Razboi pe Rama

2

Nicole abia își terminase baia când cei doi bioți intrară în cameră. Unul era crab, iar celălalt semăna cu un uriaș camion-jucărie. Crabul își folosi cleștii puternici și o uimitoare combinație de ustensile ajutătoare pentru a tăia în bucăți manevrabile containerul de dormit al lui Nicole. Bucățile fură apoi depozitate pe platforma camionului. În drum spre ieșirea din cameră, mai puțin de un minut mai târziu, crabul înhăță cada albă și toate scaunele rămase și le stivui peste bucățile de pe platforma camionului. Apoi apucă masa și și-o puse pe spate, după care dispăru din camera goală, pe urmele biotului camion.

Nicole își aranjă rochia.

— N-am să uit niciodată prima oară când am văzut un biot crab, le spuse celor doi tovarăși ai ei. L-am văzut pe un ecran uriaș, în centrul de control al misiunii Newton, cu mulți, mulți ani în urmă. Toți am fost îngroziți.

— Așadar, astăzi e ziua cea mare, spuse în culori doctorul Blue câteva clipe mai târziu. Ești pregătită să te muți la Grand Hotel?

— Probabil că nu, răspunse Nicole zâmbind. Din ce mi-ați spus tu și Vulturul deduc că m-am bucurat de ultimele momente de singurătate.

— Familia și prietenii tăi sunt foarte emoționați că au să te vadă, spuse Vulturul. I-am vizitat ieri și le-am spus că vii… Ai să stai cu Max, Eponine, Ellie, Marius și Nikki. Patrick, Nai, Benjy, Kepler și Maria stau alături… După cum ți-am povestit săptămâna trecută, Patrick și Nai o tratează pe Maria ca pe propria lor fiică… Ei știu întreaga poveste despre cum ai salvat-o pe Maria în timpul bombardamentelor…

— Nu știu dacă „salvat” e chiar cuvântul potrivit, spuse Nicole, amintindu-și cu claritate ultimele ore din vechea navă spațială Rama. Am luat-o pentru că nu era nimeni care să aibă grijă de ea. Oricine ar fi făcut același lucru.

— I-ai salvat viața, spuse Vulturul. La nici o oră după ce ai părăsit grădina zoologică cu fetița în brațe, trei bombe mari au distrus complexul și două din sectoarele învecinate. Dacă n-ai fi găsit-o, Maria ar fi fost omorâtă cu certitudine.

— Acum e o tânără frumoasă și inteligentă, spuse doctorul Blue. Am întâlnit-o o dată, în trecere, acum câteva săptămâni. Ellie spune că Maria e incredibil de energică. După spusele ei, Maria se scoală prima și se culcă ultima.

La fel ca și Katie, nu se putu abține Nicole să se gândească. Cine ești tu, Maria? se întrebă ea. Și de ce ai fost trimisă în viața mea chiar în acel moment?

— … Ellie mi-a mai spus că Maria și Nikki sunt nedespărțite, spunea doctorul Blue. Studiază împreună, mănâncă împreună și vorbesc neîncetat despre toate… Nikki i-a povestit Mariei totul despre tine.

— Cum așa? întrebă Nicole zâmbind. Nikki nu avea nici patru ani ultima dată când am văzut-o. Copiii speciei noastre nu rețin amintiri din primii lor ani de viață…

— Ba rețin categoric dacă-și petrec următorii cincisprezece ani dormind, spuse Vulturul. Și Kepler și Galileo au amintiri foarte clare din primii lor ani… Dar putem vorbi despre toate astea în timpul călătoriei. Acum e vremea să plecăm.

Vulturul îi ajută pe Nicole și pe doctorul Blue să-și pună costumele spațiale. Apoi ridică geamantanul cu lucrurile lui Nicole.

— Am băgat aici, lângă haine, trusa ta medicală, precum și cosmeticele pe care le-ai folosit în aceste ultime zile, spuse el.

— Trusa mea medicală? întrebă Nicole și râse. Doamne, aproape uitasem… O aveam la mine când am găsit-o pe Maria, nu-i așa?… Mulțumesc.

Cei trei ieșiră din camera aflată la nivelul inferior al marii piramide și trecură pe sub arcada înaltă a intrării în clădire. Afară, în lumina strălucitoare din fabrică, îi aștepta electrocarul.

— Ne va lua cam o jumătate de oră să ajungem la ascensoarele de mare viteză, spuse Vulturul. Naveta noastră este parcată la Doc, la nivelul cel mai de sus.

În timp ce electrocarul se îndepărta, Nicole se întoarse și se uită în spate. În spatele piramidei se afla muntele înalt pe care îl urcaseră cu trei zile înainte.

— Chiar n-ai nici o idee de ce există bioții fluturi? întrebă Nicole în microfonul din cască.

— Nu, răspunse Vulturul. Misiunea mea se limitează la ciclul vostru.

Nicole continuă să se uite în urmă. Electrocarul trecu pe lângă un set de stâlpi înalți, zece sau douăsprezece în total, legați între ei cu sârmă la vârf, la mijloc și la bază. Toate astea vor face parte din noua Rama, se gândi Nicole. Brusc, îi trecu prin minte că era pe punctul de a părăsi pentru ultima dată lumea Ramei. O cuprinse un puternic sentiment de tristețe. Ăsta a fost căminul meu, își spuse ea, și-l părăsesc pentru totdeauna.

Fără să se întoarcă, îl întrebă pe Vultur:

— Aș putea să văd câteva din celelalte părți ale Ramei înainte de a o părăsi pentru totdeauna?

— Pentru ce?

— Nu știu sigur… răspunse Nicole. Poate doar ca să zăbovesc o oră în plus printre amintirile mele.

— Cele două calote și Semicilindrul Sudic au fost deja complet remodelate. Nu le-ai recunoaște. Marea Cilindrică a fost golită și înlăturată. Chiar și New York-ul e în curs de demontare.

— Dar încă nu-i complet distrus, nu-i așa? întrebă Nicole.

— Nu, încă nu, răspunse Vulturul.

— Atunci putem merge acolo, te rog, doar puțin?

Te rog, fă-i pe plac unei bătrâne, spuse în gând Nicole. Chiar dacă nici ea însăși nu înțelege de ce.

— Bine, spuse Vulturul, dar o să întârziem. New York-ul e în altă parte a fabricii.

Stăteau pe un parapet aproape de vârful unuia din zgârie-norii înalți. Cea mai mare parte a New York-ului dispăruse, uluitoarea putere a bioților masivi transformând clădirile în mormane de moloz. Nu mai rămăseseră decât douăzeci sau treizeci de clădiri în jurul unei piețe.

— Sub oraș erau trei adăposturi, îi explică Nicole octopăianjenului. Unul pentru noi, unul pentru aviani și al treilea ocupat de verii tăi… Eram jos în adăpostul avianilor când Richard a venit să mă salveze…

Se opri. Își dădu seama că doctorul Blue mai auzise o dată povestea și-și aminti că octopăianjenii nu uitau niciodată nimic.

— Te deranjează?

— Te rog să continui, spuse doctorul Blue.

— Cât timp am stat pe insula asta, nici unul dintre noi n-a știut că se poate intra într-unele din clădirile astea. Nu-i uimitor? O, ce mult aș vrea ca Richard să mai fi fost în viață, ca să-i fi văzut fața când Vulturul a deschis ușa octoedrului… Ar fi fost foarte șocat… În tot cazul, Richard s-a întors pe Rama să mă caute… Și pe urmă ne-am îndrăgostit unul de altul și am găsit soluția să fugim de pe insulă, cu ajutorul avianilor… A fost o perioadă formidabilă…

Nicole făcu un pas înainte, apucă balustrada cu ambele mâini și se uită în jur. În minte, vedea New York-ul așa cum fusese. Acolo erau fortificațiile. Dincolo de ele era Marea Cilindrică… iar undeva în mijlocul acelor grădini urâte de metal erau magazia și puțul în care era să mor.

Lacrimile veniră pe nepregătite. I se prelinseră din ochi și i se rostogoliră pe obraji. Nicole nu se întoarse. Acolo, sub acel sol, s-au născut cinci dintre cei șase copii ai mei, se gândi ea. Chiar în afara adăpostului nostru l-am găsit pe Richard, după doi ani de dispariție. Era în comă.

Amintirile îi veneau în minte una după alta, fiecare aducând o ușoară durere de inimă și un nou potop de lacrimi. Nu le putea opri. Pe rând, se vedea coborând în adăpostul octopăianjenilor pentru a o salva pe Katie, simțea emoția și euforia de a zborului peste marea Cilindrică, legată cu un ham de cei trei aviani. Până la urmă trebuie să murim, se gândi Nicole ștergându-și ochii cu dosul mâinii, pentru că la un moment dat în creierul nostru nu mai rămâne loc pentru noi amintiri.

În timp ce se uita la New York-ul demolat, transformându-l în minte în ceea ce fusese cândva, Nicole își aminti cu claritate o epocă și mai de demult din viața ei. Își aminti o seară rece de toamnă târzie din Beauvois, din ultimele ei zile pe Pământ, chiar înainte ca ea și Genevieve să plece la schi la Davos. Nicole stătea cu tatăl și cu fiica ei în fața căminului din vila lor. În seara aceea Pierre fusese foarte melancolic. Le împărtășise lui Nicole și Genevieve multe momente deosebite din vremea în care o curtase pe mama lui Nicole.

Mai târziu, la culcare, Genevieve își întrebase mama:

— De ce vorbește bunicul atât de mult despre ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă?

— Fiindcă, pentru el, asta e important, răspunsese Nicole.

Iertați-mă, spuse în gând Nicole, continuând să privească zgârie-norii din fața ei. Iertați-mă, voi, toți vârstnicii ale căror povești le-am ignorat. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, nici condescendentă.Pur și simplu nu înțelegeam ce înseamnă să fii bătrân.

Nicole oftă, inspiră adânc și se întoarse.

— Te simți bine? întrebă doctorul Blue. Nicole dădu din cap.

— Îți mulțumesc pentru asta, îi spuse ea, cu glasul tremurând. Acum sunt gata de plecare.

Nicole văzu luminile de îndată ce mica lor navetă ieși din hangar. Deși îi despărțeau de ele peste o sută de kilometri, luminile reprezentau deja o priveliște magnifică pe fundalul de beznă și stele îndepărtate.

Vulturul explică:

— Această Bază de Tranzit are un vârf în plus, formând un tetraedru perfect. Baza de Tranzit din apropierea lui Sirius pe care ați vizitat-o voi nu avea un Modul al Cunoașterii.

Nicole se uită pe fereastra navetei, ținându-și răsuflarea. Construcția iluminată care se rotea încet în depărtare părea ireală, ca o plăsmuire a imaginației ei. În vârfuri erau patru sfere mari, legate una de alta prin șase coridoare de transport liniare. Toate sferele aveau exact aceeași mărime. Toate cele șase linii subțiri de legătură aveau aceeași lungime. De la distanța asta, luminile individuale din interiorul Bazei de Tranzit transparente se combinau într-un tot, astfel încât întreaga construcție părea o mare torță tetraedrică în întunecimea cosmosului.

— E frumoasă, spuse Nicole, negăsind alte cuvinte care să exprime uimirea și admirația pe care le simțea.

— Ar trebui s-o vezi de pe puntea de observație din zona noastră de locuit, spuse doctorul Blue. E amețitoare. Ne aflăm destul de aproape pentru a putea vedea diferitele lumini din interiorul sferelor și chiar pentru a urmări vehiculele care se deplasează în lungul coridoarelor de transport… Mulți dintre cei care stau la Grand Hotel petrec ore întregi pe punte și se distrează făcând supoziții despre activitățile reprezentate de mișcarea luminilor din interior.

Nicole simți că i se face pielea ca de găină în timp ce privea în tăcere Baza de Tranzit. Auzi un glas îndepărtat, glasul Francescăi Sabattini, rostind o poezie pe care o învățase pe de rost în școală.

Cel care l-a creat pe Miel te-a creat oare și pe tine? se întrebă Nicole în timp ce tetraedrul de lumină continua să se rotească. Își aminti o conversație avută într-o noapte târziu cu Michael O’Toole când stăteau la Baza de Tranzit din apropiere de Sirius. „După experiența asta trebuie să-l descătușăm pe Dumnezeu”, spusese Michael. „Și să înlăturăm toate limitele pe care i le atribuim în mod homocentrist… Dumnezeul care i-a creat pe arhitecții Bazei de Tranzit probabil că se amuză de jalnicele noastre încercări de a-L defini în termeni pe care noi, oamenii, îi putem înțelege cu ușurință.”

Baza de Tranzit o fascina pe Nicole. Chiar și de la această distanță, diferite aspecte pe care le prezenta tetraedrul în timp ce se rotea încet erau hipnotizante. Sub ochii ei, construcția ajunse într-o poziție în care unul dintre cele patru triunghiuri echilaterale care formau fețele ei goale se afla într-un plan perpendicular pe direcția de zbor a navetei. Cele patru vârfuri, care în realitate erau la vreo treizeci de kilometri în spatele planului, pe partea opusă lui Nicole, păreau un nod de lumină în mijlocul triunghiului orientat spre ea.

Naveta își schimbă brusc direcția și Baza de tranzit nu se mai văzu. În schimb, Nicole în depărtare văzu o stea galbenă, solitară.

— Aceea este Tau Ceti, îi spuse Vulturul, o stea care seamănă foarte mult cu Soarele vostru.

— Pot să te întreb de ce e așezată această Bază de Tranzit aici, în vecinătatea lui Tau Ceti?

— Este un amplasament temporar optim, menit să sprijine activitățile noastre de colectare de date în această parte a galaxiei, răspunse Vulturul.

Nicole îl înghionti pe doctorul Blue.

— Se întâmplă ca inginerii voștri să vorbească uneori într-un jargon neinteligibil, în culori? întrebă ea zâmbind. Gazda noastră tocmai ne-a oferit un non-răspuns.

— Noi, ca specie, suntem mai umili decât voi, răspunse octopăianjenul. Probabil că și asta se datorează relației noastre cu Înaintașii. N-avem pretenția că suntem capabili să înțelegem totul.

— Am vorbit foarte puțin despre ai tăi de când m-am trezit, se scuză Nicole, simțindu-se dintr-o dată egocentrică. Totuși, îmi amintesc că mi-ai spus că fostul vostru Optimizator Șef și echipa ei, precum și toți cei care au purtat războiul, au fost anihilați sistematic. Noua conducere se descurcă bine?

— Mai mult sau mai puțin, având în vedere dificultatea situației noastre, răspunse doctorul Blue. Jamie lucrează în eșaloanele inferioare ale noii conduceri și e ocupat aproape tot timpul. N-am reușit să ajungem cu adevărat la un oarecare echilibru în colonia noastră, din cauză că există fricțiuni constante în afară.

— Dintre care cele mai multe sunt provocate de oamenii de la bord, adăugă Vulturul. N-am discutat până acum subiectul ăsta, Nicole, și poate că e timpul s-o facem… Ne-a surprins neputința semenilor tăi de a se adapta la traiul în comun cu alte specii. Numai foarte puțini dintre ei s-au împăcat cu ideea că alte specii pot fi la fel de importante și capabile ca ei.

— Eu ți-am spus asta la scurt timp după ce ne-am cunoscut, cu ani în urmă, spuse Nicole. Ţi-am atras atenția că, din multe motive istorice și sociologice, oamenii reacționează în moduri foarte diferite la ideile și conceptele noi.

— Știu că mi-ai spus, dar ne-a indus în eroare experiența cu tine și familia ta, răspunse Vulturul. Până să trezim toți supraviețuitorii, ajunsesem la concluzia provizorie că evenimentele petrecute în Noul Eden, când oamenii agresivi au preluat controlul, au fost o anomalie care poate fi explicată printr-o alcătuire aparte a coloniei. Acum, după un an de observare a interacțiunilor de la Grand Hotel, am concluzionat, că într-adevăr, pe Rama am avut de a face cu un eșantion tipic de oameni.

— S-ar părea că voi avea de înfruntat o situație neplăcută, spuse Nicole. Mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le știu înainte să ajungem?

— Nu prea, răspunse Vulturul. Acum avem totul sub control. Sunt convins că tovarășii tăi îți vor împărtăși detaliile cele mai importante din experiența lor… În plus, situația actuală este temporară, iar această fază aproape că s-a încheiat.

Doctorul Blue spuse:

— La început, toți supraviețuitorii din Rama au fost împrăștiați prin steaua de mare. În fiecare rază era un număr de oameni, un număr de octopăianjeni și câteva dintre animalele noastre utilitare cărora li s-a permis să supraviețuiască datorită rolului vital pe care-l au în structura noastră socială. Toate astea s-au schimbat câteva luni mai târziu, în principal din cauză că oamenii au continuat să se comporte agresiv… Acum fiecare specie locuiește într-o singură regiune…

— Segregare, spuse cu mâhnire Nicole. Asta e una din caracteristicile definitorii ale speciei mele.

— Acum, interacțiunile dintre specii au loc numai în cafenea și-n alte încăperi comune din centrul stelei de mare, spuse Vulturul. Totuși, mai mult de jumătate din oameni nu-și părăsesc raza decât ca să mănânce, și chiar și atunci evită cu grijă interacțiunile cu celelalte specii… Din punctul nostru de vedere, ființele umane sunt uluitor de xenofobe. În baza noastră de date nu există prea multe exemple de călători spațiali care să fie atât de retrograzi din punct de vedere sociologic ca specia ta.

Naveta schimbă direcția și magnificul tetraedru apăru din nou în câmpul lor vizual. Acum era mult mai aproape. Puteau să distingă mai multe surse de lumină individuale, atât în interiorul sferelor cât și în liniile de transport lungi și subțiri care le legau. Nicole se uită la frumusețea din fața ei și oftă din greu. Conversația cu Vulturul și Doctorul Blue o deprimase. Poate că Richard avea dreptate, se gândi ea, poate că omenirea nu poate fi schimbată decât dacă i se șterge memoria cu totul și o ia de la început, într-un mediu nou,cu un sistem operațional îmbunătățit.

Pe măsură ce naveta se apropia de steaua de mare, Nicole simțea și mai puternic golul din stomac. Își spuse să nu-și facă griji pentru lucruri prostești, cu toate astea nu se simțea deloc bine din cauza înfățișării ei. Se uită în oglindă și-și refăcu machiajul. Nu reuși să-și alunge neliniștea. Sunt bătrână, se gândi ea. Copiii mă vor considera urâtă.

Steaua de mare nu era nici pe departe la fel de întinsă ca Rama. Nicole înțelese ușor de ce era atât de aglomerată în interior. Vulturul îi explicase că intervenția reprezentase o soluție pentru situații neprevăzute și, ca urmare, Rama sosise la Baza de Tranzit cu câțiva ani mai devreme decât fusese inițial programat. Steaua de mare, o navă spațială scoasă din uz care scăpase cumva procesului de reciclare, fusese transformată într-un hotel temporar care să-i găzduiască pe ocupanții Ramei până puteau fi mutați în altă parte.

— Deci tu n-ai să vii cu mine? îl întrebă Nicole pe Vultur.

— Nu, răspunse el. Am treabă la Baza de Tranzit.

— Te voi însoți eu pe puntea de observație, până la intrarea în raza oamenilor, spuse doctorul Blue. După aceea trebuie să te descurci singură. Din fericire, camera voastră nu e departe de intrarea în rază.

Vulturul rămase în navetă, iar Nicole și doctorul Blue coborâră. Pasărea-om extraterestră le făcu cu mâna în semn de rămas bun, iar Nicole și octopăianjenul intrară în sas. După câteva minute intrară într-un vestiar mare, unde-i întâmpină robotul cunoscut ca Marele Bloc.

— Bine ai venit, Nicole des Jardins Wakefield, spuse uriașul robot. Ne bucurăm că în sfârșit ai sosit… Te rog să-ți lași costumul spațial pe banca din apropiere.

Marele Bloc, înalt de trei metri fără un pic, lat de aproape doi metri și construit din blocuri paralelipipedice asemănătoare cuburilor cu care se jucau copiii oamenilor, arăta exact ca robotul care supraveghease testele la care Nicole și familia ei fuseseră supuși la Baza de Tranzit de lângă Sirius, cu ani în urmă, înainte de întoarcerea lor în sistemul solar. Marele Bloc spuse cu glasul lui mecanic:

— Deși sunt sigur că nu vei crea probleme, vreau să-ți amintesc că toate comenzile date de mine sau de unul dintre roboții similari mai mici trebuie urmate fără ezitare. Menirea noastră este să păstrăm ordinea în această navă spațială… Acum, vă rog să mă urmați.

Marele Bloc se răsuci, pivotând pe articulațiile de la jumătatea trupului și porni rulând pe singurul lui picior cilindric.

— Această încăpere mare este numită puntea de observație, spuse octopăianjenul. În mod obișnuit este cea mai frecventată dintre camerele comune. Am golit-o temporar în seara asta, pentru a-ți fi mai ușor să ajungi la camera ta.

Doctorul Blue și Nicole se opriră un minut în fața uriașei ferestre care dădea spre Baza de Tranzit. Priveliștea era cu adevărat spectaculoasă, dar Nicole nu-și putea concentra atenția pe frumusețea și simetria superbei arhitecturi extraterestre. Era nerăbdătoare să-și vadă familia și prietenii.

Marele Bloc rămase pe puntea de observație, iar Nicole și însoțitorul ei octopăianjen porniră pe holul lat care înconjura nava spațială. Doctorul Blue îi explică lui Nicole cum să localizeze și să identifice locurile în care opreau micile tramvaie. De asemenea, octopăianjenul o informă pe Nicole că oamenii erau în a treia rază, în oricare direcție o lua de la stația navetei, iar octopăianjenii în cele două raze aflate imediat lângă stație, în sensul acelor de ceasornic.

— Raza a patra și a cincea sunt proiectate diferit. Acolo trăiesc toate ființele care sunt puse sub pază.

— Să înțeleg că Galileo se află într-un fel de închisoare? întrebă Nicole.

— Nu chiar, răspunse Doctorul Blue. Doar că în acea parte a stelei de mare sunt mult mai mulți roboți mai mici.

Coborâră împreună din tramvai după ce străbătură jumătate din circumferința interioară a stelei de mare. Când ajunseră la intrarea razei locuită de oameni, doctorul Blue ținu aparatul de monitorizare în fața lui Nicole și citi culorile de pe ecran. Pe baza datelor inițiale pe care le văzu, octopăianjenul folosi cilii de pe dosul unui tentacul pentru a cere mai multe informații.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Nicole.

— Inima ta a avut câteva palpitații în ultima oră, răspunse octopăianjenul. Am vrut să verific amplitudinea și frecvența aritmiilor.

— Sunt foarte emoționată, spuse Nicole. La oameni e normal ca emoțiile să producă variații de ritm cardiac.

— Știu, spuse doctorul Blue, dar Vulturul mi-a dat instrucțiuni să am mare grijă.

Câteva secunde, octopăianjenul nu mai spuse nimic în culori și studie datele de pe ecran.

— Cred că e în regulă, spuse el în cele din urmă, dar dacă simți cea mai mică durere în piept sau respiri sacadat, nu ezita să apeși pe butonul de urgență din camera ta.

Nicole îl îmbrățișă pe doctorul Blue.

— Îți mulțumesc foarte mult. Ai fost minunat.

— Mi-a făcut plăcere, spuse doctorul Blue. Sper ca totul să meargă bine… Camera ta are numărul patruzeci și unu, pe holul ăsta, cam a douăzecea ușă pe stânga. Tramvaiul oprește din cinci în cinci camere.

Nicole trase adânc aer în piept și se întoarse. Tramvaiul mai mic o aștepta. Porni într-acolo și, după ce se mai uită o dată la doctorul Blue și-i făcu cu mâna, urcă în tramvai. Un minut sau două mai târziu ajunse în fața unei uși obișnuite pe care era scris cu vopsea numărul patruzeci și unu.

Bătu la ușă. Ușa se deschise imediat și cinci fețe zâmbitoare o întâmpinară.

— Bine-ai venit la Grand Hotel, spuse Max cu un zâmbet larg și cu brațele deschise. Intră și îmbrățișează un băiat de fermier din Arkansas.

De îndată ce păși în cameră, Nicole simți o mână pe a ei.

— Bună, mamă, spuse Ellie.

Nicole se întoarse și se uită la fiica ei cea mică. Ellie încărunțea la tâmple, dar avea ochii la fel de limpezi și scânteietori ca totdeauna.

— Bună, Ellie, spuse Nicole, izbucnind în plâns.

Erau doar primele lacrimi pe care avea să le verse în timpul celor câteva ore ale reîntâlnirii.