Razboi pe Rama

4

— Ești gata, mamă? întrebă Ellie, intrând pe ușă.

— Cred că da, spuse Nicole. Cu toate că nu mă simt deloc în largul meu. În afară de partida de ieri cu tine, Max și Eponine, n-am mai jucat bridge de ani întregi.

Ellie zâmbi.

— Nu contează cât de bine joci, mamă. Am discutat aseară despre asta.

Max și Eponine așteptau pe hol, în stația de tramvai.

— Ziua de azi va fi foarte interesantă, spuse Max după ce-o salută pe Nicole. Mă întreb câți dintre ceilalți se vor arăta.

Cu o seară în urmă, Consiliul votase prelungirea boicotului cu încă trei zile. Deși Marele Bloc răspunsese listei de revendicări, ba chiar îi convinsese pe octopăianjeni, de opt ori mai numeroși decât oamenii, să le cedeze oamenilor din timpul lor petrecut în zonele comune, Consiliul considerase că multe răspunsuri tot nu erau satisfăcătoare.

La întrunirea Consiliului se mai discutase și metodele de a impune boicotul. Unii dintre cei mai protestatari participanți voiau să se instituie pedepse pentru cei care ignorau boicotul. Întrunirea se încheiase cu o înțelegere conform căreia Consiliul avea să „se ocupe în mod activ” de acei oameni care continuau să ignore recomandările Consiliului de a evita interacțiunile cu celelalte specii.

Tramvaiul din coridorul principal era aproape pustiu. În primul vagon se aflau vreo șase octopăianjeni, iar în al doilea patru octozi și două iguane. Nicole și prietenii ei erau singurii oameni din tramvai.

— Acum trei săptămâni, spuse Ellie, înainte să înceapă această ultimă rundă de tensiuni, la turneul săptămânal de bridge aveam douăzeci și trei de mese. Mă gândeam că facem progrese mari. Aveam în medie cinci-șase intrați pe săptămâni. Oameni.

În timp ce tramvaiul opri și urcă încă o pereche de octopăianjeni, Nicole întrebă:

— Ellie, cum Dumnezeu ți-a venit ideea acestor turnee de bridge? Când mi-ai spus prima dată că jucați cărți cu octopăianjenii am crezut că nu ești în toate mințile.

Ellie râse.

— La început, la scurt timp după ce ne-am instalat aici, am știut că va fi nevoie de o activitate organizată pentru a încuraja interacțiunile. Oamenii nu aveau să se ducă așa, pur și simplu, la un octopăianjen și să înceapă o conversație, nici măcar însoțiți de mine sau de un cap pătrat pe post de interpret… Jocurile păreau un mod destul de bun de a stimula amestecarea… Un timp a mers, dar a devenit repede evident că nu există joc la care chiar și cei mai pricepuți oameni să se poată pune cu octopăianjenii. Nici măcar cu handicapuri…

— La sfârșitul lunii trecute, o întrerupse Max, am jucat șah cu amicul tău, doctorul Blue. Mi-a dat la începutul jocului patru mutări avans și tot mi-a curățat tabla! A fost foarte demoralizant…

— Lovitura finală a fost primul nostru turneu de scrabble, continuă Ellie. Octopăianjenii au luat toate premiile, deși s-au folosit exclusiv cuvinte în engleză! Atunci mi-am dat seama că trebuia să vin cu un joc în care oamenii și octopăianjenii să nu joace unii împotriva celorlalți… Bridge-ul s-a dovedit perfect. Fiecare pereche e compusă dintr-un om și un octopăianjen. Nu-i nevoie ca partenerii să vorbească între ei. Am pregătit cărți convenționale în ambele limbi, și chiar și cel mai prost om poate să învețe într-o ședință numerele octozilor de la unu la șapte și simbolurile pentru cele patru suite… A mers extraordinar de bine.

Nicole clătină din cap.

— Eu tot mai cred că ești nebună, spuse ea zâmbind. Cu toate că, recunosc, ai și o urmă de geniu.

În sala complexului de recreere rezervată jocurilor de cărți se aflau numai paisprezece oameni la ora la care era programată începerea turneului de bridge. Ellie rezolvă bine situația, hotărând să aibă loc două concursuri separate, unul pentru „perechi mixte”, cum le spunea ea, și unul numai pentru octopăianjeni.

Doctorul Blue era partenerul lui Nicole. Căzură de acord să liciteze cu cinci cărți principale și se așezară la masa de lângă ușă. Din cauză că scaunele pentru octopăianjeni erau mai înalte decât cele pentru oameni, Nicole și partenerul ei stăteau ochi în ochi. Sau, mai bine zis, ochi în lentilă.

Nicole nu fusese niciodată o jucătoare de bridge excepțională. Învățase să joace la Universitatea din Tours, când tatăl ei, îngrijorat că n-are destui prieteni, o încurajase să se implice în activități extrașcolare. Mai jucase ceva bridge și în Noul Eden, unde jocul fusese la modă în primul an după colonizare. Totuși, în ciuda unui oarecare fler înnăscut pentru joc, Nicole considerase întotdeauna că bridge-ul consumă prea mult timp, și că are de făcut alte lucruri, mult mai importante.

Încă de la început, Nicole își dădu seama că doctorul Blue, la fel ca toți ceilalți octopăianjeni care veniseră la masă cu partenerii lor oameni să joace cealaltă partidă a turneului, era un jucător de cărți formidabil. La a doua mână, doctorul Blue jucă un „trei fără atu” deosebit de greu, făcând apel la finețurile unui jucător profesionist.

— Bine jucat, spuse Nicole când partenerul ei realiză contractul și o levată în plus.

— E foarte simplu, o dată ce știi unde sunt toate cărțile, răspunse în culori doctorul Blue.

Era fascinant să-i urmărești pe octopăianjeni „mânuind” cărțile. Luau cărțile de pe masă cu ultimele două articulații ale unui singur tentacul, ajutându-se de cili, firește, iar apoi le țineau în fața lentilei cu trei tentacule, câte unul la margini și altul la mijloc. Pentru a pune o carte pe masă, octopăianjenul folosea tentaculul care era mai aproape de cartea respectivă.

Între mâini, Nicole și doctorul Blue se angajau în obișnuita lor conversație însuflețită. Doctorul Blue tocmai îi spunea lui Nicole că noul Optimizator Șef era nedumerit de ultima acțiune a Consiliului, când ușa sălii de joc se deschise și intrară trei oameni, urmați de Marele Bloc și un „cap pătrat” mai mic.

Femeia din frunte, pe care Nicole o recunoscu — Emily Bronson, președinta Consiliului — se uită prin sală și apoi se îndreptă spre masa lui Nicole. Tocmai se făcuse o mutare: Ellie și doctorul Blue fuseseră înlocuiți de octopăianjenul Milky și partenera lui, o femeie cu o înfățișare plăcută, între două vârste, pe nume Margaret.

— Vai, Margaret Young, sunt uimită că te văd aici, spuse Emily Bronson. Probabil n-ai auzit că aseară Consiliul a prelungit boicotul.

Cei doi bărbați care intraseră în sală cu doamna Bronson, dintre care unul era Garland, cel cu incidentul de la bazinul de înot, o urmaseră la masa lui Nicole. Toți trei stăteau în picioare lângă Margaret.

— Emily… îmi pare rău, răspunse Margaret cu ochii în jos. Dar știi cât de mult îmi place bridge-ul.

— Aici sunt în joc mai multe, replică Emily Bronson.

Ellie se ridicase de la o masă alăturată și acum apela la Marele Bloc să pună capăt discuției care întrerupsese jocul. Dar Emily Bronson i-o luă înainte.

— Voi toți, spuse ea cu glas puternic, dați dovadă de lipsă de loialitate aflându-vă aici. Dacă plecați acum, Consiliul va trece cu vederea acest lucru. Dacă totuși rămâneți aici după ce ați fost avertizați…

Marele Bloc interveni și o informă pe doamna Bronson că ea și prietenii ei strică într-adevăr jocul. Cei trei se întoarseră să plece; mai mult de jumătate dintre jucătorii oameni se ridicară să plece și ei.

— E absurd! spuse un glas cu o claritate și o forță uluitoare.

Nicole stătea în picioare, rezemându-se cu o mână de masă.

— Așezați-vă la loc, spuse ea pe același ton. Nu vă lăsați terorizați de o instigatoare.

Toți jucătorii de bridge se întoarseră la locurile lor.

— Gura, babo! zise mânioasă Emily Bronson. Asta nu te privește pe tine.

Marele Bloc o escortă, împreună cu însoțitorii ei, afară.

— Nu aveți nici o idee, nu-i așa, doamnă Wakefield, ce sunt obiectele astea?

— Pot doar să fac presupuneri, la fel ca tine, Maria, răspunse Nicole. Probabil că sunt articole care aveau un înțeles anume pentru mama ta. La vremea respectivă am crezut că cilindrul de argint implantat sub pielea mamei tale era vreun fel de identificator folosit în grădina zoologică, dar cum nimeni din personalul administrativ al grădinii zoologice n-a supraviețuit bombardamentului, e foarte puțin probabil să putem verifica ipoteza mea.

— Ce este o „ipoteză”? întrebă fata.

— O presupunere sau o explicație pentru ceva ce s-a întâmplat, când nu există suficiente dovezi care să ducă la răspunsuri certe. Apropo, trebuie să recunosc că engleza ta este absolut impresionantă.

— Mulțumesc, doamnă Wakefield.

Stăteau împreună în holul comun aflat chiar lângă puntea de observație și beau suc de fructe. Cu toate că Nicole se afla deja de o săptămână în Grand Hotel, aceasta era prima dată când discuta în particular cu fata pe care o găsise cu șaisprezece ani în urmă printre ruinele grădinii zoologice a octopăianjenilor.

— Mama mea chiar era frumoasă? întrebă Maria.

— Era izbitoare, țin minte, deși n-am văzut-o prea bine la lumina slabă. Părea să aibă părui, tenul și ochii la fel ca tine și era de talie medie. Să fi avut treizeci și cinci de ani, poate mai puțin.

— Și tata? întrebă Maria.

— N-am văzut nimic care să-i confirme existența, răspunse Nicole. Firește, date fiind împrejurările, n-am cercetat cu atenție… Este posibil ca el să fi umblat prin Domeniul Alternativ în căutare de ajutor. Bombele culcaseră la pământ gardul care împrejmuia locul vostru. În dimineața următoare, când ne-am trezit, mi-am făcut griji că poate tatăl tău te caută, dar mai târziu, judecând după ceea ce văzusem în adăpostul vostru, m-am convins că tu și mama ta trăiați singure.

— Așadar, ipoteza dumneavoastră este că tata murise deja? întrebă cu timiditate Maria.

— Nu, nu neapărat, răspunse Nicole. N-aș fi atât de categorică… Doar că nu părea să mai fi locuit și altcineva în adăpostul vostru de câtva timp.

Maria luă o gură de suc și, timp de câteva minute, la masă domni tăcerea.

— Într-una din serile trecute, când stăteam de vorbă cu Max și Eponine, mi-ați spus, doamnă Wakefield, că presupuneți că octopăianjenii au răpit-o pe mama sau poate pe ambii mei părinți, cu mult timp înainte, dintr-un loc numit Avalon… N-am priceput bine ce spuneați…

Nicole îi zâmbi Mariei.

— Îți apreciez politețea, Maria, spuse ea. Dar cum faci parte negreșit din familie, poți să-mi spui Nicole… Avalon era o așezare în afara Noului Eden, în frigul și întunericul din Platoul Central. La început, guvernul coloniei a creat așezarea pentru a-i ține acolo în carantină pe cei care aveau un virus mortal numit RV-41. După ce a fost construit Avalonul, dictatorul Noului Eden, un bărbat pe nume Nakamura, a convins Senatul că Avalonul e un loc perfect și pentru alți oameni „anormali”, inclusiv cei care protestau împotriva guvernului, cei bolnavi mintal sau retardați…

— Pare să nu fi fost un loc foarte plăcut, comentă Maria. Benjy a stat acolo mai mult de un an, se gândi Nicole. Nu vorbește niciodată despre asta. Începu să se simtă vinovată că nu petrecuse destul timp numai cu Benjy de când se trezise. Dar el nu s-a plâns nici măcar o dată.

Nicole trebui să facă un efort ca să fie atentă la conversația cu Maria. Nouă, bătrânilor, ne fug gândurile, își zise ea. Pentru că multe lucruri pe care le vedem și le auzim ne trezesc amintiri.

— Am făcut deja unele verificări, spuse Nicole. Din păcate, tot personalul administrativ din Avalon a murit în război… Le-am descris-o pe mama ta câtorva oameni care au stat destul de mult în Avalon, dar nici un om nu-și amintește de ea.

— Crezi că era bolnavă psihic? întrebă Maria.

— E posibil, răspunse Nicole. Poate că n-o să știm niciodată cu certitudine… Întâmplător, colierul tău este cel mai bun indiciu pe care-l avem cu privire la identitatea mamei tale. Era în mod clar o adeptă a ordinului Bisericii Catolice înființat de Sfântul Michael de Siena… Ellie spune că mai sunt câțiva michaeliți la bord… Am de gând să stau de vorbă cu ei când…

Nicole se opri și se întoarse spre puntea de observație, unde se stârnise agitație. Câțiva oameni și un grup mare de octopăianjeni arătau pe fereastră și gesticulau frenetic. Doi oameni o luară la fugă spre coridorul principal, probabil pentru a-i aduce și pe alții să vadă ce vedeau ei.

Nicole și Maria se sculară de la masă, urcară treptele spre punte și se uitară pe fereastra mare. În depărtare, dincolo de tetraedrul de lumini, o navă spațială uriașă, plată pe partea superioară, asemănătoare cu un avion de transport, se apropia de Baza de Tranzit. Nicole și Maria se uitară în tăcere cum noua navă spațială devine tot mai mare.

— Ce e asta? întrebă Maria.

— Habar n-am, răspunse Nicole.

Puntea de observație se umplu rapid. Ușile se deschideau întruna pe măsură ce alți oameni, octopăianjeni, iguane și chiar o pereche de aviani intrau în sală. Mulțimea începu să le împingă pe Nicole și Maria.

Vehiculul cu partea superioară plată era extrem de lung, mai lung și decât coridoarele de transport care conectau sferele Bazei de Tranzit. Pe suprafața lui erau răspândite mai multe „bășici” transparente. Transportorul uriaș se opri în apropierea unuia dintre vârfurile sferice ale Bazei de Tranzit; din el ieși un tub lung și transparent care intră etanș în sferă.

Puntea era în fierbere. Creaturile de toate felurile se împingeau, căutând să ajungă mai aproape de fereastră. Nicole simți că nu mai are aer și încercă să se dea la o parte din mulțimea înghesuită. Fu împinsă în toate direcțiile și se pierdu de Maria. Un val puternic o prinse dintr-o parte și o izbi de perete. Simți o durere ascuțită în șoldul stâng în urma impactului. Poate că ar fi fost călcată în picioare în învălmășeala care se creă, dacă Marele Bloc și alți roboți n-ar fi intrat în mulțime să restabilească ordinea.

Nicole se simțea foarte rău când Marele Bloc ajunse la ea. Durerea din șold era insuportabilă. Nu putea să meargă.

— Asta e doar o latură a bătrâneții, spuse Vulturul. Trebuie să fii mai atentă.

El și Nicole se aflau singuri în cameră. Ceilalți se duseseră la micul dejun.

— Nu-mi place să fiu fragilă, spuse Nicole. Și nu-mi place nici să stau și să nu fac nimic, de teamă să nu pățesc ceva.

— Șoldul ți se va vindeca, spuse Vulturul. Dar o să mai dureze. Ai noroc că nu e fracturat. La vârsta ta, un șold fracturat poate face dintr-un om un invalid pe viață.

— Mulțumesc pentru cuvintele de liniștire, spuse Nicole. Bău puțină cafea. Stătea întinsă pe rogojină, cu capul sprijinit de mai multe perne.

— Dar am vorbit destul despre mine… Să trecem la lucruri mai importante… Ce e cu nava aia spațială plată?

— Ceilalți oameni au început deja să-i spună transportor, spuse Vulturul. E un nume foarte potrivit.

Urmă o scurtă tăcere.

— Ei, haide, nu face pe misteriosul cu mine, spuse Nicole. Zac aici, îndopată cu doctorii, și tot mă doare… N-ar trebui să-ți scot informațiile cu cleștele.

— Această fază a operațiunii se va încheia curând, spuse extraterestrul. Unii dintre voi vor fi transferați în transportor, iar ceilalți se vor muta la Baza de Tranzit.

— Și ce se va întâmpla pe urmă? întrebă Nicole. Și cum se hotărăște cine și unde merge?

— Asta încă nu pot să-ți spun, dar îți voi spune că tu ai să mergi la Baza de Tranzit… Dar dacă dezvălui cuiva ceea ce tocmai ți-am împărtășit, pe viitor n-am să-ți mai dau nici o informație în avans… Vrem ca tranziția să decurgă în ordine…

— Voi vreți întotdeauna ca lucrurile să fie ordonate… și, drept să-ți spun, mi-ai dat informații tare importante.

— Tu știi mai mult decât oricine.

— Mare scofală, bombăni Nicole și mai luă o gură de cafea. Apropo, nu aveți la Baza de Tranzit vreun doctor magician care să-și treacă bagheta fermecată peste contuzia asta și s-o facă să dispară?

— Nu, dar îți putem da un șold nou, dacă vrei, răspunse Vulturul. Sau un pseudo-șold, cum cred că l-ai numi tu.

Nicole clătină din cap și gemu când își schimbă poziția pentru a pune ceașca de cafea pe podea.

— E groaznic să fii bătrân, spuse ea.

— Îmi pare rău, spuse Vulturul, pregătindu-se să plece. Am să trec pe la tine ori de câte ori am să pot…

— Înainte să pleci, mai am o treabă cu tine… Nai mi-a cerut să te rog să intervii în favoarea lui Galileo… Ar vrea ca el să revină în familie.

— Asta nu mai are importanță acum, spuse Vulturul în timp ce pleca. În patru sau cinci zile nu veți mai fi aici… La revedere, Nicole. Să nu încerci să mergi — folosește scaunul cu rotile pe care ți l-am adus. Șoldul nu ți se va vindeca decât dacă n-ai să-ți lași greutatea pe el.