Razboi pe Rama

3

După zece ore, Max tot nu se trezise. În acest timp, Robert și Nicole îl examinară în amănunt și nu găsiră nici o urmă, nimic nelalocul lui. Între timp, Robert povesti de mai multe ori aventura lor, cu excepția celor întâmplate în minutul critic în care Max a fost singur pe coridorul roșu.

Majoritatea întrebărilor puse de membrii familiei fură legate de ce văzuseră Robert și Max în „film”. Exista vreun indiciu de încordare la Ellie și Eponine care să sugereze că au fost forțate să facă filmul? Păreau să fi slăbit? Arătau odihnite?

— Cred că acum știm mult mai multe despre firea gazdelor noastre, spuse Richard aproape de sfârșitul celei de-a doua dezbateri, și cea mai lungă, a poveștii lui Robert. Primul și cel mai important aspect: e clar că octopăianjenii sau specia care deține controlul aici ne țin sub studiu în mod regulat și sunt capabili să ne înțeleagă conversația. Nu există nici o altă posibilă explicație a faptului că filmul arătat lui Robert și Max le reprezenta pe Ellie și Eponine… În al doilea rând, nivelul lor tehnologic, cel puțin în ceea ce privește imaginile în mișcare, ori e cu multe sute de ani în urma nivelului nostru, ori, dacă Robert are dreptate când susține că nu putea să existe vreun dispozitiv de protecție nici în cameră, nici în spatele peretelui, sunt atât de avansați încât tehnologia lor nouă ni se pare o minune. În al treilea rând…

— Numai puțin, unchiule Richard, îl întrerupse Patrick. De ce „filmul” nu avea sonor? Lui Ellie și Eponine nu le-ar fi fost mult mai ușor să spună, pur și simplu, că sunt tefere? Nu e mai probabil ca octopăianjenii să fie surzi, decât ca tehnologia lor să nu se fi dezvoltat dincolo de filmele mute?

— Ce idee interesantă, Patrick! spuse Richard. La asta nu ne-am gândit niciodată. Și, firește, ei n-au nevoie să audă pentru a comunica…

— Creaturile care și-au petrecut cea mai mare parte a evoluției în adâncul oceanului sunt adesea surde, interveni Nicole. Nevoile lor senzoriale primare de supraviețuire se leagă de alte lungimi de undă; dispunând doar de un număr limitat de celule atât pentru recepție, cât și pentru procesare, capacitatea auditivă pur și simplu nu se mai dezvoltă.

— În Thailanda am lucrat cu oameni cu handicap auditiv, interveni și Nai, și m-a fascinat faptul că incapacitatea de a auzi nu e un neajuns într-o cultură avansată. Limbajul semnelor folosit de surzi este extraordinar de vast și foarte complex… Oamenii de pe Pământ nu mai au nevoie să audă ca să vâneze sau să fugă din calea animalelor de pradă… Limbajul în culori al octopăianjenilor este mai mult decât adecvat pentru comunicare…

— Ia stați o clipă, spuse Robert, oare nu trecem cu vederea o dovadă destul de concludentă că octopăianjenii aud? Cum puteau ei să știe că Max și cu mine am plecat în căutarea lui Ellie și Eponine, dacă n-au tras cu urechea la conversația noastră?

Timp de mai multe clipe domni tăcerea.

— Poate că le-au pus să traducă ce se vorbește, sugeră Richard.

— Dar asta ar presupune două lucruri puțin probabile, spuse Patrick. Primul, dacă octopăianjenii sunt surzi, de ce ar avea ei echipament miniatural, sofisticat care să înregistreze sunetele? Al doilea, pentru ca octopăianjenii să le pună pe Ellie și Eponine să le traducă spusele noastre e nevoie de un nivel de comunicare interactivă care cu greu s-ar fi putut dezvolta în decurs de o lună… Nu, după părerea mea, octozii au stabilit scopul simplu al călătoriei lui Max și Robert: portretele celor două femei de pe monitoarele computerelor portabile.

— Bravo, exclamă Richard. Ai gândit excelent…

— Oameni buni, văd că aveți de gând să trăncăniți despre rahatul ăsta toată noaptea, spuse Max pășind în mijlocul grupului.

Toți tresăriră.

— Te simți bine? întrebă Nicole.

— Sigur, răspunse Max. Ba chiar mă simt foarte odihnit…

— Povestește-ne ce s-a întâmplat, îl întrerupse Robert. Am auzit focul de armă, dar când am venit după colț, doi octopăianjeni te cărau deja.

— Nici eu nu știu, spuse Max. Chiar înainte să-mi pierd cunoștința am simțit o durere, ceva fierbinte și ascuțit, în ceafă… Atâta tot… Probabil unul dintre octozii din spatele meu m-a lovit cu o săgeată tranchilizantă sau, mă rog, echivalentul ei.

Max își frecă ceafa. Nicole veni să se uite.

— Nu văd nici măcar o găurică. Cred că folosesc săgeți foarte subțiri.

Max se uită la Robert.

— Ai recuperat pușca?

— Îmi pare rău, Max, spuse Robert. Nici măcar nu m-am gândit la ea decât când eram în metrou.

Max își privi prietenii.

— Ei bine, oameni buni, vreau să știți că răzvrătirea mea a luat sfârșit. Sunt convins că nu mă pot lupta cu creaturile astea. Așa că poate ar fi bine să ne conformăm planului lor.

Nicole puse o mână pe umărul prietenului ei.

— Acesta este noul Max Puckett, spuse ea zâmbind.

— Oi fi eu încăpățânat, răspunse Max zâmbind și el, dar nu cred că sunt tâmpit.

— Nu cred că trebuie să ne mutăm toți în igluul lui Patrick, spuse Max în dimineața următoare, după ce un alt metrou le aduse apă și mâncare.

— De ce spui asta? întrebă Richard. Privește dovada. Este clar că igluul a fost proiectat ca locuință pentru oameni. Altfel de ce s-ar fi construit scara?

— Dar chiar n-are logică, răspunse Max. Mai ales în ce-i privește pe copii. Nu e suficient pentru a trăi o perioadă de timp… Eu cred că igluul e un fel de haltă, o cabană în pădure, dacă vrei.

Nicole încercă să-și imagineze cum vor să trăiască toți zece în spațiul înghesuit descris de Patrick.

— Îmi dau seama ce vrei să spui, Max, dar ce propui? întrebă ea.

— Ce-ar fi să urce câțiva dintre noi în iglu și să se uite în jur cu atenție? Poate că, din grabă, lui Patrick i-a scăpat ceva. Oricum, ar trebui să fie evident ce avem de făcut. N-ar fi caracteristic pentru octopăianjeni, sau cine ne călăuzește, să ne lase în incertitudine.

Richard, Max și Patrick fură selectați pentru misiunea de recunoaștere. Însă urcușul fu amânat, totuși, pentru ca Patrick să-și poată ține promisiunea făcută lui Galileo. În fața lui Patrick, băiețelul de cinci ani urcă scara lungă, în spirală, apoi o luă pe hol până la baza celei de-a doua scări. Băiatul era prea istovit ca să mai urce. De fapt, când coborâră din cupolă, pe băiețel îl lăsară picioarele și Patrick trebui să-l care în brațe ultimii doisprezece metri.

— Reziști să urci și a doua oară? îl întrebă Richard pe Patrick.

— Cred că da, răspunse Patrick, potrivindu-și rucsacul.

— Măcar acum n-o să trebuiască să ne aștepte tot timpul pe noi, boșorogii, spuse Max, rânjind.

Cei trei bărbați se opriră să admire priveliștea de pe palierul din vârful scării cilindrice.

Max se uită lung la minunatele culori ale curcubeului din cupola aflată la doar câțiva metri deasupra capului și spuse:

— Uneori am impresia că tot ce mi s-a întâmplat de când am urcat la bordul Pintei e un vis… Cum se încadrează în acest tablou porcii, găinile, ba chiar statul Arkansas?… E prea mult.

În timp ce mergeau pe hol, Patrick spuse:

— Trebuie să fie greu să împaci toate astea cu viața normală de pe Pământ. Dar gândește-te la situația mea. M-am născut pe o navă spațială extraterestră care se îndrepta spre o planetă artificială localizată în apropierea stelei Sirius. Mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață dormind. Eu n-am nici o idee ce înseamnă normal…

— La naiba, Patrick, spuse Max luându-l pe tânăr după umeri, în locul tău, eu aș fi nebun sadea.

Mai târziu, pe când urcau cea de-a doua scară, Max se opri și se întoarse spre Richard, care venea în urma lui. Spuse pe același ton cald:

— Sper că-ți dai seama, Wakefield, că-s doar un ticălos plin de țâfnă și că n-am avut nimic personal împotriva ta când ne-am certat zilele trecute.

Richard zâmbi.

— Înțeleg, Max. Și mai știu că sunt tot atât de arogant pe cât ești tu de țâfnos… Îți accept scuzele mascate dacă le accepți și tu pe ale mele.

Max mimă indignarea.

— Astea n-au fost scuze, spuse el urcând următoarea treaptă.

Coliba iglu era exact așa cum o descrisese Patrick. Cei trei își puseră jachetele și se pregătiră să iasă afară. Richard, care ieși primul pe ușă, văzu celălalt iglu înainte ca Max și Patrick să fi apucat măcar să inspire o dată aerul tare al Ramei.

— Celălalt iglu nu era acolo, unchiule Richard, insistă Patrick. Am făcut înconjurul întregii zone.

Cel de-al doilea iglu, care avea o zecime din mărimea colibei mari, era cu vreo treizeci de metri mai departe de stânca înaltă ce străjuia Marea Cilindrică. În timp ce bărbații porniră spre igluul mai mic, ușa se deschise și dinăuntru ieșiră două siluete omenești micuțe. Siluetele aveau o înălțime de aproximativ douăzeci de centimetri și erau luminate din interior.

— Ce dracu’…?! exclamă Max.

— Priviți, spuse emoționat Patrick, sunt mama și unchiul Richard!

Cele două siluete cotiră spre sud în întuneric, îndepărtându-se de stâncă și mare. Richard, Max și Patrick merseră de-a bușilea lângă ele, ca să le vadă mai bine. Siluetele erau îmbrăcate la fel cum fuseseră Richard și Nicole cu o zi în urmă. Atenția acordată detaliului era extraordinară. Părul, fața, culoarea pielii — până și forma și culoarea bărbii lui Richard — se potriveau perfect cu cele ale soților Wakefield. Figurinele purtau și ele rucsacuri.

Max întinse mâna să ridice silueta lui Nicole dar, când o atinse, primi un șoc electric. Silueta se întoarse și clătină din cap apăsat. Bărbații urmăriră perechea încă o sută de metri, apoi se opriră.

— Nu există prea multă îndoială privitor la ceea ce trebuie să facem mai departe.

— Nu, spuse Max. S-ar părea că tu și Nicole sunteți convocați pentru ceva.

În după-amiaza următoare, Richard și Nicole își puseră în rucsacuri apă și mâncare pentru mai multe zile și își luară la revedere de la restul familiei. Nikki, care dormise între ei în noaptea precedentă, plânse mult când bunicii ei plecară.

Urcarea scării fu o ascensiune pe munte.

— Trebuia să fi urcat scara mai încet, spuse Nicole, respirând greu, stând alături de Richard pe palierul de sub cupolă și făcându-le pentru ultima oară cu mâna celorlalți.

Nicole își simțea inima bătând aritmie. Așteptă răbdăoare ca palpitațiile să se domolească. Nici Richard nu mai avea suflu.

— Nu mai suntem tineri, ca acum mulți ani, în New York, spuse el după o scurtă tăcere. Ești gata să ne continuăm aventura? întrebă el.

Nicole dădu din cap. Merseră încet, mână în mână, pe holul lung. Când ajunseră la cea de a doua scară, Nicole se întoarse spre Richard.

— Iubitule, spuse cu o intensitate subită, nu e grozav că suntem iar singuri, doar noi doi, chiar dacă numai pentru câte-a ore?… Îi iubesc pe toți ceilalți, dar e un chin să fii al naibii le responsabilă tot timpul…

Richard râse ușurel.

— Rolul ăsta ți l-ai ales tu, Nicole, nimeni nu te-a forțat. Se aplecă și o sărută pe obraz. Nicole își întoarse fața spre el și-l sărută apăsat pe buze. Rânjind larg, Richard întrebă:

— Sugerezi cu sărutul ăsta că ar trebui să ne petrecem noaptea în iglu și să ne începem mâine călătoria?

— Cred că îmi citești gândurile, domnule Wakefield, spuse Nicole cu un zâmbet cochet. De fapt, mă gândeam ce amuzant ar fi să ne imaginăm la noapte că suntem iarăși tineri îndrăgostiți… Măcar în imaginația noastră ar trebui să mai meargă, adăugă ea râzând.

Ajunși la trei sute de metri de igluuri, Richard și Nicole nu mai puteau să vadă decât ceea ce luminau lanternele. Deși drumul de pământ bătătorit, presărat ici-colo cu pietricele, era în general neted, din când în când unul dintre ei se împiedica dacă nu era foarte atent.

— S-ar putea să fie un drum lung și obositor pe întuneric, spuse Nicole când se opriră să bea apă.

— Și friguros, spuse Richard luând o înghițitură. Ţi-e destul de cald?

— Atâta timp cât ne mișcăm, răspunse Nicole, întinzând brațele ca să-și potrivească rucsacul.

După aproape o oră văzură pe cer, la sud, o lumină care se îndrepta spre ei, devenind tot mai mare.

— Ce crezi că este? întrebă Nicole.

— O fi Zâna Albastră? Când îți pui o dorință și-o încredințezi unei stele, nu contează cine ești…

Nicole râse.

— Ești imposibil! spuse ea.

— După noaptea trecută, spuse Richard în timp ce lumina continua să se deplaseze în direcția lor, mă simt iar ca un flăcău.

Nicole chicoti și clătină din cap. Se ținură de mână în tăcere. Globul de lumină continuă să crească și, după un minut, se opri la douăzeci sau treizeci de metri în fața lor și cam la douăzeci de metri deasupra capetelor lor. Richard și Nicole stinseră lanternele, căci acum vedeau terenul din jur pe o distanță mai mare de o sută de metri.

Richard făcu mâna streașină și încercă să identifice sursa de lumină, dar lumina era prea puternică. Nu se putea uita direct la ea.

— Indiferent ce-ar fi, se pare că știe unde trebuie să mergem, spuse Nicole după ce porniră din nou.

Două ore mai târziu, Richard și Nicole dădură de o potecă îndreptată spre sud-vest, având de-o parte și de alta lanuri de plante în creștere. Când se opriră să mănânce, intrară în lanuri și descoperiră că unul din alimentele pe care le primeau sub cupolă, o legumă cu gust de fasole verde, dar asemănătoare ca aspect cu un dovlecel galben, constituia principala cultură. Între aceste legume erau intercalate șiruri cu o plantă scundă, de un roșu aprins, pe care nu o mai văzuseră. Richard trase din pământ o plantă roșie, dar îi dădu drumul numaidecât văzând la capătul tulpinii o sferă verde, ca din piele, care fusese îngropată în pământ și care, o dată scoasă afară, începu să se zvârcolească. În momentul în care atinse pământul, creatura parcurse cei câțiva centimetri până la locul unde stătuse îngropată și se îngropă acolo.

Richard râse.

— Cred că, pe viitor, am să mă gândesc mai bine înainte de a mai face una ca asta.

— Uite-acolo, spuse Nicole un minut mai târziu. Nu-i unul din animalele care au construit scara?

Înaintară pe potecă și apoi intrară iarăși în lan, ca să vadă mai bine. Într-adevăr, spre ei venea una din creaturile mari, semănând cu o furnică, înzestrată cu șase brațe lungi. Ea recolta legumele cu o eficiență uimitoare, ocupându-se concomitent de câte trei rânduri aflate de o parte și de alta a corpului ei. Fiecare braț culegea legumele de pe un rând și le depozita în mormane, între rânduri, la vreo doi metri distanță unul de altul. Cele șase brațe operând simultan și la distanțe diferite față de corp constituiau o priveliște uimitoare.

Când creatura ajunse la potecă, își bobină rapid brațele la loc. Apoi se deplasă șase rânduri mai încolo și intră în lan, pornind în direcția opusă. Recolta se desfășura de la sud la nord, așa că atunci când Richard și Nicole porniră din nou la drum, trecură prin partea de câmp pe care uriașa ființă-furnică o recoltase deja. Acolo văzură cum niște creaturi mici și iuți, semănând la înfățișare cu rozătoarele, dar ceva mai mari, adună mormanele împrăștiate de legume și fug cu ele spre vest.

În timp ce mergeau pe potecă, printre lanuri, Richard și Nicole ajunseră în repetate rânduri la câte o răscruce și de fiecare dată lumina plutitoare le indică traseul pe care trebuie să-l urmeze. Lanurile se întindeau pe mulți kilometri. Culturile din lanuri se schimbaseră de mai multe ori, dar Richard și Nicole, de-acum flămânzi și osteniți, nu se mai apropiară ca să examineze fiecare legumă nouă.

În cele din urmă ajunseră la o zonă plată, deschisă, acoperită cu pământ moale. Lumina de deasupra lor încercui zona de trei ori, apoi pluti către centru.

— Cred că aici trebuie să ne petrecem noaptea, spuse Richard.

— Bucuroasă, spuse Nicole, acceptând ajutorul lui Richard la scoaterea rucsacului. Nu cred să am probleme cu somnul, chiar și pe acest pământ tare.

Mâncară, apoi găsiră un loc confortabil în care să doarmă. Când se cufundară în starea crepusculară dintre starea de veghe și somn, lumina de deasupra lor începu să scadă puțin în intensitate și apoi coborî.

— Uite, șopti Richard, o să aterizeze.

Nicole deschise ochii și se uită cum lumina continuă să pălească, descrie un arc grațios și aterizează în partea opusă a zonei deschise. Continuă să strălucească ușor chiar și după ce ajunse pe pământ. Cu toate că Richard și Nicole nu vedeau foarte bine creatura, își dădeau seama că e lungă și slabă și avea aripi de două ori mai mari decât corpul.

— E un licurici uriaș! exclamă Richard când nu-i mai putură vedea conturul.