Razboi pe Rama

5

— El e prietenul nostru, Archie… Ne-a fost de mare ajutor cât am stat aici… Archie, ei sunt părinții mei.

Octopăianjenul răspunse printr-o frază care începu cu stacojiu strălucitor, urmat de verde-lișiță, albastru-levănțică, două nuanțe de galben (galben-șofran și galben-lămâie) și, la urmă, purpuriu. Banda de culori făcu o tură completă în jurul capului sferic al octopăianjenului, apoi dispăru iar în marginea din stânga a șanțului format de două linii zimțate lungi, paralele pe mijlocul feței lui.

— Archie spune că e bucuros să vă cunoască, mai ales după ce a auzit atâtea despre voi, spuse Ellie.

— Știi să-i citești culorile? întrebă Nicole, absolut uluită.

— Ellie e grozavă, spuse Eponine. Le-a prins foarte repede limba.

— Dar tu cum vorbești cu ei? întrebă Nicole.

— Au vederea incredibil de ascuțită și sunt deosebit de inteligenți, spuse Ellie. Archie și alți doisprezece au învățat deja să descifreze mișcarea buzelor noastre… Dar, mamă, despre toate astea putem vorbi mai târziu. Mai întâi povestește-mi despre Nikki și despre Robert. Ce fac? Cum se simt?

— Fiica ta se face pe zi ce trece tot mai drăgălașă și-i este grozav de dor de tine… Însă mă tem că Robert nu și-a revenit complet de pe urma celor întâmplate. Încă se consideră vinovat că nu te-a protejat mai bine…

Octopăianjenul Archie urmări politicos conversația timp de mai multe minute, apoi o atinse pe Ellie pe umăr și-i reaminti că, probabil, părinții ei sunt obosiți și înfrigurați.

— Mulțumesc, Archie, spuse Ellie. În regulă, iată planul. Voi doi intrați în oraș și rămâneți cel puțin noaptea asta și mâine — chiar lângă poartă a fost amenajat un fel de apartament de hotel pentru noi patru — iar poimâine sau când veți fi odihniți pe deplin, ne întoarcem la ceilalți. Merge și Archie cu noi.

— De ce să nu veniți voi trei cu noi, pur și simplu, și să ne întoarcem la ceilalți? întrebă Richard după o scurtă tăcere.

— Și eu am pus aceeași întrebare, tată… dar n-am primit un răspuns pe care să-l consider satisfăcător…

Benzile de culoare din jurul capului lui Archie o întrerupseră pe Ellie.

— Bine, îi spuse ea octopăianjenului înainte de a se întoarce spre părinții ei. Archie spune că octozii țin neapărat ca voi doi să vă faceți o idee clară despre ei — în fine, despre asta putem discuta după ce ne instalăm în apartamentul nostru.

Marile porți ale Orașului de Smarald se deschiseră larg când cei patru oameni și însoțitorul lor octopăianjen ajunseră la vreo zece metri depărtare. Richard și Nicole nu erau deloc pregătiți pentru copleșitoarea varietate de priveliști ciudate care le întâmpină privirea la intrarea în oraș. Chiar în fața lor se deschidea un bulevard larg, având de o parte și de alta un șir neîntrerupt de structuri scunde care duceau la o clădire înaltă în formă de piramidă, colorată în roz și albastru, aflată la o distanță de mai multe sute de metri.

Richard și Nicole erau practic în transă când făcură primii pași în orașul octopăianjenilor. Nici unul dintre ei nu avea să uite vreodată acest prim moment incredibil. Îi înconjura un caleidoscop de culori. Toate elementele orașului — străzile, clădirile, ciudatele decorațiuni care străjuiau bulevardul, plantele din grădină (dacă, într-adevăr, asta erau) și numeroasele specii de animale care păreau să alerge în toate direcțiile — erau împodobite cu culori strălucitoare. Un grup de patru viermi mari sau șerpi, semănând cu niște acadele în formă de baston doar că mult mai intens colorate, stăteau încolăciți pe pământ, chiar lângă poartă, în stânga lui Richard și Nicole. Stăteau cu capetele ridicate, făcând parcă eforturi să-i vadă cât mai bine pe vizitatorii străini. Animale colorate în nuanțe vii de roșu și galben, cu opt picioare și clești ca de homar, cărau vergele groase, verzi într-o intersecție aflată la cincizeci de metri în fața lui Richard și Nicole.

Bineînțeles că erau zeci, poate sute de octopăianjeni veniți în zona porții să-i zărească pe cei doi oameni necunoscuți care le vizitau orașul. Ședeau în grupuri în fața clădirilor, stăteau „în picioare” pe marginea bulevardului, ba chiar mergeau pe acoperișuri. Și toți vorbeau simultan în limba lor alcătuită din benzi de culori strălucitoare, accentuând decorațiunile statice ale scenei străzii prin explozii dinamice de diverse nuanțe.

Nicole se uită în jur, aruncând doar o privire în treacăt fiecăreia dintre bizarele creaturi care o priveau lung. Apoi lăsă capul pe spate și se uită la cupola verde care se înălța departe, deasupra capului ei. Ici și colo se putea vedea un fel de schelet subțire, flexibil, dar cea mai mare parte a bolții era acoperită cu un strat verde, dens.

— Tot tavanul e alcătuit din viță și din alte plante, de pe care animale care seamănă cu niște insecte recoltează fructele și florile folositoare, o auzi ea pe Ellie. Este un întreg ecosistem viu care are avantajul suplimentar de a constitui un excelent înveliș pentru oraș, izolându-l de frigul și atmosfera de pe Rama. Ai să vezi, după ce se închid porțile, ce temperatură plăcută este în mod normal în oraș.

Sub cupolă, de jur împrejur, erau împrăștiate vreo douăzeci de surse de lumină foarte strălucitoare, considerabil mai mari ca licuricii care-i călăuziseră pe Richard și Nicole pe domeniul octopăianjenilor. Nicole încercă să studieze una dintre lumini, dar renunță repede, din cauză că era prea puternică pentru ochii ei. Dacă nu mă înșel, tot acest iluminat îl asigură ciorchini de licurici ca aceia care ne-au condus aici, își spuse ea.

Oare oboseala, emoția sau amândouă la un loc au făcut-o pe Nicole să-și piardă echilibrul? Indiferent de motiv, în timp ce se uita la cupola verde de deasupra ei, Nicole simți că se învârte pământul cu ea. Se clătină și întinse mâna spre Richard. Valul de adrenalină care însoți amețeala și teama subită îi făcură inima să o ia la galop.

— Ce este, mamă? întrebă Ellie, alarmată de paloarea ei.

— Nimic, spuse Nicole, respirând rar. Nimic… Am amețit o clipă, atâta tot.

Nicole se uită în jos, în pământ, ca să-și recapete siguranța pe picioare. Strada era pavată cu plăci pătrate, viu colorate, asemănătoare cu gresia. La nu mai mult de cincizeci de centimetri în fața ei ședeau trei creaturi ciudate pe care nu le mai văzuse. Cam de mărimea unor mingi de baschet, aveau o emisferă superioară de culoare bleumarin, dintr-un material ondulat care semăna în unele privințe atât cu creierul uman, cât și cu o meduză care plutește la suprafața apei. În centrul acestei mase în continuă mișcare se vedea un orificiu rotund, întunecat din care ieșeau două antene subțiri, de vreo douăzeci de centimetri lungime, cu ganglioni sau noduri la distanțe de doi-trei centimetri. Fără să vrea, Nicole făcu un pas înapoi, simțindu-se instinctiv amenințată de aceste animale bizare; antenele acestora se învârtiră și trioul fugi repede către marginea bulevardului.

Nicole se uită repede în jur. După benzile de culori în jurul capetelor tuturor octopăianjenilor pe care-i vedea, Nicole știu că ei îi comentează ultima reacție. Se simți dintr-o dată despuiată, pierdută și total copleșită. De undeva dinlăuntrul ei veni un vechi și puternic semnal de pericol. Nicole se temu că e pe cale să țipe.

— Ellie, spuse ea încet, cred că pentru azi îmi ajunge… Putem merge înăuntru?

Ellie își luă mama de braț și o conduse spre o ușă a celei de-a doua structuri de pe partea dreaptă a bulevardului.

— Octozii au lucrat zi și noapte ca să transforme aceste încăperi… Sper că sunt mulțumitoare.

Nicole rămase cu ochii ațintiți la scena străzii din orașul octopăianjenilor, însă ceea ce vedea nu mai pătrundea prea adânc în partea conștientă a minții ei. Visez, își spuse când prin câmpul ei vizual trecu un grup de creaturi verzi și subțiratice care semănau cu niște bile de popice pe picioroange. În realitate nu poate exista nicăieri un loc ca acesta.

— Și nervii mei au fost un pic suprasolicitați, spuse Richard. Am tras spaima aia în pădure. Plus că drumul făcut în trei zile a fost lung, mai ales pentru niște oameni bătrâni… Nu-i de mirare că mama ta a ajuns să se simtă dezorientată — scena aceea de afară era tare ciudată.

Ellie spuse:

— Archie nu mai știa cum să se scuze înainte să plece. A încercat să explice că au permis accesul liber în zona porții gândindu-se că tu și cu mama veți fi fascinați… Nu s-au gândit că ar putea fi prea mult…

Nicole se ridică încet pe pat.

— Nu-ți face griji, Ellie, spuse ea. N-am devenit chiar atât de fragilă… Cred doar că nu eram pregătită, mai ales după atâta efort și atâtea emoții.

— Vrei să te mai odihnești, mamă, sau ai prefera să mănânci ceva?

— Mă simt bine, serios, susținu Nicole. Să continuăm cu ce-ați plănuit… Apropo, Eponine, spuse ea, întorcându-se spre franțuzoaică, trebuie să-mi cer scuze pentru lipsa noastră de politețe. Richard și cu mine am fost atât de nerăbdători să vorbim cu Ellie și să vedem tot… Am uitat să-ți spun că Max îți transmite că te iubește. M-a pus să-i promit că, dacă te văd, am să-ți spun că-i este nespus de dor de tine.

— Mulțumesc, Nicole, răspunse Eponine. De când ne-au adus aici octopăianjenii, n-a fost zi să nu mă gândesc la Max și la voi, ceilalți.

— Ai învățat și tu, ca și Ellie, limba octopăianjenilor? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse încet Eponine. Eu am făcut ceva total diferit…

Se uită în jur după Ellie, care ieșise momentan, probabil ca să se ocupe de cină.

— De fapt, continuă Eponine, timp de două săptămâni, până am început să facem planuri pentru sosirea voastră, abia dacă am văzut-o pe Ellie.

Timp de mai multe clipe domni o tăcere ciudată.

— Tu și Ellie ați fost prizoniere aici? întrebă apoi Richard, cu glasul coborât. V-ați dat seama de ce ați fost răpite?

— Nu, nu chiar, răspunse Eponine. Se ridică.

— Ellie, unde ești? strigă ea. Tatăl tău vrea răspunsuri la niște întrebări…

— Doar un minut! o auziră cu toții pe Ellie strigând.

Peste câteva secunde, Ellie se întoarse în cameră, urmată de octopăianjenul Archie. Înțelese expresia de pe chipul tatălui ei.

— Archie e de bună credință, spuse ea. Și-am convenit că poate fi prezent când vă povestim tot… Ca să explice, să dea lămuriri și eventual să răspundă la întrebări la care noi nu putem…

Octopăianjenul se așeză printre oameni; se așternu o tăcere temporară.

— De ce am eu senzația că toată scena asta a fost repetată ca la teatru? întrebă în cele din urmă Richard.

Nicole se aplecă îngrijorată și luă mâna fiicei sale.

— Nu sunt vești proaste, nu-i așa, Ellie? Ne-ai spus că ai să te întorci cu noi…

— Nu e vorba de vești proaste, mamă, spuse Ellie. Doar câteva lucruri pe care Eponine și cu mine vrem să vi le spunem… Ep, vrei să începi tu?

În jurul capului lui Archie se revărsau benzi de culoare; octopăianjenul, care era evident că urmărise atent conversația, își schimbă poziția pentru a fi față în față cu Eponine. Ellie se uită atentă la benzi.

— Ce spune? întrebă Nicole, încă uluită de capacitatea fiicei sale de a înțelege limba extratereștrilor.

— Archie vrea să vă informeze că Eponine și cu mine am fost îngrijite foarte bine, că n-am avut de suferit în nici un fel și că am fost răpite de octopăianjeni numai pentru că ei n-au reușit să-și dea seama cum să comunice cu noi într-un mod lipsit de ostilitate…

— Răpirea nu e tocmai modul potrivit de a începe o interacțiune lipsită de ostilitate, remarcă Richard.

— Tată, le-am explicat lui Archie și celorlalți acest lucru, continuă Ellie, și tocmai de aceea vrea ca eu să lămuresc lucrurile acum… S-au purtat minunat cu noi și n-am văzut nimic care să indice că specia lor ar fi vreodată capabilă de acte ostile…

— În regulă, spuse Richard. Mama ta și cu mine am priceput esența acestui preambul.

Se produse o întârziere scurtă, datorită unor comentarii în culori făcute de Archie. După ce Ellie îi explică octopăianjenului înțelesul cuvintelor „esență” și „preambul”, se uită la părinții ei.

— Archie nu m-a întrebat niciodată de două ori care e înțelesul vreunui cuvânt, spuse Ellie. Inteligența lor este cu adevărat uluitoare.

— Când am sosit aici, reluă Eponine, Ellie tocmai începea să înțeleagă limba octopăianjenilor… La început, totul era teribil de derutant… Dar după câteva zile, Ellie și cu mine am înțeles de ce ne-au răpit octopăianjenii.

— Am discutat despre asta o seară întreagă, interveni Ellie. Amândouă eram năucite… Nu pricepeam deloc cum se putea ca ei să știe…

— Ce să știe? întrebă Richard. Scuzați-mă, doamnelor, dar mi-e greu să vă urmăresc…

— Știau că am RV-41, spuse Eponine. Și atât Archie, cât și doctorul Blue — acesta e un octopăianjen medic căruia îi spunem doctorul Blue pentru că, atunci când vorbește, banda lui albastru-cobalt se răspândește mult dincolo de limitele normale…

— Ia stai puțin, interveni de data asta Nicole, clătinând din cap cu tărie. Vreau să înțeleg bine. Ne spui că octopăianjenii știau că ai virusul RV-41. Cum se poate?

Archie „rosti” o frază lungă în culori, pe care Ellie îl rugă să o repete.

— Archie spune că ne-au monitorizat cu mare atenție toate activitățile, chiar de când am părăsit Noul Eden. Mai spune că octozii au dedus din comportamentul nostru că Eponine suferă de o boală incurabilă.

Richard începu să se plimbe cu pași mari prin cameră.

— Asta e una din cele mai uluitoare afirmații pe care le-am auzit vreodată, spuse el cu patimă.

Se întoarse cu fața spre perete, pierdut în gânduri. Archie îi reaminti lui Ellie că nu poate înțelege nimic dacă Richard nu stă cu fața la el. În cele din urmă, Richard se răsuci.

— Cum se poate ca ei… ascultă, Ellie, nu-i așa că octopăianjenii sunt surzi?

Când Ellie dădu din cap afirmativ, Richard și Nicole învățară prima fărâmiță din limba octopăianjenilor. Archie emise o bandă stacojie (indicând că urmează o propoziție declarativă; o bandă lată purpurie precede întotdeauna o propoziție interogativă, explică Ellie), urmată de un magnific albastru-verde. Richard rosti impetuos:

— Ei bine, dacă sunt surzi, cum naiba și-au putut da seama că Eponine are RV-41, afară doar dacă sunt maeștri în a citi gândurile… nu, chiar și așa tot nu se poate.

Se așeză din nou. Urmă o altă perioadă de tăcere.

— Să continuăm? întrebă în cele din urmă Eponine. Richard dădu din cap.

— Cum spuneam, Archie și doctorul Blue ne-au explicat, lui Ellie și mie, că sunt foarte avansați în biologie și medicină… și că, dacă încercăm să cooperăm cu ei, vor căuta să afle dacă dispun de tehnici care să mă poată vindeca… Presupunând, firește, că voi accepta să fiu supusă tuturor procedurilor…

Ellie interveni din nou.

— Când i-am întrebat de ce vor să o vindece pe Eponine, doctorul Blue ne-a spus că octopăianjenii încearcă să facă un important gest de prietenie care să deschidă calea spre o interacțiune armonioasă între speciile noastre.

Richard și Nicole erau absolut uluiți de ceea ce auzeau. Se uitară neîncrezători unul la altul, în timp ce Ellie continuă:

— Pentru că eu eram încă începătoare în studiul limbii lor, a fost foarte greu să le comunicăm ce știm despre RV-41. Până la urmă, după multe ședințe de învățare intensivă a limbii, am putut să le spunem octopăianjenilor tot ce știm.

— Și eu, și Ellie am încercat să ne amintim tot ce-am aflat de la Robert despre boala asta. În tot acest timp, Archie, doctorul Blue și alți doi octopăianjeni au stat în preajma noastră. Nu i-am văzut nici o singură dată „luând notițe”. Însă niciodată, dar niciodată, nu ne-au solicitat de două ori aceeași informație.

— De fapt, adăugă Ellie, ori de câte ori se întâmpla să ne repetăm, ei ne aminteau că le mai spusesem asta.

— Acum vreo trei săptămâni, continuă Eponine, octopăianjenii ne-au adus la cunoștință că procesul de strângere a informațiilor s-a încheiat și că sunt pregătiți să mă supună la niște teste. Mi-au explicat că e posibil ca, pe alocuri, testele să fie dureroase; recunosc că au fost ieșite din comun, raportat la standardele umane…

Ellie interveni din nou.

— Majoritatea testelor au implicat inserarea de creaturi vii în corpul ei, unele microscopice și altele pe care Eponine chiar le-a și văzut, fie prin injectare…

— Fie lăsând creaturilor să intre prin, ăă…. cred că termenul cel mai potrivit ar fi „orificiile” mele.

Aici Archie interveni și întrebă înțelesul cuvântului „orificii”. În timp ce Ellie îi explica, Nicole se aplecă spre Richard.

— Îți sună cunoscut? întrebă ea. Richard dădu afirmativ din cap.

— Însă eu n-am avut nici un fel de interacțiuni, cel puțin din câte îmi amintesc… Eu am fost izolat…

— Am trăit destule senzații ciudate în viața mea, spuse Eponine, dar nimic nu se compară cu ziua când cinci sau șase viermi mititei, abia cât un ac, au pătruns în partea de jos a trupului meu.

Se cutremură.

— Mi-am spus că, dacă voi supraviețui zilelor de invadare a interiorului corpului meu, n-am să mă mai plâng niciodată de vreun disconfort fizic.

— Credeai că octopăianjenii sunt capabili să te vindece? întrebă Nicole.

— La început nu, răspunse Eponine. Dar pe măsură ce zilele treceau, am început să cred că e cu putință. Vedeam în mod cert că au capacități medicale total diferite de ale noastre… Și aveam sentimentul că fac progrese… Apoi, într-o zi, după ce testele s-au încheiat, Ellie a apărut în camera mea — în toată această perioadă am fost ținută altundeva în oraș, probabil în ceea ce este la ei spitalul — și mi-a spus că octopăianjenii au izolat virusul RV-41 și acum îi înțeleg influența asupra gazdei sale, adică a mea. Au pus-o pe Ellie să-mi spună că vor să introducă în organismul meu un „agent biologic” care să caute virusul RV-41 și să-l distrugă complet. Agentul nu va reduce răul produs deja de virus, rău care, m-au asigurat ei prin intermediul lui Ellie, nu e chiar atât de grav, dar îmi va curăța complet organismul de RV-41.

Ellie interveni.

— Mi s-a mai spus să-i explic lui Nikki că agentul ar putea să determine unele efecte secundare. Nu știau exact la ce să se aștepte căci, firește, nu mai folosiseră până atunci agentul pe oameni, dar „modelele” lor preziceau grețuri și, posibil, dureri de cap.

— În privința grețurilor n-au greșit, spuse Eponine. Timp de două zile am vomitat din două în două ore. La sfârșitul acelei perioade, doctorul Blue, Archie și ceilalți octopăianjeni au venit la patul meu ca să-mi spună că sunt vindecată.

— Poftim??!! exclamă Richard, sărind în picioare.

— O, Eponine, mă bucur enorm pentru tine, spuse imediat Nicole.

Se ridică și-și îmbrățișă prietena.

— Și tu crezi una ca asta? o întrebă Richard pe Nicole. Crezi că doctorii octopăianjeni, care încă n-au cum să înțeleagă foarte bine cum funcționează corpul omenesc, au putut realiza în câteva zile ceea ce strălucitorul tău ginere și echipa lui din spital n-au putut face în patru ani?

— De ce nu, Richard? răspunse Nicole. Dacă treaba asta ar fi făcut-o Vulturul la Baza de Tranzit, ai fi acceptat imediat. De ce n-ar fi octopăianjenii mult mai avansați ca noi în biologie? Uită-te la tot ce am văzut…

— În regulă, spuse Richard.

Clătină din cap de câteva ori, apoi se întoarse spre Eponine.

— Scuză-mă, spuse el, dar mie mi-e greu să… Felicitări. Mă bucur și eu pentru tine.

O îmbrățișă stânjenit.

Cât timp discutaseră, cineva pusese fără zgomot legume proaspete și apă afară, lângă ușă. Când se duse la baie, Nicole văzu ce li se pregătise pentru ospăț.

— Trebuie să fi fost o experiență uluitoare, îi spuse ea lui Eponine când se întoarse.

— Puțin spus, replică Eponine. Zâmbi. Deși simt în adâncul sufletului că sunt vindecată, abia aștept să-mi confirmați acest lucru, tu și doctorul Turner.

După cina îmbelșugată, Nicole și Richard se simțiră extrem de obosiți. Ellie le spuse părinților că sunt și alte subiecte pe care ar vrea să le discute împreună, dar că poate să aștepte ca ei să se odihnească.

— Mi-aș dori să-mi pot aminti mai multe despre perioada cât am stat la octopăianjeni înainte să ajungem la Baza de Tranzit, spuse Richard, întins alături de Nicole în patul mare pus la dispoziție de gazdele lor. Atunci poate aș înțelege mai bine ce simt privitor la povestea spusă de Ellie și Eponine.

— Tot te mai îndoiești că Eponine e vindecată? întrebă Nicole.

— Nu știu, răspunse Richard. Însă trebuie să recunosc că mă cam nedumerește diferența de comportament dintre acești octopăianjeni și cei care m-au testat și m-au examinat pe mine cu ani în urmă… Nu pot să cred că octozii din Rama II m-ar fi salvat de la a fi mâncat de o plantă carnivoră.

— Poate că octopăianjenii au un comportament foarte variat. Lucrul ăsta e valabil, cu certitudine, pentru ființele umane. De fapt, e valabil pentru toate mamiferele de ordin superior de pe Pământ. De ce ne-am aștepta ca toți octopăianjenii să fie la fel?

— Știu că ai să-mi spui că sunt xenofob, dar mi-e greu să-i accept pe acești „noi” octopăianjeni, spuse Richard. Mi se par prea agreabili ca să fie adevărat. Ca biolog, care crezi tu că e răsplata, ca să folosesc un cuvânt ales de tine, pentru faptul că sunt „drăguți cu noi”?

— O întrebare legitimă, iubitule, dar la care nu cunosc răspunsul. Totuși, idealista din mine vrea să creadă că am întâlnit o specie care se comportă, în cea mai mare parte a timpului, într-o manieră morală pentru că se simt răsplătiți prin însuși actul facerii de bine.

Richard râse.

— Trebuia să mă aștept la răspunsul ăsta. Mai ales după discuția noastră despre Sisif, avută în Noul Eden.