Razboi pe Rama

8

Curând după cină, Max Puckett și Ellie Turner se scuzară în fața lui Eponine și a lui Robert și ieșiră din casa fermei lui Max din Noul Eden. De îndată ce nu mai putură să fie auziți din casă, Max începu să-i povestească lui Ellie despre vizita pe care i-o făcuseră de curând roboțeii. Lui Ellie nu-i venea să creadă ce auzea.

— Sigur ai înțeles greșit, îi spuse ea pe un ton coborât. Nu se poate ca ei să ne propună să plecăm pur și simplu…

Max duse un deget la buze; mai aveau doar câțiva metri până la hambar.

— Poți să vorbești personal cu ei, rosti el în șoaptă. Dar, după spusele acestor micuțe personaje, există loc berechet pentru noi toți în adăpostul ăla în care ați trăit primii câțiva ani după nașterea ta.

În hambar era întuneric. Înainte ca Max să aprindă lumina, Ellie zărise deja, pe un pervaz, micuții roboți care străluceau.

— Bună, Ellie, spuse mica Ioana, îmbrăcată tot în armură. Mama ta și tatăl tău sunt sănătoși și îți transmit urările lor de bine.

Robotul Eleanor adăugă:

— Am venit în seara asta la tine pentru că Max a considerat că e necesar să auzi cu urechile tale ce avem noi de spus. Richard și Nicole vă invită, pe tine și pe prietenii tăi, să vă alăturați lor în vechiul vostru adăpost din New York, unde părinții tăi duc o viață spartană dar pașnică.

Ioana interveni:

— În adăpostul vostru totul este la fel cum era pe vremea când erai mică. Mâncarea, îmbrăcămintea și alte obiecte sunt furnizate tot de ramani, pe baza cererilor făcute folosind tastatura din Camera Albă. Apă proaspătă se găsește în cantități nelimitate în cisterna de la baza scării de la intrare.

Ellie asculta, fascinată, în timp ce Ioana îi reamintea condițiile de trai de sub orașul insulă aflat în partea sudică a celui de-al doilea habitat. Încercă să-și reamintească singură adăpostul dar imaginea din mintea ei era surprinzător de vagă. Din acea perioadă a vieții ei își putea aminti cu claritate doar ultimele câteva zile pe Rama, inclusiv spectaculoasele inele de culoare emanând din Marele Corn și îndreptându-se încet spre nordul uriașului cilindru. Însă imaginea interiorului adăpostului era încețoșată. De ce nu-mi amintesc mai clar măcar camera copiilor? se întrebă ea. Din cauză că, de atunci, s-au întâmplat prea multe lucruri care s-au întipărit mai adânc în memoria mea?

Îi trecu prin fața ochilor un montaj de imagini izvorâte din primii ani ai copilăriei. Unele erau într-adevăr de pe Rama, dar mult mai multe erau din apartamentul în care stătuse cu familia ei la Baza de Tranzit. Inconfundabilele trăsături ale Vulturului, personaj semănând cu un zeu pentru copilița Ellie, păreau să domine montajul.

Eleanor de Aquitania o întrebase ceva, dar Ellie nu fusese atentă.

— Scuză-mă, Eleanor, te rog să repeți întrebarea. M-am lăsat furată de amintirile din copilărie.

— Mama ta a întrebat de Benjy. E tot în secția din Avalon?

— Da, răspunse Ellie. Și se simte bine, atât cât te poți aștepta. Cea mai bună prietenă a lui din lume este Nai Watanabe. Când s-a sfârșit războiul, ea s-a oferit să lucreze cu cei care au fost trimiși, dintr-un motiv sau altul, în secția din Avalon. Petrece aproape zilnic câtva timp cu Benjy și l-a ajutat enorm. Gemenilor ei, Kepler și Galileo, le place mult să se joace cu el — cu toate că, uneori, Galileo e afurisit și-i lui Nai dă multă bătaie de cap.

— După cum ți-am povestit, spuse Max, întorcând conversația la principalul subiect, Nicole și Richard au lăsat la latitudinea noastră să decidem cine va fi implicat în cazul în care chiar încercăm o evadare în masă. Va urma Benjy instrucțiunile?

— Cred că da, spuse Ellie. Atâta timp cât are încredere în persoana care i le dă. Dar sub nici o formă n-avem cum să-i spunem dinainte despre evadare. Nu ne putem aștepta să nu-i scape vreo vorbă. Lui Benjy nu-i stă în fire să fie secretos și viclean. Se va bucura din cale-afară dar…

— Domnule Puckett, o întrerupse Ioana D’Arc, ce să le spunem lui Richard și Nicole?

— La naiba, Ioana, ai puțintică răbdare… Ba și mai bine, reveniți după o săptămână, astfel încât Ellie, Eponine și cu mine să avem mai mult timp să cântărim lucrurile și să vă putem da un răspuns mai documentat… Și spuneți-i lui Richard că mie toată treaba mi se pare al dracului de tentantă, chiar dacă, fără doar și poate, e o nebunie.

Max îi depuse pe cei doi roboți pe podeaua hambarului și ei își luară tălpășița. Când Max și Ellie ieșiră din nou la aer, Max scoase o țigară din buzunar.

— Sper că nu te deranjez prea mult dacă fumez aici afară, zise el, rânjind.

Ellie zâmbi.

După un minut de tăcere, Ellie spuse:

— Nu vrei să-i spui lui Robert, nu-i așa, Max? Max clătină din cap.

— Deocamdată nu. Poate n-am să-i spun decât în ultimul moment.

O cuprinse pe Ellie cu brațul pe după umeri.

— Domniță, îmi place soțul tău doctor, zău că da, însă uneori mă gândesc că atitudinea și prioritățile lui sunt puțin ciudate. Nu pot avea certitudinea că nu va povesti nimănui…

— Te gândești, Max, că poate Robert a jurat în vreun fel, în particular, să nu mai acționeze împotriva autorității? Și că se teme…

— La naiba, Ellie, nu sunt psiholog. Cred că nici unul din noi nu poate să înțeleagă ce schimbări au survenit în inima lui după uciderea cu sânge rece a două persoane. Însă pot să spun că există posibilitatea ca el să nu păstreze secretul — pentru a evita o decizie personală dureroasă, dacă nu pentru altceva.

Max trase cu sete din țigară și se uită la tânăra sa prietenă.

— Nu crezi că va veni, Max, nu-i așa? Nici chiar dacă eu vreau să vină.

Max clătină iarăși din cap.

— Nu știu, Ellie. Asta va depinde de cât de mare nevoie are de tine și de micuța Nicole. Robert v-a făcut loc în viața lui, dar încă își ascunde sentimentele în spatele muncii neîntrerupte.

— Dar tu, Max? întrebă acum Ellie. Ce părere ai, în realitate, despre tot acest plan?

— Eponine și cu mine suntem gata să plecăm, să avem mica noastră aventură, spuse Max cu un rânjet. Oricum, e doar o problemă de timp să intru într-un conflict serios cu Nakamura.

— Și Patrick?

— Lui îi va plăcea la nebunie ideea. Însă mă tem că s-ar putea să-i spună ceva lui Katie. Ei au o relație aparte…

Max se opri la mijlocul frazei, văzându-l pe Robert că iese pe veranda din față, cu fiica sa obosită în brațe.

— O, acolo erai, Ellie, spuse Robert. Credeam că v-ați rătăcit în hambar… Nicole e foarte obosită iar eu trebuie să ajung la spital foarte devreme…

— Desigur, iubitule, spuse Ellie. Max și cu mine tocmai ne aminteam de mama și de tata…

Trebuie să pară o zi absolut normală, se gândi Ellie în timp ce arăta cartea de identitate biotului Garcia din holul supermarketului din Beauvois. Trebuie să fac totul exact ca și cum ar fi o zi de joi obișnuită.

— Doamnă Turner, spuse biotul câteva secunde mai târziu, înmânându-i o listă scoasă din computerul așezat lângă peretele din spatele lui, poftim rația care vă este alocată pentru săptămâna asta. Nici de data asta nu avem broccoli și roșii, așa că am inclus două măsuri de orez suplimentare… Acum puteți înainta ca să vă luați produsele.

Ellie intră cu mica Nicole în zona principală a supermarketului. De partea cealaltă a unei plase de sârmă, unde în perioada de început a coloniei cetățenii își făceau singuri cumpărăturile, cinci sau șase bioți Tiasso și Lincoln, toți aparținând seriei 300 complet reprogramată de guvernul Nakamura, se mișcau în susul și josul intervalelor dintre rafturi împărțind produsele. Majoritatea rafturilor erau goale. Cu toate că războiul se terminase de câtva timp, vremea instabilă din Noul Eden, precum și revolta majorității fermierilor în fața durității lui Nakamura, făceau ca producția să se mențină la un nivel minim. De aceea, guvernul găsise că trebuie să supravegheze distribuirea hranei. Doar favoriții guvernului aveau mâncare mai multă decât strictul necesar.

În fața lui Ellie și a fiicei ei în vârstă de aproape doi ani erau la coadă șase persoane. În fiecare joi după-amiază Ellie își făcea cumpărăturile împreună cu aceeași oameni. Aproape toți se întoarseră când intrară Ellie și Nicole.

— Iat-o pe scumpetea de fetiță, spuse o femeie plăcută cu părul cărunt. Ce mai faci, Nicole?

Nicole nu răspunse. Se dădu înapoi câțiva pași și se agăță strâns de piciorul mamei ei.

— Nicole e încă timidă, spuse Ellie. Vorbește numai cu cei pe care-i cunoaște.

Un biot Lincoln aduse două cutii mici cu mâncare și le înmână tatălui și fiului adolescent din fruntea cozii.

— Azi nu vom folosi cărucior, îi spuse biotului tatăl. Te rog să notezi asta în fișa noastră… Acum două săptămâni, când iarăși am cărat în mână alimentele, nimeni nu a notat că n-am luat cărucior și-n toiul nopții am fost treziți de o Garcia care ne-a cerut să returnăm magazinului căruciorul.

Nu trebuie să existe nici o greșeală banală, își spuse Ellie. Fără cărucioare nereturnate, nimic care să dea de bănuit până dimineață. În timp ce aștepta la rând, Ellie revăzu încă o dată detaliile planului de evadare pe care le discutase cu o zi în urmă cu Patrick, Eponine și Max. Fusese aleasă o zi de joi pentru că era ziua în care îi vizita de obicei pe bolnavii de RV-41 din Avalon. Max și Eponine solicitaseră și primiseră aprobarea de a merge la cină la Nai Watanabe. Ei urmau să aibă grijă de Kepler și Galileo, în timp ce Nai se ducea să-l aducă pe Benjy. Totul era în ordine. Rămăsese o singură mare incertitudine.

Ellie repetase de o sută de ori în gând ce-i va spune lui Robert. Prima lui reacție va fi negativă, se gândi ea. Va spune că e prea periculos, că periclitez siguranța lui Nicole. Și va fi furios că nu i-am spus mai devreme.

În mintea ei îi răspunsese deja la toate obiecțiile și descrisese într-o lumină favorabilă viața pe care aveau să o ducă în New York. Totuși, era extrem de tensionată. Nu fusese în stare să se convingă că Robert va accepta să vină. Și nu știa cum va reacționa el dacă-i va declara că e pregătită să o ia pe Nicole și să plece fără el.

În timp ce cumpărăturile îi erau depozitate în căruciorul pe care avea să-l returneze după ce descărca totul acasă, Ellie o strânse de mână pe fiica sa. Se apropie momentul, gândi ea. Trebuie să am curaj. Trebuie să am încredere.

— Cum Dumnezeu te așteptai să reacționez? spuse Robert Turner. Vin acasă după o zi extrem de grea la spital, cu gândul la sutele de lucruri pe care trebuie să le fac mâine și, la cină, tu îmi spui că vrei să plecăm din Noul Eden pentru totdeauna. Și că plecăm în seara asta… Ellie, draga mea Ellie, toată treaba asta e absurdă. Chiar dacă ar ține, n-aș avea timp să clarific totul… Am proiecte…

— Știu că e neașteptat, Robert, spuse Ellie, temându-se tot mai mult că a subestimat dificultatea sarcinii, dar nu puteam să-ți spun mai devreme. Ar fi fost prea periculos… Dacă te scăpai și-i spuneai ceva lui Ed Stafford sau altcuiva din personalul tău și te-ar fi auzit vreun biot?

— Dar nu pot să plec așa, pur și simplu, fără să spun nimic nimănui… Robert clătină din cap cu putere. Ai idee câți ani de muncă s-ar irosi?

— N-ai putea să scrii ce trebuie făcut la fiecare proiect? sugeră Ellie. Și poate să faci un rezumat la ce s-a realizat deja…

— într-o noapte, nu, răspunse apăsat Robert. Nu, Ellie, problema iese din discuție. Nu putem pleca. Sănătatea coloniei pe termen lung ar putea să depindă de rezultatele cercetărilor mele… În plus, chiar dacă accept că părinții tăi locuiesc confortabil în acel loc bizar pe care l-ai descris, în mod sigur nu pare a fi un loc bun de crescut un copil. Și nici măcar n-ai pomenit de pericolul care ne paște pe toți. Plecarea noastră va fi văzută ca un act de trădare. Dacă suntem prinși, vom fi amândoi executați. Ce se va întâmpla atunci cu Nicole?…

Ellie mai ascultă un minut obiecțiile lui Robert, apoi își dădu seama că sosise timpul să expună și propriul punctul de vedere. Își adună tot curajul, se duse la masă și luă mâinile soțului ei în ale sale.

— Mă gândesc la asta de aproape trei săptămâni, Robert… Trebuie să înțelegi cât de greu îmi e să iau această decizie… Te iubesc din toată inima, dar dacă trebuie, eu și Nicole vom pleca fără tine… Știu că în plecarea asta există o mulțime de incertitudini, dar viața de aici, din Noul Eden nu este câtuși de puțin sănătoasă pentru nici unul din noi…

— Nu, nu, nu! spuse imediat Robert, eliberându-se și începând să se plimbe înnebunit prin cameră. Nu cred nimic din toate astea. E un coșmar… Se opri și se uită la Ellie. Nu poți s-o iei pe Nicole cu tine, spuse el cu patimă. Mă auzi? Îți interzic s-o iei pe fiica noastră…

— Robert! îl întrerupse Ellie, strigând. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. Uită-te la mine… Sunt soția ta, mama fiicei tale… Te iubesc. Te implor să asculți ce am de spus.

Nicole intrase în fugă în cameră și acum plângea lângă mama ei. Ellie se calmă înainte de a continua.

— Nu cred că ești singurul din familia asta care are dreptul să ia decizii. Am și eu dreptul ăsta. Îți respect dorința de a nu merge, dar sunt mama lui Nicole. Dacă e să ne despărțim, atunci cred că ar fi mai bine pentru ea să fie cu mine…

Ellie se opri. Fața lui Robert era schimonosită de mânie. Făcu un pas spre ea și, pentru prima dată în viața ei, Ellie se temu că Robert o va lovi.

Cu mâna dreaptă ridicată și făcută pumn, Robert urlă:

— Pentru mine, cel mai bine ar fi să uiți de toată prostia asta!

Ellie se dădu puțin înapoi. Nicole continuă să plângă. Robert se chinuia să se stăpânească. Cu glasul tremurând de emoție, zise:

— Jur că nimeni și nimic nu mă va mai face să sufăr ca atunci…

Îi dădură lacrimile.

— La naiba! articulă el, dând cu pumnul în masă. Apoi, fără să mai spună nimic, se așeză pe scaun și-și îngropă fața în mâini.

Ellie o liniști pe Nicole și o vreme nu spuse nimic.

— Știu ce dureros a fost să-ți pierzi prima familie, spuse ea în cele din urmă. Dar, Robert, asta e cu totul altă situație. Nimeni n-o să ne facă vreun rău, lui Nicole sau mie.

Se duse la el și-l cuprinse în brațe.

— Nu spun că e o decizie ușoară. Dar sunt convinsă că așa e cel mai bine pentru Nicole și pentru mine.

Robert îi răspunse la îmbrățișare, dar fără mult entuziasm.

— N-am să vă opresc să plecați, spuse el resemnat. Dar nu știu ce-am să fac eu. Aș vrea să mă gândesc la asta câteva ore, cât timp suntem în Avalon.

— Bine, dragul meu, dar te rog să nu uiți că Nicole și cu mine avem mai multă nevoie de tine decât pacienții tăi. Tu ești singurul nostru soț și tată.