nicole nu mai ieșiră dincolo de ecranul negru și nu mai avură alte întâlniri cu octopăianjenii. Își petreceau zilele având grijă de puii de aviarii (care învățau să zboare) și-și țineau de urât unul altuia. Principalele subiecte de discuție erau copiii lor și trecutul.

— Cred că de-acum suntem bătrâni, spuse Nicole într-o dimineață în timp ce se plimbau prin una dintre cele trei piețe centrale ale New York-ului.

— Cum poți să spui una ca asta? întrebă Richard cu un zâmbet ștrengăresc. Doar pentru că ne petrecem majoritatea timpului discutând despre ce s-a întâmplat demult și cheltuim pentru funcțiile igienice ale corpului mai multă atenție și energie decât pentru sex, înseamnă că suntem bătrâni?

Nicole râse.

— E chiar atât de rău? întrebă ea.

— Nu chiar, răspunse Richard pe un ton glumeț. Încă te mai iubesc ca un școlar… Dar când și când dragostea asta e pusă pe planul doi de junghiuri și dureri pe care nu le aveam înainte… Apropo, nu trebuia să te ajut să-ți faci un control la inimă?

— Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce să mă ajuți. Singurele instrumente pe care le-am adus în trusa medicală pe care am luat-o cu mine când am fugit sunt stetoscopul și sfigmomanometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca să mă consult… N-am găsit nimic neobișnuit, cu excepția unei valve care dă rateuri din când în când, iar dificultățile de respirație n-au mai recidivat. Probabil că de vină au fost emoția și… vârsta, încheie Nicole zâmbind.

— Dacă ginerele nostru cardiolog era aici, ți-ar fi făcut un consult complet.

Câteva minute merseră în tăcere.

— Ţi-e foarte dor de copii, nu-i așa? întrebă Richard.

— Da, răspunse oftând Nicole. Dar încerc să nu mă gândesc prea mult la ei. Sunt fericită că trăiesc și că sunt aici cu tine — e infinit mai bine decât în acele ultime luni petrecute în închisoare. Și am multe amintiri minunate despre copii…

— Dumnezeu mi-a dat înțelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, cită Richard. Asta e una dintre cele mai mari calități ale tale, Nicole… Întotdeauna am fost puțin invidios pe detașarea ta.

Nicole înaintă agale. Care detașare? se întrebă ea, amintindu-și cu claritate cât de obsedată fusese după moartea lui Valeri Borzov, survenită chiar după ce Newton se întâlnise cu Rama. Nici n-am putut să dorm până nu m-am convins că nu a murit din vina mea. Se gândi în treacăt la anii care trecuseră de atunci. Detașarea, dacă există cât de cât, a venit destul de recent… Maternitatea și vârsta îți dau o altă perspectivă asupra lumii și asupra propriei persoane.

După câteva minute, Richard se opri și se întoarse cu fața la Nicole.

— Te iubesc foarte mult, spuse el dintr-o dată, îmbrățișând-o cu putere.

Brusca lui manifestare o nedumeri pe Nicole.

— Ce-a fost asta? întrebă ea. Richard privea în depărtare.

— În ultima săptămână, mintea mea a plăsmuit un plan nebunesc, spuse el cu emoție. Am știut de la bun început că e periculos dar, asemeni tuturor proiectelor mele, a pus stăpânire pe mine… Ba chiar s-a întâmplat de două ori să mă dau jos din pat ca să mă gândesc la detalii… Am vrut să-ți spun mai înainte despre el, dar trebuia să mă conving că într-adevăr e posibil…

— Habar n-am ce tot spui tu acolo, rosti nerăbdătoare Nicole.

— Este vorba despre copii. Am conceput un plan ca să evadeze și ei și să vină la noi aici, în New York. Chiar am început să le reprogramez pe Ioana și Eleanor.

Nicole se uită lung la soțul ei, între emoțiile și rațiunea ei ducându-se o adevărată luptă. Richard dădu să-i explice planul de evadare.

— Numai o clipă, Richard. Mai întâi trebuie să ne punem o întrebare importantă… Ce te face să crezi că vor vrea să evadeze? Ei nu se află în închisoare, nu sunt nici măcar acuzați de ceva. Sigur, Nakamura e un tiran și viața în colonie este grea și deprimantă, dar din câte știu eu, copiii noștri sunt la fel de liberi ca oricare alt cetățean. Iar dacă vor încerca să ni se alăture și vor da greș, viața lor va fi în pericol… În plus, existența noastră aici, deși pentru noi e grozavă, pentru ei cu greu poate fi considerată un paradis.

— Știu… știu… și poate că m-am lăsat dus de val, din dorința de a-i vedea… Dar ce riscăm trimițându-le pe Ioana și Eleanor să stea de vorbă cu ei? Patrick și Ellie sunt adulți și pot hotărî singuri…

— Dar Benjy și Katie? întrebă Nicole. Pe fruntea lui Richard apăru o cută.

— Evident că Benjy n-ar putea veni singur, așa că participarea lui depinde de faptul dacă vreunul din ceilalți se hotărăște să-l ajute. Cât despre Katie, ea e foarte nestatornică și imprevizibilă… e de așteptat chiar să se hotărască să-i spună lui Nakamura… Cred că nu avem altă alegere decât să o lăsăm pe dinafară…

— Un părinte nu încetează niciodată să spere, spuse încetișor Nicole, mai mult pentru sine. Apropo, planul tău îi include și pe Max și Eponine? Ei fac parte, practic din familie.

— Max este alegerea perfectă pentru coordonarea evadării din interiorul coloniei. N-a făcut el o treabă nemaipomenită ascunzându-te și apoi conducându-te până la Lacul Shakespeare fără să fii detectată? Patrick și Ellie vor avea nevoie de cineva matur și chibzuit care să-i călăuzească… Conform planului meu, Ioana și Eleanor îl vor aborda mai întâi pe Max. Nu numai că el e deja familiarizat cu roboții, dar ne și poate spune sincer dacă planul poate sau nu funcționa. Dacă, prin intermediul roboților, ne va spune că întreaga idee e prostească, vom renunța la ea.

Nicole încercă să-și imagineze bucuria pe care avea s-o simtă îmbrățișându-și iarăși copiii. Îi fu imposibil.

— În regulă, Richard, spuse ea, zâmbind în sfârșit. Recunosc că mă interesează… Să discutăm despre asta… Dar trebuie să ne promitem că nu vom face nimic decât dacă suntem absolut siguri că nu ne punem copiii în pericol.