Razboi pe Rama

2

Pe Nicole o trezi zgomotul făcut de cei trei copii care se jucau în camera de zi. În timp ce-și îmbrăca halatul de casă, Ellie veni la ușa dormitorului și o întrebă dacă n-a văzut cumva păpușa preferată a micuței Nikki.

— Cred că e sub patul ei, răspunse Nicole.

Ellie se întoarse la împachetat. Ncole îl auzi pe Richard în baie. Nu mai durează mult, se gândea când nepoata ei apăru dintr-o dată în ușă.

— Eu și cu mami plecăm, Nonni, spuse zâmbind fetița. Ne ducem să-l vedem pe tati.

Nicole desfăcu brațele și fetița alergă la ea, să fie îmbrățișată. Cuprinse fetița strâns în brațe și începu să-i mângâie părul.

— Știu, iubito, spuse ea. O să-mi fie dor de tine, Nikki. Câteva clipe mai târziu, ambii gemeni Watanabe dădură buzna în cameră.

— Mi-e foame, doamnă Wakefield, spuse Galileo.

— Și mie, adăugă Kepler.

Cu părere de rău, Nicole îi dădu drumul nepoatei ei și se îndreptă spre ușă.

— În regulă, băieți, spuse ea. Micul vostru dejun va fi gata în câteva minute.

Când cei trei copii aproape terminaseră de mâncat, la ușă sosiră Max, Eponine și Marius.

— Știi ceva, unchiule Max? spuse Nikki înainte ca Nicole să apuce măcar să-i salute pe soții Puckett. Mă duc să-l văd pe tati.

Cele patru ore zburară repede. Richard și Nicole explicară totul de două ori, mai întâi lui Max și lui Eponine, iar apoi proaspeților căsătoriți, care încă mai radiau de pe urma plăcerilor din noaptea nunții. Pe măsură ce se apropia momentul plecării lui Richard, Ellie și Nikki, emoția și energia ce caracterizaseră conversația de-a lungul dimineții începură să dispară. Nicole simțea un gol în stomac. Relaxează-te și zâmbește, își spuse ea. Ai să faci despărțirea și mai grea dacă ești tristă.

Max fu primul care își luă rămas bun.

— Vino încoace, prințeso, și dă-i unchiului Max o sărutare, îi spuse el lui Nikki.

Fetița se supuse ascultătoare. Apoi Max se îndreptă de spate și se duse la Ellie, care stătea de vorbă cu mama ei, în cealaltă parte a camerei.

— Ai grijă de fetița asta, Ellie, spuse el îmbrățișând-o, și nu-i lăsa pe nemernici să-și impună punctul de vedere.

Max dădu mâna cu Richard, apoi îi chemă pe gemenii Watanabe să plece împreună cu el. Atmosfera din cameră se modifica repede. În ciuda faptului că-și promisese să rămână calmă, Nicole simți un val de panică atunci când își dădu seama subit că mai erau doar câteva minute până la despărțire. Patrick, Nai, Benjy și Eponine urmară exemplul lui Max și-i îmbrățișară pe cei trei care plecau.

Nicole încercă s-o mai îmbrățișeze o dată pe Nicole, dar fetița fugi afară, să se joace cu gemenii. Ellie își luă rămas bun de la Eponine și se întoarse spre mama ei.

— O să-mi fie dor de tine, mamă, spuse ea veselă. Te iubesc foarte mult.

Nicole se strădui să-și păstreze echilibrul emoțional.

— N-aș fi putut avea o fiică mai bună, spuse ea.

În timp ce cele două se îmbrățișau, Nicole îi spuse încet lui Ellie la ureche:

— Ai grijă, sunt o mulțime de lucruri în joc…

Ellie se desprinse din îmbrățișare și-și privi mama în ochi.

— Știu, mamă, spuse ea serioasă, și asta mă înspăimântă. Sper să nu dezamăgesc…

— N-ai să dezamăgești, spuse cu degajare Nicole, bătându-și fiica pe umeri. Doar să nu uiți ce spunea greierele lui Pinocchio.

Ellie zâmbi.

— „Întotdeauna să-ți lași conștiința să-ți fie călăuză”.

— A venit Archie! o auziră pe Nikki strigând.

Se uită în jur, după soțul ei. Unde e Richard? se întrebă ea speriată. Nu mi-am luat rămas bun. O văzu ca prin ceață pe Ellie îndreptându-se spre ușă cu două rucsacuri. Nicole abia mai putea respira. Îl auzi pe Patrick întrebând „Unde e unchiul Richard?” și un glas răspunse din birou: „Sunt aici, în spate”. Nicole o luă la fugă pe hol, spre birou. Richard ședea pe podea, înconjurat de componente electronice și de propriul bagaj desfăcut. Nicole rămase în prag o clipă, ținându-și respirația.

Richard o auzi în spatele lui și se întoarse.

— O, bună, iubito, spuse el cu nonșalanță. Încă nu m-am dumirit câte componente de rezervă ar trebui să iau pentru translatorii mei.

— A venit Archie, spuse încet Nicole. Richard se uită la ceas.

— Cred că e timpul să plecăm, spuse el.

Culese o mână de componente electronice și le îndesă în rucsac. Apoi se ridică și se îndreptă spre Nicole.

— Unchiule Richard! strigă Patrick.

— Vin! strigă Richard. Doar un minut.

Nicole începu să tremure în clipa în care Richard o cuprinse în brațe.

— Hei, e în ordine, spuse el. Am mai fost despărțiți. Frica lui Nicole devenise atât de puternică încât nu putea să vorbească. Încercă cu disperare să fie curajoasă, dar era imposibil. Știa că-și atinge soțul pentru ultima dată.

Îl luă pe Richard pe după gât și-l trase ușor spre ea ca să-l poată săruta. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. Voia să oprească timpul în loc, voia ca acest ultim moment să dureze o veșnicie. Ochii ei fotografiară chipul lui Richard; îl sărută cu blândețe pe buze.

— Te iubesc, Nicole, spuse el.

Preț de o clipă, ea nu crezu că-i va putea răspunde.

— Și eu te iubesc, reuși să articuleze în cele din urmă. Richard își ridică rucsacul pe umăr și-i făcu cu mâna.

Nicole rămase în prag, uitându-se în urma lui. Auzi în minte glasul lui Omeh: „Nu uita”.

Lui Nikki nu-i venea să creadă cât e de norocoasă. Acolo, în fața ei, chiar în dreptul porților Orașului de Smarald îi aștepta un struțozaur, exact cum îi spusese Archie. Se foi nerăbdătoare în timp ce maică-sa îi încheia fermoarul la haină.

— Pot să-l hrănesc, mamă? întrebă ea. Pot? Pot? Richard o ajută pe Nikki să încalece pe struțozaur.

— Mulțumesc, Boobah, spuse fetița cuibărindu-se confortabil în adâncitură.

— Sincronizarea a fost pusă la punct cu foarte mare atenție, le spuse Archie lui Richard și Ellie în timp ce înaintau pe poteca din pădure. Vom ajunge în tabără când toți soldații se așază la micul dejun. În felul ăsta ne va vedea toată lumea.

— Cum vom ști precis când să ne facem apariția? întrebă Richard.

— Cu ajutorul unor cuadroizi din câmpiile din nordul îndepărtat. De îndată ce primii soldați s-au trezit și încep să se miște pe-afară, pe lângă corturi, Timmy, prietenul tău avian va zbura pe deasupra lor, purtând un anunț scris privitor la sosirea noastră iminentă. Mesajul nostru va indica faptul că vom fi precedați de licurici și că vom flutura un steag alb, așa cum ai propus tu.

Nikki observă niște ochi ciudați uitându-se la ei din întunecimea pădurii.

— Nu-i așa că e amuzant? o întrebă pe maică-sa. Ellie nu răspunse.

Archie opri struțozaurul la aproximativ un kilometru la sud de tabăra oamenilor. Lanternele și celelalte lumini din afara corturilor înșirate departe, în fața lor păreau niște stele licărind în noapte.

— Cam în momentul ăsta, Timmy ar trebui să arunce mesajul nostru în tabără, spuse Archie.

Timp de aproape un tert înaintară cu grijă în întuneric, nevrând să folosească licuricii ca nu cumva să fie observați prea devreme. Nikki dormea liniștită, cu capul în poala mamei ei. Richard, octopăianjenul și Ellie erau încordați. Înainte de a se opri, Richard întrebase:

— Ce facem dacă soldații trag în noi, înainte să apucăm să spunem ceva?

— Facem stânga-împrejur și ne retragem cât de repede putem, răspunse Archie.

— Și dacă vin după noi cu elicoptere și reflectoare?

— Dacă aleargă cât de repede poate, struțozaurul va ajunge la pădure în aproape patru vodeni.

Timmy se întoarse la grup și raportă, cu un scurt sporovăit la care Archie răspunse în culori, că și-a îndeplinise misiunea. Apoi Richard și Timmy își luară rămas bun. Câteva clipe mai târziu, în timp ce Timmy se îndepărta în zbor spre Orașul de Smarald, doi licurici se aprinseră lângă potecă și apoi se îndreptară spre tabăra oamenilor. Richard conducea procesiunea ținând în mâna dreaptă un steag alb, iar la vreo cincizeci de metri în spatele lui venea struțozaurul care-i ducea în spate pe Ellie, Archie și copilul adormit.

Când grupul ajunse la circa patru sute de metri de tabără, Richard îi văzu pe soldați prin binoclu. Aceștia stăteau în picioare, uitându-se în direcția lor. Richard numără douăzeci și șase cu totul, inclusiv trei cu puștile în poziție de tragere și alți doi care scrutau întunericul prin binoclu.

Conform planului, Ellie, Archie și Nikki descălecară când ajunseră la vreo două sute de metri de tabără. Struțozaurul fu expediat înapoi în Orașul de Smarald, după care porniră toți patru spre soldați. Nikki protestă la început când o treziră, căci nu-și făcuse somnul, dar percepând importanța cererii mamei ei de a nu face zgomot, se potoli. Archie mergea între cei doi adulți. Nikki o ținea de mână pe mama ei și fugea ca să țină pasul cu cei mari.

— Alo, voi de colo! strigă Richard când consideră că poate fi auzit. Venim cu gânduri pașnice.

Flutură cu putere steagul alb.

— Eu sunt Richard Wakefield. Împreună cu mine se află fiica mea, Ellie, nepoata mea, Nikki și un reprezentant al octopăianjenilor.

Probabil că era o priveliște uimitoare pentru soldați, căci nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci un octopăianjen. În timp ce licuricii pluteau deasupra capetelor soldaților, Richard și grupul său ieșiră din întunericul raman. Unul dintre soldați făcu un pas înainte și spuse:

— Sunt căpitanul Enrico Pioggi, comandantul acestei tabere… În numele forțelor armate ale Noului Eden, accept capitularea voastră.

Din cauză că anunțul iminentei lor sosiri fusese transmis în tabără cu nici o jumătate de oră mai devreme, corpul de comandă din Noul Eden nu avusese timp să întocmească un plan cu privire la prizonieri. De îndată ce raportase că un grup format dintr-un bărbat, o femeie, un copil și un octopăianjen extraterestru se apropie într-adevăr de tabăra lui, căpitanul Pioggi luase din nou legătura prin radio cu comandamentul frontului din New York și ceruse instrucțiuni. Colonelul însărcinat cu campania îi spusese „să lege prizonierii” și „să rămână pe recepție pentru ordine ulterioare”.

Richard anticipase că nici un ofițer nu va întreprinde vreo acțiune hotărâtoare până nu va fi consultat Nakamura însuși. În timpul lungii lor călătorii pe struțozaur, îi spusese lui Archie că era important să folosească timpul pe care-l vor avea la dispoziție printre soldații din tabără pentru a începe să combată propaganda răspândită de guvernul Noului Eden.

Prizonierii fură percheziționați, după care soldații curioși începură să se înghesuie în jurul lor; Richard spuse cu glas puternic:

— Această ființă este ceea ce noi numim un octopăianjen. Toți octopăianjenii sunt foarte inteligenți — în unele privințe, mai inteligenți decât noi; în Semicilindrul Sudic, care se întinde de aici până la cupola polară sudică, trăiesc aproximativ cincisprezece mii de octopăianjeni. Familia mea și cu mine trăim în ținutul lor de peste un an, la propria noastră alegere, aș putea să adaug, și am descoperit că octopăianjenii sunt ființe morale și iubitoare de pace. Fiica mea Ellie și cu mine am venit împreună cu acest reprezentant al octopăianjenilor, căruia noi îi spunem Archie, pentru a încerca să găsim o cale de a opri o confruntare militară între speciile noastre.

— Nu ești soția doctorului Robert Turner? întrebă un soldat. Cea pe care au răpit-o octopăianjenii?

— Ba da, eu sunt, spuse Ellie cu un glas limpede. Numai că n-am fost răpită în adevăratul sens al cuvântului. Octopăianjenii voiau să stabilească o cale de comunicare cu noi și nu reușeau. Pe mine m-au luat pentru că au crezut că am capacitatea de a le învăța limba.

— Ființa asta vorbește? întrebă cu neîncredere alt soldat.

Până în acel moment, Archie stătuse tăcut, așa cum fusese stabilit. Toți soldații se holbară uluiți când benzile de culoare începură să izvorască din marginea din dreapta a fantei lui și să i se rotească în jurul capului.

— Archie vă salută, traduse Ellie. Vă roagă pe fiecare să înțelegeți că nici el, nici vreun alt membru al speciei lui nu vor să vă facă rău. Archie mai vrea să vă informez că știe să citească de pe buze și că va răspunde bucuros la orice întrebare din partea voastră.

— Treaba asta e pe bune? întrebă un soldat.

Între timp, căpitanul Pioggi stătea frustrat deoparte, relatându-i colonelului din New York, prin radio, ceea ce se petrecea sub ochii lui.

— Da, domnule, spunea el, culori pe cap… culori diferite, domnule, roșu, albastru, galben… ca niște dreptunghiuri, dreptunghiuri în mișcare, dau ocol capului lui și apoi apar altele… Cum ați spus, domnule?… Femeia, nevasta doctorului, domnule… se pare că ea știe ce înseamnă culorile… Nu, domnule, nu sunt deloc litere colorate, doar dungi, fâșii colorate… Chiar acum, domnule, extraterestrul vorbește cu soldații… Nu, domnule, ei nu folosesc culori… Conform spuselor femeii, octopăianjenul știe să citească de pe buze… ca o persoană cu handicap auditiv, domnule… aceeași tehnică, bănuiesc; în tot cazul, el răspunde apoi în culori și nevasta doctorului traduce… Nici un fel de armă, domnule… o mulțime de jucării, haine, obiecte cu aspect ciudat despre care prizonierul Wakefield spune că sunt componente electronice… Jucării, domnule, am spus jucării… fetița are o mulțime de jucării în rucsacul ei… Nu, aici nu avem scanner… Foarte bine, domnule… aveți idee cât s-ar putea să așteptăm, domnule?

La vremea când căpitanul Pioggi primi în sfârșit ordin să-i trimită pe prizonieri la New York cu un elicopter, Archie îi impresionase profund pe toți soldații din tabără. Începuse demonstrația uluitoarelor sale capacități mentale înmulțind în gând numere cu cinci și șase cifre.

— De unde știm noi că octopăianjenul ăsta chiar dă răspunsul corect? întrebă un soldat tânăr. Că doar ne-arată un șirag de culori și-atât.

— Omule, răspunse Richard râzând, n-ai verificat tu adineauri, pe calculatorul locotenentului, că numărul rostit de fiica mea e corect? Crezi că ea a calculat în gând rezultatul?

— A, da, răspunse tânărul. Înțeleg ce vrei să spui. Ceea ce-i copleși cu adevărat pe soldați fu extraordinara memorie a lui Archie. La îndemnul lui Richard, un soldat scrise pe o foaie de hârtie o înșiruire de câteva sute de numere și apoi îi citi lui Archie fiecare număr, pe rând. Octopăianjenul le repetă prin intermediul lui Ellie fără să facă nici măcar o greșeală. Unii soldați se gândiră că la mijloc poate fi un truc, că poate Richard îi transmitea cumva lui Archie semnale luminoase. Totuși, când Archie repetă performanța în condiții minuțios controlate, toate îndoielile se risipiră.

La primirea ordinului de transportare a prizonierilor la New York, atmosfera din tabără era relaxată și prietenească. Prima parte a planului lor reușise mai bine decât și-ar fi putut imagina. Totuși, Richard nu se simțea excesiv de încrezător când urcară la bordul elicopterului pentru a traversa o porțiune din Marea Cilindrică.

Stătură în New York numai în jur de o oră. Gărzi înarmate întâmpinară prizonierii la locul de aterizare a elicopterului din piața vestică, le confiscară rucsacurile în ciuda protestelor lui Richard și Ellie și-i expediară în Port. Richard, cu Nikki în brațe, abia dacă avu timp să admire zgârie-norii lui preferați, care se înălțau deasupra capului, în întuneric.

Iahtul care-i purtă peste jumătatea nordică a Mării Cilindrice era similar cu bărcile de plăcere pe care Nakamura și acoliții lui le foloseau pe Lacul Shakespeare. În timpul traversării, nici unul dintre gardieni nu le adresă vreun cuvânt. Nikki le adresă mai multe întrebări, dar văzând că nu primește nici un răspuns, îi șopti lui Richard chicotind:

— Boobah, oamenii ăștia nu știu să vorbească?

Un vehicul tip electrocar îi aștepta pe un doc construit de curând pentru a sprijini noile activități din Noul Eden și a Semicilindrului Sudic. Cu prețul unor eforturi și cheltuieli considerabile, oamenii practicaseră o deschizătură în zidul-barieră sudic, într-o zonă adiacentă habitatului aviano-sesil și construiseră un complex vast de docuri.

Richard se întrebă la început de ce grupul lor nu este dus direct în Noul Eden, cu elicopterul. După câteva calcule mentale rapide, conchise în mod corect că, din cauza uriașei înălțimi a zidului-barieră, a cărui limită superioară pătrundea considerabil în regiunea în care gravitatea artificială cauzată de rotația navei spațiale Rama începea să scadă substanțial, precum și din cauza lipsei probabile de piloți talentați, exista o limită maximă de altitudine până la care aveau voie să zboare elicopterele construite în grabă. Asta înseamnă că oamenii trebuie să-și transporte trupele și personalul auxiliar fie prin acest doc, fie pe calea șanțului cu apă și prin tunelul de dedesubtul celui de-al doilea habitat, își spuse Richard urcând în electrocar.

Electrocarul era condus de un biot Garcia. În fata și în spatele lor mergeau alte două vehicule similare, în ambele aflându-se oameni înarmați. Străbătură în viteză Platoul Central cufundat în beznă. Richard stătea în față, lângă șofer iar Archie, Ellie și Nikki, în spate. Richard se întorsese în scaun și cu intenția de a-i aminti lui Archie cele cinci tipuri de bioți din Noul Eden, dar Garcia îl întrerupse.

— Prizonierul Wakefield trebuie să se uite drept înainte și să tacă.

— Nu e puțintel caraghios? întrebă Richard voios. Biotul Garcia își luă mâna dreaptă de pe volan și-l izbi cu putere pe Richard peste față, cu dosul palmei. Forța loviturii îl făcu pe Richard să se clatine.

— Privirea înainte și gura închisă, repetă biotul. Această bruscă manifestare de violență o făcu pe Nikki să plângă. Ellie încercă s-o liniștească și să o facă să tacă.

— Mami, nu-mi place șoferul, spuse fetița. Zău că nu-mi place.

Intrară în habitat printr-un punct de control. În Noul Eden era noapte. Archie și cei trei oameni fură transbordați într-un alt electrocar, deschis de data asta, condus de un alt biot Garcia. Richard remarcă imediat că în Noul Eden era aproape la fel de frig ca în exteriorul habitatului, pe Rama. Electrocarul se hurducăia pe drumul aflat într-o stare jalnică. În locul unde fusese cândva stația de tren pentru satul Positano, vehiculul coti spre nord. Cincisprezece-douăzeci de oameni stăteau în jurul focurilor aprinse pe platforma de beton care înconjura vechea gară, iar alți trei sau patru dormeau întinși sub cutii de carton și haine vechi.

— Ce fac oamenii ăia, mami? întrebă Nikki.

Ellie nu răspunse, căci biotul Garcia se întoarse repede, cu o privire ostilă.

În față se vedeau deja luminile de neon ale Vegasului când electrocarul coti la stânga, pe o alee rezidențială dintr-un sector împădurit care făcuse parte, cândva, din Pădurea Sherwood. Vehiculul se opri brusc în fața unei case mari, clădită în stilul unui conac. Doi orientali înarmați cu pistoale și pumnale se apropiară de electrocar, le făcură semn pasagerilor să coboare și apoi expediară biotul.

— Veniți cu noi, spuse unul dintre bărbați.

Archie și tovarășii săi oameni intrară în casă și fură duși pe o scară lungă, într-un subsol fără ferestre.

— Aveți mâncare și apă pe masă, spuse al doilea bărbat și începu să urce scara.

— Stai puțin, spuse Richard. Rucsacurile noastre… avem nevoie de rucsacurile noastre.

— Vă vor fi returnate de îndată ce conținutul lor va fi fost verificat cu atenție, spuse tăios omul.

— Și când îl putem vedea pe Nakamura? întrebă Richard.

Bărbatul ridică din umeri, cu chipul lipsit de orice expresie, apoi o luă repede pe scări în sus.