Programatorul divin

7

Îmi amintesc cum m-am întors acasă în luna octombrie a anului trecut, după diagnosticul iniţial al doctorului Noguchi. Oprisem maşina pe aleea de acces spre casă. Susan sosise deja; în rarele ocazii când eu mergeam cu automobilul la serviciu, primul dintre noi care ajungea acasă aprindea lumina de pe verandă, astfel încât celălalt să ştie că în garaj se afla deja o maşină. Eu luasem maşina ca să pot ajunge la cabinetul lui Noguchi, la Finch and Bayview, pentru programarea pe care mi-o stabilise.

Am coborât din maşină. Frunze uscate căzuseră pe alee şi peste peluza noastră. Am pornit spre uşa din faţă şi am intrat. Am auzit la casetofon vocea lui Faith Hill care cânta The Kiss. Ajunsesem acasă mai târziu ca de obicei şi Susan trebăluia în bucătărie — se auzea zgomotul de oale şi tigăi trântite. Am trecut prin holul de la intrare pardosit cu lemn de esenţă tare şi am suit cele câteva trepte spre sufragerie; de obicei mă opream în cabinet să mă uit la corespondenţă — dacă Susan ajungea prima acasă, îmi punea scrisorile pe etajera joasă aflată după uşă —, dar azi aveam prea multe pe cap.

Susan a ieşit din bucătărie şi m-a sărutat.

Mă cunoştea însă bine după atâţia ani, cum ar fi putut să nu mă cunoască?

— Ce s-a-ntâmplat? a rostit ea.

— Unde-i Ricky? am întrebat.

Trebuia să-i spun şi lui, totuşi ar fi fost mai uşor să-i spun întâi lui Susan.

— La Nguyen.

Familia Nguyen locuia la două case mai încolo; băiatul lor, Bobby, avea aceeaşi vârstă ca Ricky.

— Ce s-a-ntâmplat?

Stăteam cu mâna pe balustradă, în capul scării, încă buimăcit de diagnostic. I-am făcut semn să mi se alăture pe canapea.

— Sue, am început după ce ne-am aşezat, am fost azi la doctorul Noguchi.

Ea mă privea în ochi, încercând să descifreze mesajele ascunse.

— De ce?

— Din cauza tusei ăleia. Am fost săptămâna trecută şi mi-a făcut nişte analize. Mi-a zis să vin azi, ca să discutăm rezultatele.

M-am apropiat de ea pe canapea.

— Nu ţi-am spus nimic, fiindcă mi se păruse rutină — nici nu merita să fie amintit.

A ridicat din sprâncene şi îngrijorarea i se citea pe faţă.

— Şi?

I-am căutat mâna şi i-am luat-o. Tremura. Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii afectaţi.

— Am cancer, i-am spus. Cancer pulmonar.

Ochii i s-au mărit.

— Dumnezeule, a murmurat şocată. Ce… ce se-ntâmplă acum?

Am ridicat scurt din umeri.

— O să mai fac nişte analize. Diagnosticul a fost făcut pe baza sputei, dar vor să facă biopsii şi alte analize ca să determine… să determine cât de mult s-a extins.

— Cum? a rostit ea cu o voce tremurată.

— Cum m-am îmbolnăvit?

Am ridicat iarăşi din umeri.

— Noguchi bănuieşte că de vină este praful mineral pe care l-am inhalat de-a lungul anilor.

— Dumnezeule, a spus Susan tremurând. Doamne, Dumnezeule!

Donald Chen lucrase zece ani în planetariul McLaughlin înainte ca acesta să fie închis, dar, spre deosebire de colegii lui, el continua să lucreze. Fusese transferat pe plan intern la Departamentul programe educaţionale din MRO, dar totuşi muzeul nu avea galerii permanente dedicate astronomiei, aşa că Don nu prea avea ce să facă — deşi postul de televiziune CBC îi afişa chipul zâmbitor în fiecare an în timpul perseidelor.

Printre membrii personalului, porecla lui Chen era „zombie”. Avea deja un ten groaznic de palid — un risc al meseriei pentru astronomi — şi se părea că de acum era numai o chestiune de timp până ce avea să fie concediat şi de la MRO.

Bineînţeles, tot personalul muzeului era curios în privinţa lui Hollus, însă Donald Chen avea un interes anume. El se simţea de-a dreptul bulversat de faptul că extraterestrul venise să caute un paleontolog, nu un astronom. Iniţial, biroul lui Chen fusese în planetariu; noul lui birou, aici, în Centrul custozilor, depăşea cu puţin un sicriu vertical. Chen găsea frecvent pretexte pentru a veni să mă viziteze pe mine şi pe Hollus, iar eu mă obişnuisem deja cu ciocăniturile lui în uşă.

De data aceasta, Hollus a fost cel care deschise uşa. Începuse să se descurce destul de bine în asemenea acţiuni şi reuşea să manevreze clanţa cu un picior, astfel încât să nu fie nevoit să se răsucească pentru a-şi folosi un braţ. Pe un scaun lângă uşă stătea Vânătaie — porecla lui Al Brewster, un paznic masiv din MRO, care, din cauza vizitelor lui Hollus, era repartizat pe toată durata turei sale la Departamentul de paleontologie. Lângă Vânătaie se afla Donald Chen.

— Ni hao ma? se adresă Hollus lui Chen.

Cu două decenii în urmă fusesem îndeajuns de norocos să fac parte din proiectul canadiano-chinez Dinozaurul şi învăţasem destul de bine dialectul mandarin, aşa că nu m-a deranjat.

— Hao, zise Chen.

Intră în biroul meu şi închise uşa, salutându-l cu o mişcare a capului pe Vânătaie; trecu apoi pe engleză şi rosti:

— Salut, Ucigaşule!

— „Ucigaşule”? făcu Hollus, uitându-se întâi la Chen şi după aceea la mine.

Am tuşit.

— Este o… ăăă, poreclă.

Chen se întoarse către Hollus.

— Tom a condus războiul împotriva actualei administraţii a muzeului. Toronto Star l-a poreclit Ucigaşul de vampiri.

— Potenţialul ucigaş de vampiri, l-am corectat. Dorati continuă să-şi impună majoritatea deciziilor.

Chen avea la el o carte veche, în chineză, judecând după caracterele de pe coperta aurită; deşi puteam vorbi limba, cititul la orice nivel mă depăşea complet.

— Ce-i asta? am întrebat.

— O istorie chineză, zise Chen. L-am sâcâit pe Kung până mi-a dat-o.

Kung deţinea catedra Louise Hawley Stone în Departamentul civilizaţii din Asia şi Orientul Apropiat, alt amalgam de reduceri post-Harris.

— De asta doream să-l văd pe Hollus.

Forhilnorul îşi aplecă ochii pediculari, gata să fie de ajutor. Chen aşeză cartea grea pe masa mea.

— În anul 1998, un grup de astronomi de la Institutul Max Planck pentru Fizică Extraterestră din Germania a anunţat descoperirea unui fragment de supernovă — ce a mai rămas după explozia unei stele gigant.

— Ştiu ce sunt supernovele, zise Hollus. De fapt, am discutat recent cu domnul Jericho despre ele.

— Perfect, spuse Chen. Ei bine, rămăşiţa pe care au descoperit-o oamenii aceia este foarte aproape, la vreo 650 de ani-lumină depărtare, în constelaţia Vela. Au denumit-o RX J0852.0-4622.

— Atrăgător, comentă Hollus.

Chen avea prea puţin simţ al umorului. Continuă:

— Supernova respectivă ar fi trebuit să fie vizibilă pe cerul Pământului în anul 1320 şi ar fi trebuit să fie mai luminoasă decât Luna şi să fie vizibilă şi în timpul zilei.

Făcu o pauză, aşteptând să vadă dacă vreunul dintre noi avea să-l contrazică. N-am făcut-o şi el urmă:

— Nu există însă nici un fel de consemnare istorică a ei; nici o menţiune despre ea n-a fost găsită.

Ochii pediculari ai lui Hollus se legănară.

— Ai spus că este în Vela? Aceasta este o constelaţie sudică, care apare atât pe cerul planetei voastre, cât şi pe cel al planetei mele. Totuşi, planeta voastră este foarte puţin populată în emisfera sudică.

— Adevărat, aprobă Chen. Singura dovadă terestră pe care am descoperit-o pentru această supernovă este un grăunte de nitrat în zăpada antarctică, pe care i l-am putea asocia; bucăţi similare sunt corelate cu alte supernove. Însă Vela este vizibilă de pe tărâmul strămoşilor mei; poate fi văzută perfect din sudul Chinei. Credeam că dacă cineva i-ar fi putut consemnat apariţia, aceştia ar fi fost chinezii.

Ridică volumul, arătându-l.

— Dar n-am găsit nimic. Bineînţeles, anul 1320 era pe la mijlocul dinastiei Yuan.

— Aha, am spus eu cu înţelepciune. Yuan.

Chen mă privi ca pe un ignorant jalnic.

— Dinastia Yuan a fost întemeiată de Kubilay Han în Beijing, rosti el. Guvernele chineze erau generoase în acordarea sprijinului pentru cercetări astronomice, dar în epoca respectivă, sub conducerea mongolilor, ştiinţa a trecut în plan secundar.

Făcu o pauză.

— Destul de asemănător cu ceea ce se întâmplă în prezent în Ontario.

— Simt puţină amărăciune? am întrebat.

Chen ridică din umeri.

— Asta-i singura explicaţie la care m-am putut gândi pentru a-mi explica de ce strămoşii mei n-au consemnat supernova.

Se răsuci spre Hollus:

— Supernova ar fi trebuit să fie la fel de vizibilă de pe Beta Hydri, ca de aici. Rasa ta are vreo consemnare a observării ei?

— Mă voi interesa, răspunse Hollus.

Simulacrul se opri din mişcare; până şi torsul încetă să se mai dilate şi contracte. Am aşteptat un minut, după care uriaşul păianjen reînvie, Hollus reanimându-şi avatarul.

— Nu, rosti el.

— Nu există nici o menţionare a unei supernove cu 650 de ani în urmă?

— Nu în Vela.

— Este vorba despre ani tereştri.

Hollus păru ofensat de sugestia că ar fi putut greşi.

— Fireşte. Cea mai recentă supernovă observabilă cu ochiul liber şi de forhilnori, şi de wreedi, a fost în Marele Nor al lui Magellan, acum cincisprezece ani. Anterior, ambele rase au văzut o supernovă în constelaţia căreia voi îi spuneţi Şarpele, într-un moment care ar corespunde cu începutul secolului al XVII-lea la voi.

— Supernova lui Kepler, încuviinţă Chen. A fost vizibilă aici începând cu anul 1604. A ajuns să fie mai strălucitoare decât Jupiter, dar abia putea fi zărită în timpul zilei.

Îşi ţuguie buzele, gândindu-se.

— Asta-i o chestie fascinantă. Supernova lui Kepler nu s-a aflat aproape nici de Pământ, nici de Beta Hydri sau de Delta Pavonis, însă toate trei planetele au văzut-o şi au consemnat-o. Desigur, supernova 1987A n-a fost nici măcar în galaxia asta, totuşi noi toţi am înregistrat-o. Pe de altă parte, evenimentul din Vela de pe la 1320 a fost destul de apropiat. Crezusem că cineva l-ar fi putut vedea.

— Nu s-ar putea să fi intervenit un nor de praf? întrebă Hollus.

— În prezent nu există nici un nor de praf, zise Chen, şi ar fi trebuit ca un astfel de nor să fie sau foarte aproape de steaua care a explodat, sau foarte mare pentru a putea împiedica observaţiile de pe Pământ, şi Beta Hydri, şi Delta Pavonis. Cineva ar fi trebuit să-l remarce.

— O adevărată enigmă, comentă Hollus.

Chen dădu din cap.

— Nu-i aşa?

— Voi fi încântat să îţi ofer informaţiile pe care rasa mea le-a acumulat despre supernove, rosti Hollus. Poate că vor face lumină în acest caz.

M-am întrebat dacă făcuse în mod intenţionat un joc de cuvinte.

— Ar fi grozav, spuse Chen.

— O să trimit nişte materiale din nava-mamă, spuse Hollus legănându-şi ochii pediculari.

Pe când aveam paisprezece ani, muzeul organizase un concurs pentru copiii interesaţi de dinozauri. Câştigătorul avea să capete diverse premii din domeniul paleontologiei.

Dacă ar fi fost un concurs cu întrebări despre dinozauri, sau dacă li s-ar fi cerut copiilor să identifice fosile, sunt sigur că l-aş fi câştigat.

Dar n-a fost aşa. A fost un concurs pentru cea mai bună machetă de dinozaur construită pe loc.

Ştiam ce dinozaur trebuia să fac: Parasaurolophus, exponatul care definea practic MRO.

Am încercat să realizez unul din plastilină, polistiren şi cepuri de lemn.

A fost un dezastru: capul, cu creasta lui lungă, cădea mereu. N-am izbutit să-l termin. Concursul a fost câştigat de un băiat gras; am participat la festivitatea când a fost premiat, iar unul dintre premii era macheta unei sauropode. El a comentat: „Marfă! Un brontozaur!” Am fost dezgustat; nici chiar în 1960, cineva care ştia ceva despre dinozauri nu-i spunea aşa unui Apatosaurus.

Am învăţat totuşi o lecţie valoroasă.

Am învăţat că nu poţi să alegi modalitatea în care vei fi testat.

Poate că Donald Chen şi Hollus erau fascinaţi de supernove, dar pe mine mă interesa mai mult ceea ce discutasem cu Hollus mai devreme. După plecarea lui Don, i-am spus:

— Hollus, se pare că voi ştiţi multe lucruri despre ADN.

— Cred că aşa este.

— Ce…, glasul mi s-a frânt pentru o clipă; am înghiţit în sec şi am încercat din nou. Ce ştii despre problemele cu ADN-ul, despre erorile în duplicarea lui?

— Desigur, acesta nu este domeniul meu, zise Hollus, însă medicul navei noastre, Lablok, este destul de expertă în această privinţă.

— Iar această Lablok… — am înghiţit din nou — această Lablok ştie ceva despre, să zicem, cancer?

— Tratamentul cancerului este o disciplină specializată pe planeta noastră, spuse Hollus. Sigur că da, Lablok are unele cunoştinţe în această privinţă, totuşi…

— Puteţi să vindecaţi cancerul?

— Îl tratăm cu radiaţii şi substanţe chimice. Uneori, tratamentele acestea sunt eficiente, dar de cele mai multe ori nu.

Părea destul de trist.

— Ah, am spus. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi pe Pământ.

Am rămas tăcut o vreme; evident, aşteptasem alt răspuns.

— Apropo de ADN, am vorbit în cele din urmă, mă… mă întreb dacă aş putea avea un eşantion din al tău? Dacă n-ai nimic împotrivă, fireşte. Aş dori să-l supun unor analize.

Hollus întinse un braţ.

— Serveşte-te.

A fost cât pe-aci să cad în plasă.

— Dar tu nu exişti aici în realitate. Nu eşti decât o proiecţie.

Hollus coborî braţul şi ochii lui pediculari se unduiră sinusoidal.

— Scuză-mi gluma. Însă, bineînţeles, dacă doreşti o mostră de ADN, nu am nimic împotrivă. Voi trimite naveta cu câteva eşantioane.

— Mulţumesc.

— Dar îţi pot spune de acum ce vei afla. Vei afla că existenţa mea este la fel de improbabilă ca a ta. Este imposibil ca gradul de complexitate a unei forme de viaţă avansate să fi apărut pur şi simplu întâmplător.

Am inspirat adânc. Nu doream să-l contrazic, totuşi, la naiba! şi el era savant. Ar fi trebuit să ştie mai bine. M-am rotit cu scaunul spre calculatorul montat pe soclul care, atunci când începusem să lucrez aici, fusese suportul unei maşini de scris. Căpătasem una dintre tastaturile acelea Microsoft arătoase, împărţite pe la mijloc; muzeul fusese nevoit să le asigure tuturor celor care le solicitaseră după ce sindicatul personalului începuse să facă aluzii la acţionarea în judecată pentru sindromul tunelului carpian.

Calculatorul meu avea un sistem de operare Windows NT, dar l-am pornit în DOS şi la apariţia cursorului am tastat o comandă. Se lansă o aplicaţie care desenă pe ecran o tablă de şah.

— Aceasta, am arătat, este o tablă standard pentru jocuri omeneşti. Noi jucăm pe ea două jocuri de strategie: şah şi dame.

Hollus îşi atinse ochii între ei.

— Am auzit de primul dintre ele şi înţeleg că obişnuiaţi să consideraţi abilitatea de a-l juca drept una dintre cele mai de seamă realizări ale intelectului uman până ce un calculator l-a învins pe cel mai talentat jucător om. Voi, oamenii, aveţi tendinţa de a oferi definiţii derutante ale inteligenţei.

— Cred că da, am încuviinţat. Eu însă vreau să-ţi vorbesc despre alt joc, mai asemănător cu damele.

Am atins o tastă:

— Aici este o desfăşurare aleatorie a pieselor de joc.

Pe aproximativ o treime din cele şaizeci şi patru de pătrate apărură jetoane rotunde.

— Fii atent: fiecare pătrat ocupat se învecinează cu alte opt pătrate, punându-le la socoteală şi pe cele din colţuri, da?

Hollus îşi atinse ochii cu un cling.

— Există trei reguli simple: starea oricărui pătrat va rămâne nemodificată — el va fi sau ocupat, sau gol — dacă două dintre pătratele sale vecine sunt ocupate. A doua regulă: dacă un pătrat ocupat are trei pătrate vecine ocupate, el va rămâne ocupat. Regula a treia: în toate celelalte cazuri, pătratul se goleşte, dacă nu este deja, iar dacă este gol, va rămâne tot gol. Ai înţeles?

— Da.

— Bun. Atunci să extindem tabla. În loc de o matrice de 8 pe 8, să folosim una de 400 pe 300. Pe monitorul acesta, fiecare pătrat va fi reprezentat printr-o celulă de doi pe doi pixeli. Vom simboliza pătratele ocupate prin celule albe, iar pe cele goale prin celule negre.

Am apăsat o tastă şi tabla de dame s-a îndepărtat şi simultan s-a desfăşurat până în cele patru colţuri ale ecranului. La rezoluţia aceea caroiajul tablei a dispărut, dar şablonul aleatoriu de celule albe şi negre era evident.

— Iar acum, am spus, să aplicăm cele trei reguli amintite.

Am apăsat bara de spaţiu de pe tastatură şi modelul punctelor s-a modificat.

— Şi încă o dată, am rostit, apăsând iarăşi bara de spaţiu şi modelul s-a schimbat din nou. Şi încă o dată.

Altă apăsare, altă reconfigurare a punctelor pe ecran.

Hollus se uită la monitor, apoi la mine.

— Şi?

— Şi priveşte în continuare, i-am spus.

Am apăsat altă tastă şi procesul a început să se repete în mod automat: aplicarea celor trei reguli la toate piesele de pe tablă, reafişarea noii configuraţii, reaplicarea regulilor, reafişarea configuraţiei revizuite şi aşa mai departe.

Primul glider a apărut după numai câteva secunde.

— Vezi grupul de cinci celule de acolo? am întrebat. Noi îl numim glider şi — aha! fii atent, altul! Am atins ecranul, indicându-l.

— Şi altul! Uită-te cum se mişcă.

Într-adevăr păreau că se mişcă, rămânând un grup legat, pe măsură ce se deplasau dintr-o poziţie în alta pe suprafaţa monitorului.

— Dacă rulezi suficient de mult simularea aceasta, am spus, vei vedea tot felul de şabloane similare proceselor vieţii. De altfel, jocul se numeşte Life şi a fost inventat în anul 1970 de matematicianul John Conway; eu l-am folosit când predam evoluţia la Universitatea din Toronto. Conway rămăsese uimit de ceea ce generau aceste trei reguli simple. După suficient de multe repetări va apărea ceva numit glider gun: o structură care generează glidere noi la intervale regulate.

Structurile glider gun pot fi create prin coliziunea a minimum treisprezece glidere, astfel că, într-o anumită măsură, gliderele se reproduc singure. Vei căpăta de asemenea structuri „eater” (ce asimilează), care pot dezintegra obiectele ce trec pe lângă ele; în decursul procesului, eater-ul se distruge, însă, după alte tururi, se autorepară. Jocul produce mişcare, reproducere, hrănire, creştere, vindecare şi multe altele, totul prin aplicarea celor trei reguli simple unei selecţii iniţial aleatorii de piese.

— Nu înţeleg ce vrei să îmi demonstrezi, spuse Hollus.

— Ideea este că viaţa — aparenta ei complexitate — poate fi generată de reguli foarte simple.

— Iar regulile acestea pe care le tot reiterezi ce anume reprezintă?

— Să zicem, de pildă, legile fizicii…

— Nimeni nu contrazice faptul că ordinea aparentă poate să reiasă din aplicarea unor reguli simple. Dar cine a scris regulile? În cazul universului pe care mi-l arăţi, ai amintit un nume…

— John Conway.

— Da. Ei bine, John Conway este dumnezeul acelui univers şi simularea lui nu dovedeşte nimic altceva decât că orice univers are nevoie de un Dumnezeu. Conway a fost programatorul. Dumnezeu a fost, de asemenea, un programator; legile fizice şi constantele fizice pe care le-a conceput sunt codul-sursă al Universului nostru. Presupusa diferenţă dintre domnul Conway şi Dumnezeul nostru este că, aşa cum ai spus, Conway nu a ştiut ce va produce codul lui sursă decât după ce l-a îmbinat şi rulat, şi de aceea a fost uimit de rezultate. Creatorul nostru, presupunem noi, a avut în minte un rezultat clar şi a scris un cod pentru a obţine rezultatul acela.

Este adevărat, se pare că lucrurile nu s-au derulat exact aşa cum plănuise — extincţiile în masă par să sugereze asta. Cu toate acestea, pare clar că Dumnezeu a proiectat în mod deliberat Universul nostru.

— Crezi asta cu adevărat? am întrebat.

— Da, zise Hollus privind alte glidere care străbăteau ecranul monitorului. Chiar o cred.