Razboi pe Rama

7

Visele veneau unul după altul, uneori fără pauză. Henry râdea de ea pentru că e neagră, apoi un coleg de facultate îngâmfat o oprea să facă o greșeală gravă în timpul unei banale operații de amigdale. Nicole mergea pe o plajă cu nisip și deasupra capului ei atârnau nori negri. In depărtare, o siluetă tăcută, cu glugă, îi făcea semn să se apropie. Asta-i Moartea, își spuse Nicole în vis. Dar era o glumă sinistră. Când ajunse lângă siluetă și-i atinse mâna întinsă, Max Puckett își scoase gluga și izbucni în râs.

Se târa în genunchi într-o conductă de ciment întunecoasă, de sub pământ. Genunchii ei începuseră să sângereze. Sunt aici, spuse glasul lui Katie. Unde ești? întrebă Nicole frustrată. Sunt în spa-te-le tău, ma-mă, spuse Benjy. Apa începu să umple conducta. Nu pot să-i găsesc. Nu pot să-i ajut.

Nicole înotă cu dificultate. Curentul din conductă era puternic. O luă cu el, o scoase afară, deveni un pârâu într-o pădure. Hainele lui Nicole se agățară într-o tufă care atârna peste pârâu. Se ridică în picioare și se eliberă. Porni pe o potecă.

Era noapte. Auzea câteva păsărele și vedea luna deasupra prin câte o spărtură din coroanele copacilor înalți. Poteca șerpuia înainte și înapoi. Ajunse la o bifurcație. Pe unde s-o iau? se întrebă Nicole în vis. Vino cu mine, spuse Genevieve, ieșind din pădure și luând-o de mână. Ce cauți aici? spuse Nicole. Genevieve râse. Aș putea să te întreb același lucru.

Katie, tânără, venea pe potecă înspre ele. Bună, mamă, spuse ea, luând-o pe Nicole de cealaltă mână. Te deranjează dacă merg cu tine? Deloc, răspunse Nicole.

Pădurea se îndesea în jurul lor. Nicole auzi pași în spate și se întoarse din mers. Patrick și Simone îi întoarseră zâmbetul. Aproape am ajuns, spuse Simone. Unde mergem? întrebă Nicole. Dumneavoastră trebuie să știți, doamnă Wakefield, răspunse Maria. Dumneavoastră ne-ați spus să venim. Fata mergea acum alături de Patrick și Simone.

Nicole și cei cinci tineri intrară într-un luminiș. În mijloc ardea un foc de tabără. Omeh veni din cealaltă parte a focului și-i salută. După ce formară un cerc în jurul focului, șamanul își dădu capul pe spate și începu să cânte în senufo. Sub privirile lui Nicole, fața lui Omeh începu să se cojească de piele, dezvăluindu-i craniul înspăimântător. Totuși incantația continua. Nu, nu, spuse Nicole. Nu.

— Ma-ma, spuse Benjy. Trezește-te, ma-ma… Visezi urât.

Nicole se frecă la ochi. Văzu o lumină în cealaltă parte a camerei.

— Cât e ceasul, Benjy? întrebă ea.

— E târziu, ma-ma, răspunse el zâmbind. Kepler a ple-cat cu ceilalți la mi-cul dejun… Am vrut să te lă-săm să dormi.

— Mulțumesc, Benjy, spuse Nicole mișcându-se ușor pe rogojină.

Simți durerea din șold. Se uită prin cameră și-și aduse aminte că Patrick și Nai plecaseră.’ Pentru totdeauna, se gândi Nicole, luptându-se cu revenirea durerii.

— Vrei să faci un duș? întrebă Benjy. Aș putea să te-ajut să te dez-braci și să te duc în bra-țe la duș.

Nicole își privi fiul ei care începea să chelească. Am greșit făcându-mi griji pentru tine, se gândi ea. Te-ai fi descurcat grozav fără mine.

— Vai, Benjy, mulțumesc, spuse ea. Ar fi foarte plăcut.

— Am să în-cerc să fiu blând, spuse el descheind nasturii halatului mamei sale. Dar te rog să-mi spui dacă te doa-re.

După ce o dezbrăcă de tot, Benjy o luă în brațe și porni cu ea către duș. După doi pași se opri.

— Ce s-a întâmplat, Benjy? întrebă Nicole. Benjy zâmbi fâstâcit.

— N-am gân-dit pla-nul prea bine, ma-ma, spuse el. Trebuia mai întâi să po-tri-vesc apa.

Se întoarse, o așeză pe Nicole la loc pe rogojină și se duse la duș. Nicole auzi apa curgând.

— Po-tri-vit de fier-bin-te, nu-i așa? strigă el.

— Așa e, răspunse Nicole.

După câteva secunde, Benjy se întoarse și o ridică în brațe.

— Am pus două pro-soa-pe pe jos, ca să nu-ți fie prea ta-re sau prea frig, spuse el.

— Mulțumesc, fiule.

Benjy vorbi cu ea în timp ce Nicole stătea pe prosoapele de pe podea și lăsa apa înviorătoare să-i curgă pe corp. Îi aduse săpun și șampon când i le ceru. După ce termină, Benjy își ajută mama să se șteargă și să se îmbrace. Apoi o duse spre scaunul cu rotile.

— Apleacă-te, te rog, spuse Nicole când el o așeză în scaun.

Îl sărută pe obraz și-i strânse mâna.

— Îți mulțumesc pentru tot, Benjy, spuse ea neputând să-și rețină lacrimile care-i inundau ochii. Mi-ai fost de mare ajutor. Ai fost minunat.

Benjy stătea lângă mama sa, tot numai zâmbet.

— Te iu-besc, ma-ma. Sunt fe-ri-cit să te ajut.

— Și eu te iubesc, fiule, spuse Nicole, strângându-i iar mâna. Acum vii cu mine la micul dejun?

— Ăsta era pla-nul meu, spuse Benjy, continuând să zâmbească.

Înainte ca Nicole și Benjy să termine de mâncat, Vulturul veni spre ei în sala cantinei.

— Doctorul Blue și cu mine te vom aștepta în camera ta, spuse Vulturul. Vrem să-ți facem un consult fizic amănunțit.

Când Nicole și Benjy se întoarseră, în cameră fusese deja instalat un echipament medical sofisticat. Doctorul Blue injectă alte microsonde direct în pieptul lui Nicole și un alt set de sonde în regiunea rinichilor. Pe toată durata consultului, Vulturul și doctorul Blue conversară în limba în culori a octopăianjenilor. Benjy își ajută mama când i se ceru să se ridice sau să se miște. Era absolut fascinat de talentul Vulturului de a vorbi în culori.

— Cum ai în-vă-țat să faci asta? îl întrebă Benjy pe Vultur la un moment dat.

— Tehnic vorbind, n-am învățat nimic, răspunse Vulturul. Cei care m-au proiectat au adăugat la structura mea o pereche de subsisteme specializate, unul care să-mi permită să interpretez culorile octopăianjenilor, iar celălalt să facă pe fruntea mea modelele colorate.

— N-a tre-bu-it să mergi la școa-lă? insistă Benjy.

— Nu, spuse simplu Vulturul.

— Pro-iec-tan-ții tăi ar putea să fa-că asta și pentru mine? întrebă Benjy câteva clipe mai târziu, după ce Vulturul și doctorul Blue își reluară discuția despre starea lui Nicole.

Vulturul se întoarse și se uită la Benjy.

— Eu în-văț foarte greu, spuse acesta. Ar fi mi-nu-nat dacă ci-ne-va mi-ar băga pur și sim-plu ceva în cre-ier.

— Nu prea știm cum să facem asta, spuse Vulturul.

Când examenul medical se termină, Vulturul îi ceru lui Benjy să strângă toate lucrurile lui Nicole.

— Unde mergem? întrebă Nicole.

— La o plimbare cu naveta, spuse Vulturul. Vreau să discut cu tine în amănunt despre starea ta fizică și te duc într-un loc unde orice urgență poate fi rezolvată rapid.

— Credeam că lichidul albastru și toate sondele alea din mine sunt suficiente…

— Vorbim mai târziu despre asta, o întrerupse Vulturul luând bagajul de la Benjy și mulțumindu-i pentru ajutor.

— Stai așa, să mă conving că am înțeles bine discuția din această ultimă jumătate de oră, spuse Nicole în microfonul din cască, în timp ce naveta se apropia de jumătatea drumului dintre steaua de mare și Baza de Tranzit. Inima mea nu mai rezistă decât cel mult zece zile, în ciuda tuturor minunilor voastre medicale, rinichii mei abia dacă mai funcționează, iar ficatul meu dă semne de deteriorare severă. Am rezumat corect?

— Da, spuse Vulturul.

Nicole schiță un zâmbet forțat.

— Ai și vreo veste bună?

— Mintea ta continuă să funcționeze admirabil, iar contuzia de la șold se va vindeca până la urmă, presupunând că nu te vor omorî alte boli înainte.

— Așadar, îmi propui să mă internez azi în echivalentul vostru de spital, acolo la Baza de Tranzit, și să mi se înlocuiască inima, rinichii și ficatul cu niște mașinării sofisticate care pot îndeplini aceleași funcții?

— S-ar putea să mai trebuiască înlocuite și alte organe, dacă tot facem o operație majoră, spuse Vulturul. Pancreasul tău are perioade când nu funcționează și întregul tău aparat sexual e scos din uz… Ar trebui să te gândești la o histerectomie totală.

Nicole clătină din cap.

— În ce punct își pierd toate astea noima? Indiferent ce faci acum, e doar o problemă de timp ca un alt organ să cedeze. Ce va urma? Plămânii mei? Sau poate ochii?… Mi-ai face un transplant de creier dacă n-aș mai putea gândi?

— Am putea să-ți facem, răspunse Vulturul.

Nicole rămase tăcută aproape un minut, apoi spuse:

— Poate că pentru tine nu prea are sens, pentru că în mod sigur nu e ceva ce aș putea numi „logic”, dar nu-mi prea surâde ideea de a deveni o ființă hibrid.

— Ce vrei să spui? întrebă Vulturul.

— În ce punct încetez să mai fiu Nicole des Jardins Wakefield? Dacă inima, creierul, ochii și urechile îmi sunt înlocuite cu niște mașinării, mai sunt eu Nicole? Sau sunt altcineva, altceva?

— Întrebarea nu are nici o relevanță, spuse Vulturul. Ești doctor, Nicole. Gândește-te la cazul unui schizofrenic care trebuie să ia în mod regulat medicamente pentru modificarea funcțiilor creierului. Își mai păstrează persoana asta identitatea? Este aceeași întrebare filozofică, privită din altă perspectivă.

— Înțeleg ce vrei să spui, zise Nicole după altă tăcere scurtă. Dar asta nu-mi schimbă sentimentele… Îmi pare rău dar, dacă am de ales, și tu mi-ai dat de înțeles că am, refuz oferta… Cel puțin azi, în tot cazul.

Vulturul se uită lung la Nicole câteva secunde. Apoi introduse un alt set de parametri în sistemul de control al navetei. Vehiculul își schimbă direcția.

— Ne întoarcem în steaua de mare? întrebă Nicole.

— Nu imediat, răspunse Vulturul. Mai întâi vreau să-ți arăt ceva.

Extraterestrul scoase din punga de la brâu un tub mic care conținea un lichid albastru și un dispozitiv necunoscut.

— Te rog să-mi dai brațul. Nu vreau să mori înainte ca după-amiaza aceasta să se fi încheiat.

În timp ce se apropiau de Modulul de Locuit de la Baza de Tranzit, Nicole i se plânse Vulturului de modul „mai puțin cinstit” în care fusese rezolvată împărțirea rezidenților stelei de mare în două grupuri.

— Ca de obicei, spuse Nicole, nu poți fi acuzat că ai spus o minciună — doar că ai tăinuit informații vitale.

— Uneori, pentru noi nu există moduri bune de a îndeplini o sarcină. În acele cazuri alegem modul de acțiune cel mai puțin nesatisfăcător… Ce te așteptai să facem? Să le spunem de la început rezidenților că n-o să avem grijă de toți la nesfârșit, generație după generație? S-ar fi creat un haos… În plus, nu cred că apreciezi suficient tot ce-am făcut noi. Am salvat mii de ființe de pe Rama, dintre care majoritatea probabil că ar fi murit într-un conflict interspecii dacă nu interveneam noi… Nu uita că toate ființele, inclusiv cele repartizate pentru Transportor, vor avea voie să-și ducă viața până la sfârșit.

Nicole rămase tăcută. Încerca să-și imagineze cum avea să fie viața în Transportor fără reproducere. Mintea ei duse scenariul într-un posibil viitor îndepărtat, când nu vor mai rămâne doar câțiva indivizi.

— N-aș vrea să fiu ultimul om rămas în viață în Transportor, spuse ea.

— Acum vreo trei milioane de ani a existat în această parte a galaxiei o specie care, timp de aproape un milion de ani, a cunoscut prosperitatea. Membrii acestei specii erau ingineri formidabili și au construit unele din cele mai uimitoare clădiri văzute vreodată. Sfera lor de influență s-a extins rapid, până au ajuns să domine o regiune care acoperea mai mult de douăzeci de sisteme stelare. Era o specie era erudită, miloasă și înțeleaptă. Dar au făcut o greșeală fatală.

— Ce greșeală? întrebă curioasă Nicole.

— Genomul lor conținea mult mai multe informații decât al vostru. Reprezenta rezultatul a patru miliarde de a ani de evoluție naturală și era extrem de complicat. Primele lor experiențe de inginerie genetică, realizate atât pe alte specii, cât și pe ei înșiși, au avut un succes fără seamăn. Ei credeau că înțeleg ceea ce fac. Dar, fără știrea lor, încet dar sigur, robustețea genelor transmise de la o generație la alta se deteriora… Când în sfârșit au înțeles ce și-au făcut singuri, era prea târziu. Nu conservaseră nici un specimen „curat”, intact, din zilele de început, de dinainte de a fi început să-și modifice genele. Nu exista cale de întoarce. Nu puteau face nimic… Imaginează-ți că ești nu doar ultimul membru al grupului tău de pe o navă spațială izolată precum Transportorul, ci ultimul supraviețuitor al unei specii cu istorie, artă și cunoștințe bogate… Enciclopedia noastră conține multe povești de felul ăsta și fiecare cuprinde cel puțin o lecție intuitivă.

Naveta trecu printr-un port deschis în modulul sferic și se opri lângă un perete. Pe fiecare parte se activau automat brațe de oprire, pentru a ține vehiculul în loc. O rampă ducea de la navetă la o pasarelă care, la rândul ei, ducea spre centrul complexului de transport.

Nicole râse.

— Conversația noastră m-a absorbit atât de tare încât nici nu m-am uitat la modulul ăsta din afară.

— N-ai fi văzut multe lucruri noi, replică Vulturul. Apoi extraterestrul se întoarse spre Nicole, îi luă mâinile înmănușate și îi spuse ceva foarte neobișnuit.

— În mai puțin de o oră vei trăi ceva ce te va ului și-ți va stârni emoțiile. La început ne-am gândit ca această excursie să fie o surpriză totală. Dar, dată fiind starea slăbită a organismului tău, nu putem risca să te copleșească impactul emoțional… De aceea am hotărât să-ți spunem de la început ce vom face.

Nicole își simți pulsul accelerându-se. Despre ce vorbește? se întrebă ea. Ce poate fi atât de neobișnuit…?

— Vom urca într-un vehicul mic care ne va duce câțiva kilometri în acest modul. La capătul acestei scurte călătorii te vei reîntâlni cu fiica ta Simone și cu Michael O’Toole.

— Poftim?! strigă Nicole smulgându-și mâinile din ale Vulturului și punându-le pe cască. Am auzit bine? Ai spus că am să-i văd pe Simone și pe Michael?

— Da, răspunse Vulturul. Te rog, Nicole, încearcă să te liniștești…

— Dumnezeule! exclamă Nicole ignorându-i vorbele. Nu-mi vine să cred. Pur și simplu nu-mi vine să cred… Sper că nu e o glumă crudă…

— Te asigur că nu e…

— Dar cum se face că Michael e încă în viață? întrebă Nicole. Trebuie să aibă cel puțin o sută douăzeci de ani…

— L-am ajutat cu magia noastră medicală, cum o numești tu.

— O, Simone, Simone! strigă Nicole. E adevărat? Chiar e adevărat?

Lacrimile întârziaseră să apară, din cauza șocului. Acum îi curgeau șiroaie pe obraji. În ciuda durerii din șold, Nicole aproape sări de pe locul ei ca să-l îmbrățișeze pe Vultur.

— Mulțumesc, o, îți mulțumesc! Nici nu știi cât înseamnă asta pentru mine.

Vulturul ținu în loc scaunul lui Nicole în ascensorul cu care coborau în centrul principalului complex de transport. Ea aruncă o privire în jur. Stația era exact ca aceea pe care și-o amintea de la Baza de Tranzit din apropierea lui Sirius. Avea cam douăzeci de metri înălțime și era circulară. O jumătate de duzină de trotuare mobile înconjurau zona centrală, fiecare ducând într-un alt tunel boltit. Deasupra tunelelor, în dreapta, erau două structuri cu mai multe nivele.

— Trenurile care fac legătura între module pleacă de acolo, de sus? întrebă Nicole, amintindu-și călătoria făcută cu Simone și Katie când erau mici.

Vulturul dădu din cap. Împinse scaunul ei cu rotile pe unul din trotuarele în mișcare și părăsiră centrul stației. Parcurseră câteva sute de metri printr-un tunel, apoi trotuarul mobil se opri.

— Mașina noastră trebuie să fie chiar în dreapta, în primul coridor, spuse Vulturul.

Mica mașină, care se deschidea de sus, avea două locuri. Vulturul o ridică în brațe pe Nicole și o așeză pe un loc, apoi strânse scaunul cu rotile într-un pachet nu mai mare ca o servietă și-l puse într-un buzunar din exteriorul vehiculului. Curând după aceea, mașina porni prin labirintul de culoare fără ferestre, de un crem pal. Nicole era extraordinar de tăcută. Încerca să se convingă pe sine că-și va revedea în scurt timp fiica pe care o lăsase într-un alt sistem stelar cu foarte mulți ani în urmă.

Călătoria prin Modulul de Locuit părea interminabilă. La un moment dat se opriră și Vulturul îi spuse lui Nicole că poate să-și scoată casca.

— Suntem aproape? întrebă ea.

— Încă nu, dar ne aflăm deja în zona lor atmosferică. De două ori întâlniră extratereștri fascinanți, în vehicule care mergeau în direcția opusă, dar Nicole era prea emoționată ca să fie atentă și la altceva decât la ceea ce se petrecea în mintea ei. Liniștește-te, îi spuse un glas interior. Nu fi absurd, răspunse alt glas. Sunt pe cale să-mi văd o fiică pe care n-am mai văzut-o de patruzeci de ani. N-am cum să rămân calmă.

— … În felul ei, viața lor a fost tot atât de ieșită din comun ca a ta, spunea Vulturul. Diferită, firește, total diferită. Azi-dimineață devreme, când l-am dus pe Patrick să-i vadă…

— Ce-ai spus? întrebă brusc Nicole. Ai spus că Patrick i-a văzut azi dimineață? L-ai dus pe Patrick să-și vadă tatăl?

— Da, răspunse Vulturul. Întotdeauna am avut în plan această revedere, atâta timp cât totul mergea conform programului… De fapt, nici tu și nici Patrick nu i-ați fi văzut pe Simone, Michael și copiii lor…

— Copii! exclamă Nicole. Mai am și alți nepoți!

— … decât după ce vă veți fi instalat la Baza de Tranzit, dar când Patrick a solicitat reconsiderarea… Ei bine, ar fi fost lipsit de inimă să-l lăsăm să plece pentru totdeauna fără să-și vadă tatăl biologic…

Nicole nu se mai putu abține, se întoarse și-l sărută pe Vultur pe obrazul cu pene.

— Și Max spunea că nu ești decât o mașină rece. Cât s-a înșelat!… Îți mulțumesc… Îți mulțumesc în numele lui Patrick…

Tremura de emoție. În clipa următoare, nu mai putu să respire. Vulturul opri repede mașina.

— Unde mă aflu? întrebă Nicole, ieșind dintr-o ceață deasă.

— Suntem parcați chiar în interiorul zonei împrejmuite în care trăiesc Michael, Simone și copiii lor, spuse Vulturul. Suntem aici de aproximativ patru ore. Ai adormit.

— Am avut un atac de inimă? întrebă Nicole.

— Nu chiar… Doar o dereglare. M-am gândit să te duc imediat la spital, dar am decis să aștept până te trezești. În plus, am la mine majoritatea medicamentelor…

Vulturul se uită la ea cu ochii lui intens albaștri.

— Ce vrei, Nicole? întrebă el. Să-i vizitezi pe Simone și pe Michael, cum am plănuit, sau să mergi la spital? E alegerea ta, dar înțelege că…

— Știu, îl întrerupse Nicole oftând, trebuie să am grijă să nu mă agit prea mult… Vreau s-o văd pe Simone, chiar dacă ăsta e ultimul lucru din viața mea… Poți să-mi dai ceva care să mă calmeze, dar să nu mă facă apatică sau să mă adoarmă?

— Un sedativ slab te va ajuta, dacă te străduiești în mod conștient să-ți stăpânești emoțiile, spuse Vulturul.

— În regulă. Îmi voi da toată silința.

Vulturul băgă mașina pe un drum pavat, străjuit de copaci înalți. Nicole își aminti de toamna pe care o petrecuse în New England cu tatăl ei, în adolescență. Frunzele din copaci erau roșii, aurii și maro.

— E frumos, spuse ea.

Mașina se înscrise într-o curbă și trecu pe lângă un gard alb care împrejmuia o zonă cu iarbă. În țarc erau patru cai. Printre ei mergeau doi oameni, doi adolescenți.

— Tinerii sunt reali, spuse Vulturul. Caii sunt simulări. În vârful unui deal cu pantă lină era o casă albă, mare, cu două nivele și acoperiș negru. Vulturul trase pe aleea circulară și opri mașina. Un moment mai târziu, ușa casei se deschise și dinăuntru ieși o femeie înaltă, frumoasă, neagră ca tăciunele, cu părul încărunțit.

— Mamă! strigă Simone, luând-o la fugă spre mașină. Nicole abia avu timp să deschidă portiera că Simone se și aruncă în brațele mamei sale. Cele două femei se sărutară și se îmbrățișară plângând. Nici una nu putea vorbi.