Programatorul divin

17

După ce Hollus s-a întors pe nava lui spaţială, am rămas până târziu în sufragerie în seara aceea. Luasem două analgezice şi le lăsam să-şi facă efectul înainte de a mă culca; uneori, din cauza greţei, mi-era greu să nu vomit pilulele.

Poate că forhilnorul avea dreptate, mi-am spus. Poate că nu exista nici un pistol fumegând pe care l-aş fi acceptat. El spusese că totul se găsea aici, chiar în faţa ochilor mei.

Adevăratul orb este cel care nu vrea să vadă. Împreună cu versetul al douăzeci şi nouălea, acesta este unul dintre citatele mele religioase favorite.

Dar eu nu eram orb, ce naiba! Eu aveam un ochi critic, ochi de sceptic, ochi de savant.

Mă uimea faptul că viaţa de pe alte planete folosea acelaşi cod genetic. Desigur, Fred Hoyle sugerase că Pământul — poate şi alte planete — fusese însămânţat cu viaţă la nivel de bacterii, care sosise din spaţiul cosmic; dacă toate planetele pe care le vizitase Hollus fuseseră însămânţate din aceeaşi sursă, atunci codul genetic ar fi fost, bineînţeles, acelaşi.

Însă chiar dacă teoria lui Hoyle nu este adevărată — şi, de fapt, nu-i o teorie tocmai satisfăcătoare, deoarece nu face nimic altceva decât să împingă originea vieţii către alte locuri pe care nu le putem examina cu uşurinţă —, poate că existau motive întemeiate pentru care numai acei douăzeci de aminoacizi erau adecvaţi pentru viaţă.

Aşa cum Hollus şi cu mine discutasem mai demult, ADN-ul are patru litere în alfabetul său: A, C, G şi T, pentru adenină, citozină, guanină şi timină, bazele ce formează treptele scării sale.

Perfect — un alfabet din patru litere. Dar cât de lungi sunt cuvintele în limbajul genetic? Ei bine, ţelul acestui limbaj este de a specifica secvenţe de aminoacizi, cărămizile cu care se construiesc proteinele şi, aşa cum am spus, există douăzeci de aminoacizi diferiţi care sunt folosiţi de formele de viaţă. Evident, nu-i puteţi identifica pe fiecare dintre cei douăzeci de aminoacizi prin cuvinte având lungimea de numai o literă, întrucât un alfabet de patru litere oferă doar patru cuvinte diferite de câte o literă. Şi n-aţi putea rezolva problema nici prin cuvintele de două litere: într-un limbaj cu numai patru caractere, există doar şaisprezece cuvinte posibile de câte două litere. Totuşi, dacă veţi folosi cuvinte de trei litere, oho! atunci veţi avea o supraabundenţă, un vocabular biochimic bogat ca al lui William F. Buckley conţinând ameţitorul număr de şaizeci şi patru de cuvinte. Vom rezerva douăzeci de cuvinte pentru aminoacizi şi încă două pentru semnele de punctuaţie — unul pentru începutul transcrierii şi altul pentru sfârşitul ei. Asta înseamnă că numai douăzeci şi două dintre cele şaizeci şi patru de cuvinte posibile sunt necesare pentru ca ADN-ul să funcţioneze. Dacă o divinitate proiectase codul genetic, ea trebuie să se fi uitat la surplusul de vocabular şi să se fi întrebat ce să facă cu el.

Mi se pare că o asemenea entitate ar fi avut două opţiuni. Una ar fi fost să lase nedefinite celelalte patruzeci şi două de secvenţe, tot aşa cum în limbajele reale există secvenţe de litere ce nu formează cuvinte valide. În felul acela, dacă una dintre secvenţele respective apărea într-un lanţ de ADN, ai fi ştiut că în procesul de copiere se strecurase o eroare — o greşeală de culegere genetică, ce transformase codul valid A-T-A în, să zicem, înşiruirea A-T-C care era lipsită de noimă. Acesta ar fi fost un semnal limpede şi util că se întâmplase ceva greşit.

Alternativa ar fi fost să accepte faptul că erorile de copiere erau inevitabile, dar să încerce să le reducă impactul, adăugând sinonime în limbajul genetic. În loc să existe câte un cuvânt pentru fiecare aminoacid, puteau să existe trei cuvinte care să însemne toate acelaşi lucru. În felul acela s-ar fi utilizat până la şaizeci dintre cuvintele posibile; atunci puteau exista două cuvinte care să însemne „start” şi alte două care să însemne „stop”, completând dicţionarul ADN. Dacă sinonimele ar fi fost grupate logic, s-ar fi putut evita erorile de transcriere; dacă A-G-A, A-G-C şi A-G-G însemnau toate acelaşi lucru şi nu puteai să citeşti clar decât primele două litere, ai fi avut totuşi destule şanse să ghiceşti ce însemna cuvântul chiar fără să cunoşti a treia literă.

De fapt, ADN-ul chiar foloseşte sinonime. Şi dacă fiecare aminoacid ar fi specificat prin trei sinonime, ai privi codul şi ai spune: mda, cineva a gândit cu atenţie proiectul ăsta. Însă, doi aminoacizi — leucina şi serina — sunt specificaţi prin câte şase sinonime fiecare, pe când alţii prin patru, trei, doi sau chiar un singur termen: bietul triptofan, este specificat doar prin codul T-G-G.

Pe de altă parte, codul A-T-G poate însemna fie amino-acidul metionină (şi pentru el nu există sinonime genetice), fie, în funcţie de context, semnul de punctuaţie pentru „Începere transcripţie” (care, de asemenea, nu are sinonime).

Oare de ce pe Pământ — sau oriunde altundeva — un proiectant inteligent ar fi făcut un asemenea talmeş-balmeş? De ce să ai nevoie de dependenţă contextuală pentru a determina înţelesul, când existau destule cuvinte disponibile pentru a evita o astfel de măsură?

Iar despre variaţiile din codul genetic ce se poate spune? Aşa cum îi spusesem lui Hollus, codul utilizat de ADN-ul mitocondrial diferă uşor de cel utilizat de ADN-ul nucleic.

În anul 1982, Lynn Margulis sugerase că mitocondriile — părţi specializate ale celulei, responsabile cu producerea energiei — începuseră ca forme bacteriale separate, trăind în simbioză cu strămoşii celulelor noastre, pentru ca în cele din urmă aceste forme separate să fie primite în celulele noastre şi să devină parte din ele. Poate — Dumnezeule, trecuse mult de când mă ocupasem serios de biochimie —, dar poate codurile genetice mitocondrial şi nucleic fuseseră într-adevăr identice la început, însă după începerea simbiozei evoluţia favorizase acele mutaţii ce permiteau modificări în codul genetic mitocondrial. Având două seturi de ADN în aceeaşi celulă, poate că aceste câteva schimbări slujiseră ca modalitate de a deosebi cele două forme, împiedicând combinaţiile accidentale.

Nu-i suflasem o vorbă lui Hollus, totuşi existau de asemenea unele diferenţe minore în codul genetic folosit de protozoarele cu cili — dacă îmi aminteam corect, trei codoni aveau înţelesuri diferite pentru ele. Însă — era pur teoretic, o ştiam —, totuşi unii susţineau că cilii, acele organe celulare cu complexitate ireductibilă a căror moarte determinase propriul meu cancer pulmonar, începuseră tot sub forma unor organisme de sine stătătoare. Poate că protozoarele cu cili care aveau un cod genetic diferit proveneau din cili care fuseseră, în trecut, în simbioză cu alte celule, dezvoltând variaţii ale codului genetic din aceleaşi motive de siguranţă pentru care o făceau şi mitocondriile, dar, spre deosebire de cilii pe care noi încă îi mai păstrăm, se desprinseseră ulterior din simbioză şi reveniseră la o existenţă autonomă. Oricum, era o posibilitate.

În copilăria mea petrecută în Scarborough, am avut-o vecină în fundul curţii pe doamna Lansbury. Ea era foarte religioasă — habotnică, îi spunea tata — şi încerca mereu să-mi convingă părinţii să-i permită să mă ducă duminica la biserică. N-am fost niciodată, însă îmi amintesc expresia ei favorită: „Nepătrunse sunt căile Domnului.”

Poate că aşa este. Îmi venea greu totuşi să cred că Domnul ar fi optat pentru nişte căi aleatorii, de calitate inferioară.

Pe de altă parte…

Pe de altă parte, ce spusese Hollus despre limbajul wreedilor? Că se baza de asemenea pe dependenţă contextuală şi pe utilizarea neobişnuită a sinonimelor. Poate că la un nivel de tip Chomsky, eu nu aveam pur şi simplu conexiunile nervoase corespunzătoare pentru a distinge eleganţa din codul genetic. Poate că T’kna şi rasa lui îl găseau perfect rezonabil, perfect elegant.

Poate…

Pe neaşteptate, secretul a fost dezvăluit.

Eu nu suflasem nimănui nici un cuvânt despre faptul că misiunea lui Merelcas era, cel puţin parţial, căutarea lui Dumnezeu. Şi eram destul de sigur că şi gorilele din Burundi tăcuseră chitic în această privinţă. Dar, dintr-odată, toată lumea ştia.

La intrarea în staţia de metrou North York Centre era un şir de automate pentru ziare. Titlul principal din Toronto Star anunţa: „Extratereştrii au dovada existenţei lui Dumnezeu.” Globe and Mail proclama: „Dumnezeu — un fapt ştiinţific, afirmă ET.” National Post decreta: „Universul are un Creator.” Iar Toronto Sun afişa doar două cuvinte gigantice, care ocupau aproape toată pagina întâi: „Dumnezeu trăieşte!”

De obicei luam Sun, pentru o lectură uşoară pe drumul către muzeu, însă pentru reportaje detaliate nimic nu întrece Mop and Pail; am introdus monedele în cutia cenuşie şi am luat un exemplar. Apoi m-am oprit, în aerul rece de aprilie, citind totul până la capăt.

O hindusă din Bruxelles îl întrebase pe Salbanda, purtătorul de cuvânt forhilnor care se întâlnea periodic cu mass-media, în mod simplu şi direct dacă el credea în vreo divinitate.

Iar Salbanda a răspuns… pe îndelete.

Desigur, cosmologii de pe toată planeta, inclusiv Stephen Hawking şi Alan Guth, au fost prompt intervievaţi pentru a afla dacă spusele forhilnorului aveau sens.

Liderii religioşi se întrecuseră care mai de care să iasă în faţă. Vaticanul — cu un trecut bine-cunoscut în susţinerea, în dezbaterile ştiinţifice, a cui nu trebuie — se abţinuse de la orice comentarii, spunând doar că Papa va face în scurt timp o declaraţie. Guvernarea Velayat al-Faqih din Iran atacase în mod public cuvintele extraterestrului. Pat Robertson solicitase mai multe donaţii pentru a ajuta organizaţia lui să studieze afirmaţiile lui Salbanda. Moderatorul Bisericii Unite Canadiene îmbrăţişase revelaţiile, spunând că ştiinţa şi credinţa erau într-adevăr reconciliabile. Un lider hindus, al cărui nume, după cum am observat, era scris în două moduri diferite în acelaşi articol, declara că afirmaţiile extraterestrului erau perfect compatibile cu credinţa hindusă. Între timp, Caleb Jones de la MRO declarase, în numele CISAP, că nici unul dintre cuvintele forhilnorului nu trebuia să fie descifrat într-un mod mistic sau supranatural.

Când am ajuns la MRO, obişnuiţilor fanatici ai OZN-urilor li se alăturaseră diverse grupuri religioase: în robe, cu lumânări, psalmodiind sau îngenunchind în rugăciuni. Existau, de asemenea, şi câţiva poliţişti, care aveau grijă ca personalul muzeului — printre care şi eu, dar, fireşte, fără a se limita la mine — să poată intra fără probleme; după ce uşile principale se deschideau conform programului, ei se ocupau în aceeaşi măsură şi de protecţia vizitatorilor.

Pliante zburau pe trotuar; unul care mi-a atras atenţia îl arăta pe Hollus sau alt forhilnor, cu ochii pediculari desenaţi astfel încât să semene cu coarne de diavol.

Am intrat în muzeu şi m-am îndreptat spre biroul meu. La scurt timp după aceea se materializă şi Hollus.

— M-am gândit la cei care au aruncat în aer clinica de avorturi, zise el. Ai spus că erau extremişti religioşi.

— Da, aşa se presupune. Încă n-au fost prinşi.

— Nu există nici un pistol fumegând.

Am zâmbit.

— Exact.

— Dar dacă sunt, aşa cum suspectezi tu, persoane religioase, de ce ar fi relevant acest amănunt?

— Distrugerea unei clinici de avorturi este o tentativă de protest împotriva unui act perceput ca o fărădelege morală.

— Şi…? insistă Hollus.

— Ei bine, pe Pământ, conceptul de Dumnezeu este legat inextricabil de problemele de etică.

Hollus asculta.

— Mai exact, trei dintre principalele noastre religii împărtăşesc aceleaşi Zece Porunci, despre care se presupune că ar fi fost transmise de Dumnezeu.

Cândva Susan mă luase peste picior, afirmând că unica scriptură pe care o cunoşteam era Versetul al douăzeci şi nouălea al Legiuitorului:

De animalul Om să vă feriţi, căci el este unealta diavolului. Printre primatele Domnului, numai el ucide pentru a se desfăta, din patimă ori din lăcomie. Adevăr grăiesc, el îşi va ucide fratele pentru a-i lua ogorul. Nu-l lăsaţi să se înmulţească peste măsură, fiindcă va pustii casa lui şi casa voastră. Feriţi-vă de el. Duceţi-l înapoi în bârlogul lui din junglă, căci el este vestitorul morţii.

Sunt cuvintele pe care Cornelius i le-a citit lui Taylor spre sfârşitul Planetei maimuţelor. Cuvinte profunde şi, precum doctorul Zaius, eu încercasem întotdeauna să-mi duc existenţa ţinând cont de ele. Totuşi, Susan nu are dreptate în totalitate. Pe când eram student la Universitatea Toronto, oho, cu mulţi ani în urmă, am frecventat ocazional cursurile ţinute de Northrop Frye, marele profesor de engleză; m-am furişat de asemenea şi la conferinţele susţinute de Marshall McLuhan şi Robertson Davies, ceilalţi doi membri ai triumviratului umanist al universităţii, aclamat pe plan internaţional. Era ameţitor să asculţi asemenea minţi uluitoare. Frye afirma că nu puteai aprecia literatura engleză fără să cunoşti Biblia. Poate că avea dreptate; odată am parcurs aproape jumătate din Vechiul Testament şi am frunzărit Adevăratele cuvinte ale lui Iisus, codificate colorat, într-o versiune King James a Bibliei pe care o cumpărasem din librăria campusului.

Dar, în esenţă, spusele lui Susan erau adevărate. Nu cunoşteam bine Biblia şi nu cunoşteam deloc Coranul sau orice altă carte sfântă.

— Şi care sunt aceste Zece Porunci? întrebă Hollus.

— Ăăă… păi, să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu… ăăă, ceva despre un măgar.

— Am înţeles, rosti Hollus. Însă din câte am putut noi determina, Creatorul nu a comunicat niciodată direct cu nimeni. De altfel, wreedii — care, aşa cum ştii, îşi petrec jumătate din viaţă căutând activ o asemenea comunicare — nu se laudă cu nici un succes. Nu sunt sigur în ce fel aceste zece porunci ar fi putut să fie transmise vreunei forme de viaţă.

— Dacă-mi amintesc bine filmul, Dumnezeu le-a scris cu un deget de foc pe nişte tăbliţe de piatră.

— Există un film al acestui eveniment? Nu ar fi el în acest caz pistolul tău fumegând?

Am zâmbit.

— Filmul este o poveste, o reconstituire imaginată. Cele Zece Porunci se presupune că ar fi fost transmise acum mii de ani, în timp ce filmul a fost turnat cu o jumătate de secol în urmă.

— Aha.

— Totuşi mulţi oameni cred că ei comunică, direct sau indirect, cu Dumnezeu — că el le ascultă rugile.

— Se autoamăgesc, zise Hollus, apoi ochii pediculari îi încremeniră. Iartă-mă, continuă el. Ştiu că eşti pe moarte. Te-ai îndreptat spre rugăciune?

— Nu. Dar soţia mea Susan se roagă.

— Rugilor ei nu li s-a răspuns.

— Nu, am încuviinţat încet. Nu li s-a răspuns.

— Cum împacă membrii speciei tale actul rugăciunii cu realitatea că majorităţii rugăciunilor nu li se răspunde?

Am strâns din umeri.

— Noi spunem lucruri de genul: „Tot ce se întâmplă are un motiv.”

— Aha, făcu Hollus, filosofia wreedilor.

— Fiul meu m-a întrebat dacă am făcut ceva rău… dacă de aceea m-am îmbolnăvit de cancer.

— Şi ai făcut ceva rău?

— Păi, n-am fumat niciodată, dar bănuiesc că dieta mea ar fi putut să fie mai hrănitoare.

— Dar ai făcut ceva rău din punct de vedere etic? Acele Zece Porunci pe care le-ai menţionat — ai încălcat vreuna dintre ele?

— Să fiu sincer, nici măcar nu ştiu care sunt toate zece. Nu cred însă că am făcut vreodată ceva oribil. N-am ucis niciodată. Nu mi-am înşelat niciodată nevasta. N-am furat niciodată — cel puţin ca adult. N-am…

Gordon Small şi evenimentele de acum treizeci de ani îmi reveniră în minte.

— În plus, nu pot să cred că un Dumnezeu mărinimos ar pedepsi pe cineva, indiferent care ar fi fost păcatul, cu boala pe care o am eu.

— Un Dumnezeu mărinimos, repetă Hollus. Am mai auzit şi expresiile „un Dumnezeu iubitor” şi „un Dumnezeu milostiv”.

Ochii lui pediculari mă fixară:

— Cred că voi, oamenii, conferiţi prea multe adjective Creatorului.

— Totuşi, voi sunteţi cei care cred că Dumnezeul acela are un scop pentru noi, i-am atras atenţia.

— Creatorul, cred eu, poate să aibă un motiv anume pentru a dori un univers care să conţină viaţă şi, într-adevăr, aşa cum spui, pentru a dori apariţia simultană a mai multor forme de viaţă inteligentă. Însă, mai presus de orice dubiu, el nu este interesat de vreun individ aparte.

— Şi aceasta este opinia generală printre membrii rasei tale? l-am întrebat.

— Da.

— Atunci care este sursa eticii forhilnorilor? Cum deosebiţi binele de rău?

Hollus tăcu, fie căutând un răspuns, fie întrebându-se dacă într-adevăr dorea să răspundă. În cele din urmă zise:

— Rasa mea are un trecut violent, care nu se deosebeşte mult de al vostru. Suntem capabili de fapte de mare cruzime — noi nu avem nevoie de arme pentru a ucide cu uşurinţă alt membru al rasei noastre. Faptele bune sunt cele care ne opresc violenţa; cele rele o aduc în prim-plan. Îşi deplasă centrul de greutate, mişcându-şi toate cele şase picioare. De trei generaţii, rasa noastră nu a mai avut nici un război, iar acesta este un lucru bun, fiindcă deţinem capacitatea de a ne distruge planeta.

— Mă întreb dacă violenţa este înnăscută la toate speciile inteligente, am rostit. Evoluţia continuă datorită eforturilor pentru dominanţă. Am auzit teoria că la nici un erbivor nu s-ar putea dezvolta vreodată inteligenţa, deoarece nu are nevoie de şiretenie pentru a se furişa după o frunză.

— Se creează o dinamică stranie, spuse Hollus. Violenţa este necesară pentru inteligenţă, inteligenţa dă naştere la capacitatea de autodistrugere a speciei şi doar prin inteligenţă poţi depăşi violenţa care a dat naştere respectivei inteligenţe.

— Noi îi spunem „cerc vicios”, i-am explicat. Poate că noi am creat ideea unui Dumnezeu mărinimos şi a eticii pentru a cultiva instinctul de autoconservare. Poate că orice rasă care nu are etică, şi care nu-şi suprimă impulsurile violente din dorinţa de a-i face plăcere unei divinităţi, este sortită autodistrugerii odată ce atinge nivelul tehnologic adecvat.

— Este o idee interesantă, observă Hollus. Credinţa în Dumnezeu conferă un avantaj în supravieţuire. Evoluţia va face atunci selecţia.

— Rasa ta îşi mai face griji în privinţa autodistrugerii? l-am întrebat.

Hollus se legănă în sus şi în jos, dar cred că era un gest de negaţie, nu de afirmaţie.

— Noi avem un guvern planetar unificat şi multă toleranţă faţă de diversitate. Am eliminat foametea şi nevoile. Există puţine motive pentru care să mai intrăm în conflict unii cu ceilalţi.

— Aş dori să pot spune aceleaşi lucruri şi despre planeta mea, am oftat. Deoarece a fost îndeajuns de norocoasă pentru ca viaţa să apară pe ea, ar fi trist să se stingă din cauza propriei noastre nesocotinţe.

— Viaţa nu a apărut aici, rosti Hollus.

— Poftim?

Eram complet buimăcit.

— Nu cred că în trecutul Pământului a existat un eveniment biogenerator; nu cred că viaţa a început aici.

— Vrei să zici că a sosit din adâncurile spaţiului cosmic? Teoria panspermiei a lui Fred Hoyle?

— Posibil. Suspectez însă că este mai probabil să fi început relativ local, pe Sol IV.

— Sol IV — te referi la Marte?

— Da.

— Şi cum ar fi ajuns de acolo până aici?

— Prin intermediul meteoriţilor.

M-am încruntat.

— Este adevărat că de-a lungul anilor au fost găsiţi doi meteoriţi marţieni despre care unii au afirmat că ar fi conţinut fosile, dar afirmaţiile respective au fost complet discreditate.

— Ar fi fost suficient un singur meteorit.

— Presupun că aşa este. De ce nu crezi totuşi că viaţa ar fi început pe această planetă?

— Ai spus că voi credeţi că viaţa a apărut pe Terra acum patru miliarde de ani. Însă, atunci, la începuturile sistemului vostru solar, planeta voastră continua să fie afectată frecvent de impacturi cu comete şi asteroizi mari, ce puteau produce extincţii. Este extrem de improbabil ca acele condiţii adecvate vieţii să se fi putut menţine în perioada aceea.

— Dar nici Marte nu este mai bătrână decât Pământul şi cu certitudine şi ea a fost supusă bombardamentelor cosmice.

— Fără doar şi poate, aprobă Hollus. Dar, deşi este clar că apa în stare lichidă, curgătoare, a existat în trecutul planetei Marte — suprafaţa ei actuală este de-a dreptul impresionantă şi urmele eroziunilor sunt incredibile —, nu au existat niciodată oceane întinse sau adânci precum cele de pe Pământ. Dacă un asteroid loveşte uscatul, căldura degajată de impact poate ridica temperatura pe o durată de câteva luni. Însă, dacă loveşte apa, care, la urma urmei, acoperă mai toată suprafaţa Pământului în prezent, ca şi acum miliarde de ani, căldura va fi reţinută, ridicând temperatura planetei timp de decenii sau chiar secole. Marte ar fi avut un mediu stabil pentru dezvoltarea vieţii poate chiar cu o jumătate de miliard de ani înaintea Pământului.

— Iar o parte din viaţa aceea a fost transferată aici, prin intermediul meteoriţilor?

— Exact. Aproximativ a treizeci şi şasea parte din volumul de substanţe, care se ridică de pe Marte în urma impactului meteoriţilor, ar trebui, în cele din urmă, să fie atrasă spre Pământ, şi multe forme de microbi pot supravieţui îngheţului din cosmos. Aceasta explică în mod clar motivul pentru care forme de viaţă complet dezvoltate şi-au lăsat urmele în cele mai vechi roci de pe Terra, deşi mediul era prea schimbător pentru evoluţia lor locală.

— Oho-ho, am comentat eu pe deplin conştient că răspunsul meu nu era adecvat. Bănuiesc că un meteorit cu forme de viaţă pe el ar fi putut ajunge până aici. Toate formele de viaţă de pe Pământ au practic un singur strămoş comun.

Hollus păru uimit.

— Toate formele de viaţă de pe planeta voastră au acelaşi strămoş comun?

— Bineînţeles.

— De unde ştiţi asta?

— Comparăm materialul genetic al diverselor forme de viaţă şi, în funcţie de măsura în care diverg, putem spune acum cât timp au avut un strămoş comun. L-ai văzut, de exemplu, pe Old George, cimpanzeul împăiat pe care-l avem în diorama „Pădurea tropicală Budongo”?

— Da.

— Ei bine, oamenii şi cimpanzeii diferă genetic prin numai 1,4 procente.

— Iartă-mă că ţi-o spun, dar nu mi se pare corect să împăiaţi şi să expuneţi o rudă atât de apropiată.

— În prezent nu mai procedăm aşa, am răspuns. Exemplarul acela are o vechime de peste optzeci de ani.

Am decis să nu pomenesc de aborigenul australian împăiat pe care obişnuiau să-l expună la Muzeul American de Istorie Naturală.

— De fapt, conceptul de drepturi ale maimuţelor şi-a dobândit recunoaşterea în urma studiilor genetice.

— Şi studiile acelea arată că toate formele de viaţă de pe Pământ au un strămoş comun?

— Desigur.

— Incredibil. Noi credem că atât pe Beta Hydri, cât şi pe Delta Pavonis au existat mai multe evenimente biogeneratoare. Pe planeta mea, de pildă, viaţa a început de minimum şase ori într-o perioadă de început de 300 de milioane de ani.

Făcu o pauză apoi întrebă:

— Care este nivelul cel mai de sus în sistemul vostru de clasificare biologică?

— Regnul, i-am răspuns. În general recunoaştem cinci: animalia, plantae, fungi, monera şi protista.

— Animalia sunt animalele? Şi plantae sunt plantele?

— Da.

— Toate animalele sunt grupate laolaltă şi plantele la fel?

— Da.

— Fascinant.

Torsul lui sferic se legănă accentuat.

— Pe planeta mea, avem un nivel suplimentar, peste acestea, constând din cele şase — cred că „domenii” ar fi o traducere potrivită —, alcătuit din cele şase domenii ale celor şase evenimente de creaţie separate; în fiecare există tipuri separate de animale şi plante. De exemplu, pentapozii şi octopozii noştri nu sunt de fapt deloc înrudiţi; studiile cladistice au demonstrat că ei nu au un strămoş comun.

— Serios? Totuşi ar trebui să puteţi utiliza tehnica ADN pe care ţi-am descris-o pentru a determina relaţiile evolutive dintre membrii aceluiaşi domeniu.

— Domeniile s-au amestecat de-a lungul erelor, zise Hollus. Genomul speciei mele conţine material genetic din toate cele şase domenii.

— Cum este posibil aşa ceva? După cum ai spus chiar tu despre Spock, este ridicolă ideea ca membrii unor specii diferite — chiar din cadrul aceluiaşi domeniu — să poată avea progenituri.

— Noi credem că de-a lungul a milioane de ani, virusurile au jucat un rol esenţial în deplasarea materialului genetic dincolo de graniţele domeniilor.

Am reflectat la ipoteza respectivă. Pe Pământ se sugerase că materialul inutil, transferat în formele de viaţă de către virusuri, explica mare parte din ADN-ul intronic, porţiunile lungi de ADN lipsite aparent de vreo funcţie — cele nouăzeci de procente din genomul uman care nu codificau pentru sinteza proteinelor. Fireşte, geneticienii actuali transferau în mod deliberat genele bovine în cartofi şi aşa mai departe.

— Toate cele şase domenii au la bază ADN-ul? am întrebat.

— După cum am spus, toate formele de viaţă complexe pe care le-am descoperit au la bază ADN-ul, zise Hollus. Însă, deoarece ADN-ul traversează domeniile de-a lungul istoriei noastre, nu am avut prea mult succes cu genul de studii comparative pe care le sugerezi. Unele animale, care sunt în mod evident foarte strâns înrudite, după detaliile grosiere ale formei corpului, pot prezenta intruziuni recente şi importante de ADN nou din alt domeniu, ceea ce face ca procentajul abaterii dintre cele două specii să fie amăgitor de mare.

— Interesant, am murmurat.

Îmi venise o idee, dar era prea nebunească pentru a o formula cu glas tare. Dacă, aşa cum spusese Hollus, ADN-ul era folosit în mod universal în toate formele de viaţă şi codul genetic era acelaşi peste tot, iar forme de viaţă chiar din domenii diferite îşi puteau incorpora reciproc ADN-ul, atunci de ce nu s-ar fi putut ca forme de viaţă de pe planete diferite să procedeze la fel?

Poate că Spock nu era totuşi chiar atât de improbabil.