Razboi pe Rama

2

Nicole visa. Se făcea că dansează într-un ritm african, în jurul unui foc de tabără dintr-o pădurice de pe Coasta de Fildeș. Omeh conducea dansul. Era îmbrăcat în mantia verde pe care o purtase când venise s-o viziteze la Roma cu câteva zile înainte de lansarea misiunii Newstar. Toți prietenii ei oameni din Orașul de Smarald, plus cei patru octopăianjeni pe care-i cunoșteau mai bine dansau și ei în cerc, în jurul focului de tabără. Kepler și Galileo se băteau. Ellie și Nikki se țineau de mână. Octopăianjenul Hercule era îmbrăcat într-un costum african de un purpuriu aprins. Eponine avea burta foarte mare și era greoaie. Nicole își auzi numele strigat din afara cercului. Era Katie? Se chinui să recunoască glasul, cu inima bătând năvalnic.

— Nicole, spuse Eponine stând lângă patul ei. Am contracții.

Nicole se ridică în șezut și scutură din cap, ca să se trezească de tot.

— Cât de dese? întrebă ea automat.

— Sunt neregulate, răspunse Eponine. Am avut câteva la distanță de cinci minute, apoi nimic timp de o jumătate de oră.

E foarte probabil să fie contracții Braxton-Hicks, se gândi Nicole. Mai are încă cinci săptămâni până la termen.

— Vino să te întinzi pe divan, zise ea, punându-și halatul. Și să-mi spui când începe următoarea contracție.

Când Nicole termină să se spele pe mâini îl găsi pe Max așteptând în camera de zi.

— Naște? întrebă el.

— Probabil că nu, spuse Nicole.

Începu să apese ușor burta lui Eponine, încercând să localizeze copilul. Între timp, Max se plimba agitat prin cameră.

— Aș face moarte de om pentru o țigară în clipa de față, bombăni el.

Când Eponine avu altă contracție, Nicole sesiză o presiune ușoară pe colul uterin nedilatat. Era îngrijorată, pentru că nu știa sigur unde se află copilul.

— Îmi pare rău, Eponine, spuse după cinci minute, când prietena ei avu altă contracție. Cred că este un travaliu fals, un fel de exercițiu prin care trece corpul tău, dar s-ar putea să mă înșel. Nu m-am mai ocupat de o sarcină ajunsă în stadiul ăsta fără să am un echipament de monitorizare care să mă ajute…

— Se întâmplă ca unele femei să nască atât de devreme, nu-i așa? întrebă Eponine.

— Da. Dar cazurile sunt rare. Numai unu la sută dintre femeile la prima sarcină nasc cu mai mult de patru săptămâni înainte de termen. Și aproape întotdeauna asta se întâmplă din cauza unei complicații de vreun fel. Sau a eredității… Știi cumva dacă tu sau vreunul dintre frații tăi V-ați născut prematur?

Eponine clătină din cap.

— N-am știut niciodată nimic despre familia mea biologică.

La naiba, își spuse Nicole. Sunt aproape convinsă că astea sunt contracții Braxton-Hicks… Măcar de-aș fi sigură…

Nicole îi spuse lui Eponine să se îmbrace și să se întoarcă acasă.

— Cronometrează contracțiile. Deosebit de important este intervalul dintre două contracții succesive. Dacă încep să aibă loc cu regularitate, din patru în patru minute, fără pauze semnificative, să vii din nou la mine.

— S-ar putea să existe vreo problemă? o întrebă în șoaptă Max pe Nicole, în timp ce Eponine se îmbrăca.

— Puțin probabil, dar întotdeauna există posibilitatea asta.

— Ce zici, să le cerem ajutorul prietenilor noștri vrăjitori într-ale biologiei? întrebă Max. Iartă-mă dacă te jignesc, dar…

— Ţi-am luat-o înainte, Max, spuse Nicole. Deja m-am decis să mă consult cu doctorul Blue în dimineața asta.

Max începuse să se agite cu mult înainte ca doctorul Blue să deschidă ceea ce Max numea borcanul cu gândaci.

— Stai așa, doctore, spuse el, punându-și mâinile cu blândețe pe tentaculul care ținea borcanul. Înainte să lași creaturile alea să iasă, vrei să-mi explici ce ai de gând să faci?

Eponine era întinsă pe canapeaua din camera de zi a familiei Puckett. Era dezbrăcată, dar acoperită cu două cearceafuri. Nicole o ținuse de mână pe Eponine aproape tot timpul cât cei trei octopăianjeni instalaseră laboratorul mobil, iar acum se duse lângă Max ca să poată traduce ce spunea doctorul Blue.

— Doctorul Blue nu e specialist în domeniul ăsta, interpretă Nicole. El spune că unul din ceilalți doi octopăianjeni va trebui să explice detaliile procesului.

După o scurtă discuție dintre cei trei octopăianjeni, doctorul Blue se dădu la o parte și un alt extraterestru veni în fața lui Nicole și a lui Max. Apoi doctorul Blue o informă pe Nicole că acest octod, pe care el îl numea „inginerul de imagine”, a început abia de curând să învețe dialectul mai simplu al limbii octopăianjenilor folosit în comunicarea cu oamenii.

— S-ar putea să fie puțin mai greu de înțeles, îi spuse el. Câteva secunde mai târziu, culorile începură să izvorască în jurul capului inginerului și Nicole traduse:

— Ființele micuțe din borcan se numesc… cuadroizi de imagine — asta cred că ar fi o traducere satisfăcătoare… Oricum, sunt aparate de fotografiat vii care vor pătrunde în Eponine și vor fotografia copilul. Fiecare cuadroid are o capacitate de… mai multe milioane de elemente fotografice, care pot fi alocate unui număr de 512 imagini per nilet octopăienjenesc. Pot crea chiar și filme.

Ezită și se întoarse spre Max.

— Eu simplific toate astea, dacă n-ai nimic împotrivă. Totul este foarte tehnic și exclusiv în matematica lor octală. Inginerul a explicat la sfârșit toate metodele prin care utilizatorul poate alege imaginile — lui Richard i-ar fi plăcut la nebunie.

— Mai spune-mi o dată cât înseamnă un nilet, spuse Max.

— Aproximativ douăzeci și opt de secunde, răspunse Nicole. Opt nileți fac un feng, opt fengi fac un voden, opt vodeni fac un terț și opt terți fac o zi octopăienjenească. Richard a calculat că ziua lor are treizeci și două de ore, paisprezece minute și un pic mai mult de șase secunde.

— Mă bucur că există cineva care înțelege toate astea, spuse Max încet.

Nicole se întoarse cu fața la inginerul de imagini și conversația continuă.

— Fiecare cuadroid de imagine intră în zona țintă specificată, face fotografii, apoi se întoarce la procesorul de imagini — cutia gri de lângă perete — unde „varsă” imaginile, își primește răsplata și se întoarce la coadă.

— Poftim?! exclamă Max. Ce fel de răsplată?

— Mai târziu, Max, spuse Nicole.

Se chinuia să înțeleagă o frază pe care deja îl rugase pe octopăianjen să o repete. Rămase tăcută câteva secunde, apoi clătina din cap și se întoarse spre doctorul Blue.

— Îmi pare rău, dar tot nu înțeleg ultima frază.

Cei doi octopăianjeni avură un schimb rapid de replici în dialectul lor normal, apoi inginerul de imagini se întoarse iar cu fața la Nicole.

— În regulă, spuse ea în cele din urmă, cred că acum am înțeles… Max, cutia gri e un fel de manager de date programabil, care stochează datele în celule vii și pregătește materialul adunat de la cuadroizi pentru a fi proiectat pe perete sau oriunde am vrea să vedem imaginile, în conformitate cu protocolul selectat…

— Am o idee, o întrerupse Max. Toate astea mă depășesc… Dacă tu ești convinsă că șmecheria asta n-o să-i facă rău în nici un fel lui Eponine, dați-i înainte.

Doctorul Blue înțelese ce spusese Max. La un semn al lui Nicole, el și ceilalți octopăianjeni se duseră în fața casei familiei Puckett și scoaseră dintr-o mașină parcată acolo ceva ce arăta ca un sertar acoperit.

— În acest container, îi spuse lui Nicole doctorul Blue, se află douăzeci sau treizeci dintre cei mai mici membri ai speciei noastre, aparținând unui tip morfologic al cărui rol principal este să comunice direct cu cuadroizii și cu celelalte creaturi micuțe care fac ca acest sistem să funcționeze. De fapt, morfii vor dirija procedura.

— Fir-aș al naibii! spuse Max când sertarul se deschise și octopăianjenii mititei, de numai câțiva centimetri înălțime, se repeziră în mijlocul camerei. Pe ăștia i-am văzut împreună cu Eponine în labirintul albastru de pe cealaltă parte a Mării Cilindrice.

— Morfii pitici, explică doctorul Blue, primesc îndrumări de la noi și apoi organizează întregul proces. Ei sunt cei care, de fapt, programează cutia gri… Acum, tot ce ne trebuie ca să începem sunt câteva precizări cu privire la ce fel de imagini doriți și unde vreți să le vedeți.

Marea imagine colorată de pe peretele camerei de zi a familiei Puckett arăta un făt de sex masculin, frumos, perfect format, care umplea aproape tot uterul mamei sale. Max și Eponine sărbătoreau de o oră, de când putură să distingă în mod clar că pruncul nenăscut e într-adevăr băiat. În timp, Nicole învățase cum să precizeze mai bine ce vrea să vadă, iar calitatea imaginilor se îmbunătățise considerabil. Actuala imagine de pe perete, dublă față de mărimea naturală, era de-o claritate uluitoare.

— Pot să-l mai văd o dată cum dă din picioare? întrebă Eponine.

Inginerul de imagini îi spuse ceva morfului conducător și în mai puțin de un nilet apăru o imagine a micuțului Puckett dând din picioare în burta mamei sale.

— Uite ce picioare puternice are! exclamă Max.

Acum era mai relaxat. După ce-și revenise din șocul provocat de imaginile inițiale, Max începuse să fie îngrijorat de toate „instalațiile” care-l înconjurau pe fiul său în uter. Nicole îl liniștise pe tatăl novice identificând cordonul ombilical și placenta și asigurându-l că totul e normal.

— Să-nțeleg că fiul meu n-o să se nască foarte curând? întrebă Eponine după ce mai văzură filmul o dată.

— Nu, răspunse Nicole. Cred că mai ai cinci sau șase săptămâni. Deseori, primul copil se naște puțin mai târziu. S-ar putea să mai ai niște contracții din alea intermitente, dar să nu-ți faci griji din pricina lor.

Nicole îi mulțumi din inimă doctorului Blue, la fel și Max și Eponine. Apoi octopăianjenii își adunară componentele laboratorului portabil, atât cele biologice, cât și cele nonbiologice. După plecarea octopăianjenilor, Nicole traversă camera și o luă pe Eponine de mână.

— Es-tu heureuse? își întrebă ea prietena.

— Absolument, răspunse Eponine. Și ușurată. Credeam că e ceva în neregulă.

— Nu, spuse Nicole. A fost doar o alarmă falsă.

Max veni și-și îmbrățișă soția. Era tot un zâmbet. Nicole se retrase ușor și urmări scena tandră dintre prietenii ei. Doi soți nu se iubesc niciodată mai mult ca înainte de nașterea primului lor copil, reflectă ea, dând să plece.

— Stai puțin, spuse Max. Nu vrei să știi ce nume o să-i punem?

— Firește că vreau.

— Marius Clyde Puckett, spuse Max cu mândrie. Eponine explică:

— Marius pentru că așa-l chema pe iubitul visat de pribeaga Eponine din Les Miserables — am tânjit după un Marius în nopțile lungi și însingurate de la orfelinat. Și Clyde după fratele lui Max din Arkansas.

— E un nume grozav, spuse Nicole, zâmbind în sinea ei. Un nume grozav, repetă ea și se întoarse să plece.

Richard se întoarse acasă în acea după-amiază entuziasmat la culme.

— Tocmai am petrecut două ore absolut fascinante în sala de conferințe, împreună cu Archie și ceilalți octopăianjeni, îi spuse el lui Nicole cu un glas extrem de zgomotos. Mi-au arătat întreaga aparatură pe care au folosit-o când au „consultat-o” azi pe Eponine. Uimitor! Ce genii incredibile! Nu, vrăjitori e un termen mai potrivit — am spus-o de la început, afurisiții de octopăianjeni sunt niște vrăjitori ai biologiei! Imaginează-ți… Au niște creaturi vii care joacă rolul de aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, un set de insecte microscopice care citesc imaginile și stochează cu grijă fiecare fotografie în parte, plus o replică deformată a lor înșiși, obținută pe cale genetică, ce controlează procesul, și o mână de elemente electronice care realizează, acolo unde e necesar, sarcinile obișnuite de administrare a datelor… Câte mii de ani le-a luat ca să obțină toate astea? Și cine a fost cel care le-a conceput? Îți stă mintea-n loc, pur și simplu! Nicole îi zâmbi soțului ei.

— L-ai văzut pe Marius? Ce părere ai?

— Am văzut toate fotografiile din după-amiaza asta, continuă Richard să strige. Știi cum comunică morfii pitici cu cuadroizii de imagini? Folosesc o gamă specială de lungimi de unde, din capătul zonei ultraviolete a spectrului. Chiar așa. Archie mi-a spus că, de fapt, insectele acelea mici și octopăianjenii pitici au un limbaj comun. Și asta nu e tot. Unii morfi cunosc limbile a opt microspecii diferite. Chiar și Archie poate să comunice cu alte patruzeci de specii, dintre care cincisprezece folosesc culorile de bază ale octopăianjenilor, iar restul, limbaje care folosesc semne, substanțe chimice și alte componente ale spectrului electromagnetic.

O clipă, Richard rămase nemișcat în mijlocul camerei.

— E incredibil, Nicole, pur și simplu incredibil!

Era pe cale să se lanseze într-un alt monolog când Nicole îl întrebă cum comunicau între ei octozii obișnuiți și morfii pitici.

— N-am văzut azi pe capetele morfilor nici o succesiune de culori.

— Toată conversația lor se poartă în ultraviolete, spuse Richard, începând din nou să se plimbe prin cameră cu pași mari.

Brusc, se întoarse spre Nicole, cu degetul ațintit spre mijlocul frunții.

— Nicole, spuse el, chestia aia, lentila din mijlocul fantei sau canelurii lor verticale este un adevărat telescop, capabil să primească informații pe orice lungime de undă… E uluitor! Au organizat, cumva, toate aceste forme de viață într-un impresionant sistem simbiotic de o complexitate ce depășește cu mult tot ce ne-am putea noi imagina vreodată…

Richard se așeză pe divan, lângă Nicole.

— Uite, încă mai am pielea ca de găină, spuse el arătându-i brațele. Creaturile alea mă înfioară. Doamne, bine că nu sunt ostile.

Nicole își privi soțul cu mirare.

— De ce spui asta?

— Ar putea să adune o armată de miliarde de soldați, poate chiar de o mie de ori mai mult. Pun pariu că vorbesc chiar și cu plantele! Ai văzut ce repede au rezolvat povestea din pădure… Imaginează-ți cum ar fi dacă inamicul tău ar deține controlul asupra tuturor bacteriilor, chiar și asupra virușilor, și le-ar face să le îndeplinească poruncile… Ce idee înspăimântătoare!

Nicole râse.

— Nu crezi că te lași dus de val? Doar pentru că au creat pe cale genetică niște aparate de fotografiat vii nu înseamnă că…

— Știu, o întrerupse Richard sărind de pe divan. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la extensia logică a ceea ce am văzut azi aici… Nicole, Archie a recunoscut în fața mea că singurul rol al morfilor pitici este să se ocupe de lumea ființelor mici. Piticii pot vedea ființe a căror mărime nu depășește un micron, adică o miime de milimetru… Acum extinde ideea asta. Imaginează-ți o specie ai cărei morfi dezvoltă patru sau cinci relații similare celei dintre octozii normali și cei pitici. La urma urmelor, s-ar putea ca relația, comunicarea cu bacteriile să nu fie imposibilă.

În acest punct, Nicole interveni:

— Richard, n-ai nimic de spus despre faptul că Max și Eponine urmează să aibă un fiu? Și că băiatul pare perfect sănătos?

Richard rămase tăcut câteva clipe.

— E minunat! spuse el oarecum rușinat. Cred că ar trebui să mă duc alături și să-i felicit.

— Poți aștepta până după cină, spuse Nicole, uitându-se la unul din ceasurile speciale făcute de Richard, ceas care măsura timpul pământesc într-un cadru de referință octopăienjenesc. Patrick, Ellie, Nikki și Benjy sunt de jumătate de oră la Max și Eponine, continuă Nicole, chiar de când doctorul Blue a trecut pe acolo cu niște fotografii pe pergament ale micuțului Marius în uter. Cred că se vor întoarce acasă în aproximativ un feng, cum ai spune tu, preciză ea zâmbind.