Programatorul divin

28

Era ora 22:00 şi traficul de aici, din centru, se degajase, până aproape de dispariţie. Naveta lui Hollus coborî silenţios din cer şi ateriză nu ca prima dată, drept în faţa planetariului, ci în spatele muzeului, lângă Aleea Filosofului, o fâşie de iarbă ce pornea de la Universitatea Toronto şi şerpuia de la Varsity Stadium spre Hart House. Deşi coborârea navetei fusese, fără îndoială, observată de unii oameni, cel puţin vehiculul nu se mai afla chiar la vedere.

Christine Dorati insistase să fie de faţă la sosirea extratereştrilor. Discutaserăm despre modul optim de asigurare a securităţii şi am decis că cel mai bine ar fi fost să păstrăm tăcerea; dacă am fi solicitat sprijinul poliţiei sau al armatei, n-am fi făcut decât să atragem o mulţime de gură-cască. După atâtea zile, doar câţiva ţicniţi mai insistau să dea târcoale muzeului, iar la ora aceasta târzie nu zărisem nici unul — se ştia că aveam împreună cu Hollus program normal de activitate.

De când Christine încercase să mă îndepărteze, relaţiile erau încordate între noi, dar, privindu-mă azi, am bănuit că ea ştia că sfârşitul se apropia oricum. Continuam să evit oglinzile, însă puteam vedea reacţia altora faţă de mine: comentariile silite, nesincere despre cât de bine arătam, cât de în formă, strângerile moi de mână, ca nu cumva să mi se sfărâme oasele, clătinatul imperceptibil şi involuntar din cap al celor care mă vedeau după câteva săptămâni. În scurtă vreme, Christine avea să obţină ceea ce dorise.

Privisem aterizarea navetei pe aleea dintre MRO şi planetariu; Aleea Filosofului nu era tocmai un loc indicat pentru plimbări, după căderea întunericului. Hollus, un al doilea forhilnor şi doi wreedi apărură aproape imediat, din nava întunecată şi triunghiulară. Hollus purta acelaşi veşmânt albastru strălucitor pe care-l avusese la prima noastră întâlnire; celălalt forhilnor era înfăşurat complet într-o ţesătură negru-aurie. Toţi cei patru extratereştri purtau componente ale unui echipament cu aspect complicat. M-am apropiat de ei şi i-am salutat, apoi i-am zorit pe alee spre muzeu, pe la intrarea personalului. Aceasta se afla la nivelul străzii, care era de fapt subsolul muzeului — la intrarea principală pentru public se ajungea urcând pe trepte, astfel că parterul era ridicat cu un nivel deasupra străzii. La intrarea personalului, un paznic răsfoia o revistă în loc să privească imaginile alb-negru, ce se schimbau mereu, de la camerele video de securitate.

— Mai bine dezactivează alarmele, îi spuse Christine. Dacă vom sta toată noaptea aici, vom intra cu siguranţă în mai multe camere ale clădirii.

Paznicul aprobă din cap şi apăsă nişte butoane de pe consola din faţa lui.

Am intrat în muzeul cufundat aproape de tot în beznă. Ambii wreedi purtau centuri utilitare galbene, aidoma celor pe care le mai văzusem, dar aveau în plus şi altceva: nişte harnaşamente ciudate care li se încrucişau printre cele patru braţe.

— Ce-s acelea? am întrebat-o pe Hollus arătându-le.

— Generatoare de câmp repulsor, cu ajutorul cărora umblă pe aici. Gravitaţia terestră este mai mare decât cea de pe planeta lor natală.

Am luat liftul până la parter; au fost necesare două transporturi pentru a-i aduce pe toţi, întrucât în cabină nu încăpeau simultan doi forhilnori. Eu am însoţit primul grup; Hollus, care mă văzuse de multe ori folosind un ascensor, veni cu al doilea transport — îmi spusese că ar fi durat prea mult să le explice wreedilor că etajele puteau fi reprezentate prin numere. Cei doi wreedi au fost impresionaţi în mod deosebit de uriaşii stâlpi totemici, făcuţi din cedru roşu. Urcară rapid până la nivelul trei pe scările ce mergeau în spirală în jurul stâlpilor, apoi reveniră la parter. I-am condus pe toţi prin Rotondă, spre Sala de expoziţii Garfield Weston. Pe când mergeam, Hollus turuia din ambele guri, cântând în graiul ei nativ. Probabil că juca rolul de ghid turistic, pentru ceilalţi forhilnori şi wreedi.

Îmi trezise curiozitatea al doilea forhilnor, al cărui nume era Barbulkan. Era mai masiv decât Hollus şi avea un membru decolorat.

Încuietorile erau la baza uşilor duble de sticlă. M-am aplecat, icnind, şi le-am deschis cu cheia, după care le-am împins până se auzi un clic, pentru a rămâne deschise. Apoi am intrat şi am aprins luminile. Ceilalţi mă urmară în sală. Cei doi wreedi discutau încet între ei. După câteva clipe, păreau că au ajuns la un acord. Desigur, ei nu trebuiau să se răsucească pentru a se adresa cuiva aflat înapoia lor, totuşi unul dintre ei vorbea acum în mod evident cu Hollus: scotea zornăiturile acelea ca de pietre care, peste o clipă, erau traduse în limbajul muzical forhilnor.

Hollus veni lângă mine.

— Sunt gata să instaleze echipamentul pentru prima vitrină.

Am înaintat şi am folosit altă cheie, am descuiat capacul de sticlă al vitrinei şi l-am ridicat. Balamaua se autoblocă în poziţia de deschidere maximă. Aşa era imposibil să cadă în timp ce se lucra în interiorul vitrinei — poate că, în trecut, muzeele nu-şi luaseră întotdeauna măsurile de precauţie cuvenite pentru a-şi proteja personalul, dar situaţia se schimbase între timp.

Scanerul consta dintr-o consolă mare de metal, din care ieşeau o duzină de braţe articulate cu aspect complicat, fiecare sfârşindu-se printr-o sferă translucidă, cu diametrul de maximum cincizeci de centimetri. Un wreed poziţiona braţele — deasupra vitrinei, dedesubt şi de jur împrejur —, pe când celălalt efectua reglaje şi ajustări pe un panou de comandă iluminat, care era ataşat de consola suport. Nu păru mulţumit de rezultatele afişate şi continuă să manipuleze comenzile.

— Este o muncă delicată, zise Hollus.

Tovarăşul ei stătea tăcut lângă noi.

— Scanarea la rezoluţia aceasta necesită un minimum de vibraţii… Sper că nu vom avea probleme cu metrourile din subteran.

— Se vor opri pe timpul nopţii, în curând, rosti Christine. Este adevărat, trenurile pot fi simţite în Cinematograful MRO de la subsol, dar n-am observat niciodată că restul muzeului ar vibra.

— Probabil că nu vom avea probleme, spuse Hollus, totuşi, pe durata scanărilor, ar fi recomandabil să nu se mai folosească lifturile.

Celălalt forhilnor cântă ceva şi Hollus zise:

— Scuzaţi-ne.

Traversară amândoi galeria şi ajutară la plasarea altei piese de echipament. Era clar că operarea scanerului nu constituia specialitatea lui Hollus, însă era utilă ca mână de ajutor suplimentară.

— Extraordinar! murmură Christine privind extratereştrii care se agitau prin galerie.

Nu aveam nici un chef să stau la palavre cu ea, dar, ce să-i faci, era şefa mea.

— Nu-i aşa? am zis fără cine ştie ce înflăcărare.

— Nu crezusem niciodată în extratereştri, urmă ea. Ştiu bine ce spuneţi voi biologii: că Pământul nu are nimic special, că viaţa ar trebui să existe peste tot, bla-bla-bla. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, credeam că eram singuri în Univers.

Am decis să n-o contrazic în privinţa chestiunii dacă planeta noastră avea sau nu ceva special.

— Mă bucur că ei sunt aici, am spus. Mă bucur c-au venit să ne viziteze.

Christine căscă larg; era un spectacol deosebit cu dinţii şi buzele ei cabaline, deşi încercase să se ascundă în dosul palmei. Se făcea într-adevăr târziu — iar noi abia începuserăm.

— Scuză-mă, rosti când termină. Mi-ar fi plăcut dacă am fi putut să-l convingem pe Hollus să participe aici la nişte programe cu public. Am fi putut…

În clipa aceea Hollus reveni lângă noi.

— Sunt gata pentru prima scanare, anunţă ea. Echipamentul va funcţiona autonom şi ar fi mai bine dacă am părăsi cu toţii incinta, pentru evitarea vibraţiilor.

Am încuviinţat din cap şi am ieşit toţi şase în Rotondă.

— Cât va dura scanarea?

— Aproximativ patruzeci şi trei de minute pentru prima vitrină, răspunse Hollus.

— În cazul acesta, rosti Christine, n-are rost să stăm pur şi simplu aici. Ce ziceţi dacă am merge să vedem nişte artefacte din Orientul Îndepărtat?

Galeriile respective erau tot la parter, destul de aproape de locul unde ne aflam acum.

Hollus se adresă către ceilalţi trei extratereştri, probabil pentru a le cere acordul.

— Perfect, zise ea revenind la noi.

Am lăsat-o pe Christine s-o ia înainte; la urma urmei era muzeul ei. Am traversat din nou Rotonda pe diagonală, am trecut pe lângă stâlpii totemici şi am intrat în Galeriile de Artă chineză T.T. Tsui (denumite aşa după omul de afaceri din Hong Kong, a cărui donaţie făcuse posibilă înfiinţarea lor); MRO avea cea mai frumoasă colecţie de artefacte chinezeşti din Occident. Am trecut prin galerii cu vitrine pline de obiecte din ceramică, bronz şi jad şi am intrat în zona mausoleului chinezesc. Timp de decenii, mausoleul fusese lăsat afară, expus climei din Toronto, dar în prezent se găsea aici, la primul nivel al galeriilor terasate din MRO. Peretele exterior era din sticlă şi prin el se vedea o porţiune din strada Bloor, udă de ploaie; de cealaltă parte ne priveau un local Pizza Hut şi un McDonald’s. Acoperişurile aveau lucarne fumurii, peste care răpăiau picăturile de ploaie.

Componentele mausoleului — două arcade gigantice, două cămile din piatră, două statui uriaşe de oameni şi domul imens de tip tumul — nu erau înconjurate cu funii de catifea. Celălalt forhilnor, Barbulkan, se întinse să atingă cu mâna sa cu şase degete basorelieful de pe arcada cea mai apropiată. Bănuiesc că dacă întreprindeai multe acţiuni prin intermediul teleprezenţei, atingerea reală a unui obiect cu propriile tale degete îţi oferea o senzaţie specială.

— Aceste piese funerare, rosti Christine oprindu-se lângă una dintre cămilele de piatră, au fost cumpărate de muzeu în anii 1919 şi 1920 de la George Crofts, un negustor englez de blănuri şi colecţionar de artă, stabilit temporar în Tianjin. Se pare că ar proveni de la necropola din Fengtaizhuang, din provincia Hebei, şi că ar fi aparţinut faimosului general Zu Dashou din dinastia Ming, care a murit în anul 1656 d.H.

Extratereştrii murmurară între ei. În mod clar erau fascinaţi; poate că ei nu construiau monumente pentru morţii lor.

— La momentul respectiv, continuă Christine, societatea chineză era modelată de ideea că Universul reprezenta un loc perfect ordonat. Mausoleul şi statuile de aici reflectă această idee a unui cosmos structurat şi…

La început am crezut că se auzi tunetul.

Dar mă înşelam.

Un sunet sfâşia zona mausoleului, reverberând sonor din pereţii de piatră.

Un sunet pe care până atunci nu-l auzisem decât la televizor şi în filme.

Sunetul unor focuri de armă automată.

În mod prostesc, am ieşit în goană din mausoleu, alergând spre locul de unde se auzeau zgomotele. Forhilnorii ne depăşiră cu uşurinţă, iar wreedii veneau ultimii. Am traversat în fugă Galeriile T.T. Tsui şi am ieşit în Rotonda întunecată.

Sunetele veneau dinspre Sala de expoziţii Garfield Weston — din expoziţia Burgess Shale. Nu-mi puteam imagina în cine se trăgea; în afară de paznicul de la intrarea personalului, noi eram singurele persoane din clădire.

Christine avea la ea telefonul celular; îl deschisese deja şi probabil că suna la 911. Altă rafală de automat spintecă aerul, iar de aici, mai de aproape, am putut să discern şi alt sunet, mai familiar: cel de piatră care se sfărâma. Brusc am înţeles ce se întâmpla. Cineva trăgea cu arma în preţioasele fosile Burgess Shale, vechi de o jumătate de miliard de ani.

Rafalele se opriră în clipa în care wreedii ajunseră în Rotondă. Nu puteam spune că fuseserăm prea tăcuţi: Christine vorbea la telefon, tropăiturile fugii noastre răsunaseră prin galerii, iar wreedii, complet derutaţi — poate că ei nu inventaseră niciodată armele cu proiectile —, discutau agitaţi între ei, în ciuda încercărilor mele de a-i face să păstreze liniştea.

Deşi parţial asurziţi de zgomotul propriilor lor focuri de armă, cei care trăgeau în fosile auziseră fără doar şi poate gălăgia noastră. Mai întâi un bărbat, apoi încă unul apărură din sala de expoziţii. Primul ivit era acoperit cu aşchii de lemn şi fragmente de piatră şi ţinea un fel de armă automată — poate chiar o mitralieră. O ridică spre noi.

Cel puţin asta a fost suficient pentru a ne determina să reacţionăm în mod logic. Am încremenit cu toţii. Am privit-o pe Christine şi am ridicat din sprâncene, întrebând-o fără cuvinte dacă ajunsese la operatorul de la numărul pentru urgenţe. Ea încuviinţă uşor din cap şi îndreptă către mine celularul, doar atât cât să pot vedea că ecranul era luminat şi că nu întrerupsese legătura. Slavă Domnului că operatorul de la 911 avusese inteligenţa de a amuţi, imediat ce o făcuse Christine.

— Doamne, Dumnezeule, rosti bărbatul cu arma şi se întoarse pe jumătate spre partenerul lui mai tânăr, care era tuns scurt. Doamne, Dumnezeule, îi vezi p-ăştia?

Vorbea cu accentul din sudul Statelor Unite.

— Extratereştri, zise bărbatul tuns scurt parcă testând cuvântul; şi el avea un accent similar.

După o clipă, hotărând că termenul era cel potrivit, îl repetă, cu mai multă forţă:

— Extratereştri.

Am făcut o jumătate de pas înainte.

— Desigur, am vorbit, ei sunt proiecţii. În realitate, nu se găsesc aici.

Poate că forhilnorii şi wreedii se deosebeau în multe feluri de oameni, dar cel puţin nu au fost atât de naivi încât să mă contrazică.

— Cine eşti? întrebă cel cu arma. Ce cauţi aici?

— Mă numesc Thomas Jericho, am rostit, şi sunt şeful Departamentului de paleobiologie, de aici din — am ridicat glasul cât am cutezat de mult, sperând că operatorul de la 911 îmi va auzi cuvintele, în cazul în care Christine nu apucase să-i spună unde eram — Muzeul Regal Ontario.

Evident, până acum şi paznicul de noapte al muzeului ar fi trebuit să-şi dea seama că se întâmplase ceva şi chemase probabil poliţia.

— La ora asta din noapte, aici n-ar trebui să fie nimeni, spuse bărbatul tuns scurt.

— Făceam nişte fotografii, am zis. Doream să lucrăm când muzeul era pustiu.

Vreo douăzeci de metri separau grupurile noastre. Era posibil ca în sala exponatelor să existe un al treilea sau un al patrulea intrus, însă nu văzusem nici un semn în privinţa asta.

— Pot să întreb ce faceţi voi? întrebă Christine.

— Tu cine eşti? întrebă cel cu arma.

— Sunt Christine Dorati, directorul muzeului. Ce faceţi?

Cei doi bărbaţi schimbară priviri. Cel tuns scurt ridică din umeri.

— Distrugem fosilele alea mincinoase, spuse el, apoi se uită la extratereştri. Voi aţi venit pe Pământ, da-i ascultaţi pe oamenii pe care nu trebuie. Savanţii — mai că nu scuipase cuvântul — ăştia vă mint cu fosilele lor şi cu toate astea. Lumea noastră este veche de şase mii de ani, Domnul Dumnezeu a creat-o în numai şase zile şi noi suntem poporul ales.

— Dumnezeule, am rostit invocând entitatea în care ei credeau şi eu nu.

M-am uitat la Christine:

— Creaţionişti…

Cel cu puşca automată îşi pierduse răbdarea.

— Ajunge, zise el şi îndreptă arma spre Christine. Aruncă telefonu-ăla!

Ea se conformă; telefonul lovi cu un zăngănit pardoseala de marmură şi-şi rupse clapeta.

— Am venit aici să facem o treabă, urmă individul. Toată lumea se întinde pe jos, iar eu voi termina treaba aia. Cooter, stai cu ochii pe ei.

Reveni în galerie.

Celălalt bărbat băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un pistol. Îl aţinti către noi.

— L-aţi auzit, rosti el. Întindeţi-vă.

Christine se culcă pe podea. Hollus şi celălalt forhilnor se ghemuiră într-un mod pe care nu-l mai văzusem niciodată, coborându-şi torsurile sferice atât de mult, încât atinseră pardoseala. Cei doi wreedi rămaseră nemişcaţi, fie buimăciţi, fie incapabili fiziologic de a se întinde.

Nici eu nu m-am întins pe jos. Eram îngrozit — în privinţa asta nu putea fi nici o îndoială. Inima îmi bubuia şi-mi simţeam transpiraţia de pe frunte. Totuşi fosilele acelea erau nepreţuite, fir-ar al naibii! printre cele mai importante din toată lumea. Şi eu fusesem cel care aranjase să poată fi văzute de public într-un singur loc.

Am făcut un pas înainte.

— Te rog, am spus.

Din interiorul galeriei răsunară alte rafale de armă automată. Parcă simţeam gloanţele muşcând din mine; îmi imaginam marnele sfărâmându-se şi rămăşiţele de Opabinia, Wiwaxia, Anomalocaris şi Canadia, care supravieţuiseră 500 de milioane de ani, explodând acum în norişori de pulbere.

— Nu, am rostit cu un ton de rugă autentică în voce. Nu faceţi asta.

— Stai pe loc, zise bărbatul tuns scurt. Nu te clinti din locu’ ăla.

Am inspirat pe gură: nu voiam să mor — dar asta avea să se petreacă indiferent de dorinţa mea. În noaptea asta sau peste câteva luni, tot avea să se întâmple. Am mai înaintat un pas.

— Dacă tu crezi în Biblie, i-am spus, atunci trebuie să crezi în cele Zece Porunci. Iar una dintre ele — ştiam că aş fi fost mult mai convingător dacă aş fi precizat numărul ei — spune: „Să nu ucizi.”

Am mai făcut doi paşi spre el.

— Poate că doreşti să distrugi fosilele acelea, însă nu pot crede că m-ai ucide pe mine.

— O voi face, răspunse bărbatul.

Altă rafală de armă, dublată de sunetele sticlei sparte şi ale pietrelor fărâmiţate. Îmi simţeam pieptul de parcă ar fi fost gata să explodeze dintr-o clipă în alta.

— Nu, am repetat, n-o vei face. Dumnezeu nu te va ierta pentru asta.

Îndreptă arma în direcţia mea; ne despărţeau poate cincisprezece metri.

— Am ucis deja, spuse după aceea; sunase ca o confesiune şi glasul lui păruse de-a dreptul tulburat. Clinica aia… doctorul ăla…

Altă rafală, reverberând şi stârnind ecouri. Dumnezeule, am gândit, sunt cei care au aruncat în aer clinica de avorturi.

Am înghiţit în sec.

— Acela a fost un accident, am rostit hazardându-mă într-o presupunere. Nu mă poţi ucide cu sânge-rece.

— O s-o fac, zise bărbatul căruia celălalt îi spusese Cooter. Aşa să m-ajute, o s-o fac. Mai bine stai locului!

Ah, dacă Hollus n-ar fi fost acolo în persoană. Dacă ar fi fost prezentă ca proiecţie holografică, ar fi putut manipula obiecte solide fără să se teamă că ar putea fi rănită de gloanţe. Era însă prea reală şi prea vulnerabilă — ca şi ceilalţi extratereştri.

Brusc, am devenit conştient de sunetele de sirene ce se apropiau tot mai mult, auzindu-se foarte slab aici, în interiorul muzeului. Cooter le auzise probabil şi el, deoarece întoarse capul şi strigă spre partenerul lui:

— Gaborii!

Celălalt bărbat reapăru din galeria expoziţiilor temporare şi m-am întrebat câte fosile reuşise să distrugă. Lăsă capul pe un umăr ascultând. La început nu păru să fie în stare să audă sirenele; fără doar şi poate, bubuiturile gloanţelor continuau să-i răsune în urechi. Dar peste o clipă dădu din cap şi ne făcu semn cu arma să ne mişcăm. Christine se sculă şi cei doi forhilnori îşi ridicară torsurile de pe pardoseală.

— Plecăm de-aici, zise bărbatul. Toată lumea — mâinile sus!

Am ridicat mâinile şi Christine mi-a urmat exemplul. Hollus şi celălalt forhilnor schimbară o privire, după care îşi înălţară de asemenea cele două braţe. Wreedii se conformară după o secundă, fiecare ridicând toate cele patru braţe şi răşchirând cele douăzeci şi trei de degete. Partenerul lui Cooter — era mai înalt şi mai vârstnic decât acesta — ne împinse înainte în Rotonda cufundată în întuneric. De acolo vedeam perfect vestibulul cu uşi din sticlă. Cinci poliţişti din ETF urcau treptele exterioare, către intrarea de sticlă a muzeului. Doi scoaseră din tocuri revolvere de calibru mare. Unul avea o portavoce.

— Aici poliţia, vorbi el şi glasul i se auzi distorsionat prin cele două straturi de sticlă. Clădirea este înconjurată. Ieşiţi cu mâinile sus!

Bărbatul cu puşca automată ne făcu semn să nu ne oprim. Cei patru extratereştri erau acum în ariergardă, formând un perete între noi, cei din interior, şi poliţiştii de afară. Regretam că nu-i spusesem lui Hollus să fi aterizat chiar pe Aleea Filosofului. Dacă poliţiştii ar fi văzut naveta, poate că şi-ar fi dat seama că extratereştrii nu erau proiecţiile holografice despre care citiseră în ziare, ci că, de data aceasta, erau creaturi în carne şi oase. Aşa cum stăteau lucrurile, exista posibilitatea ca vreunul dintre ei să creadă că i-ar fi putut nimeri pe cei doi bărbaţi înarmaţi dinapoia extratereştrilor, trăgând prin proiecţiile holografice ale acestora.

Am ieşit din Rotondă şi am urcat cele patru trepte spre palierul de marmură dintre cele două scări, care înconjurau stâlpii totemici, şi atunci…

Atunci a izbucnit iadul.

Pe scara din dreapta noastră urca silenţios dinspre subsol un poliţist în uniformă ETF, cu vestă antiglonţ, având o carabină automată. În mod inteligent, camarazii lui au recurs la o somaţie publică în faţa intrării principale şi, în acelaşi timp, au trimis un contingent prin intrarea personalului, ce dădea spre aleea dintre MRO şi planetariu.

— J.D., răcni bărbatul tuns scurt, zărindu-l pe poliţist, atenţie!

J.D. întoarse arma şi deschise focul. Poliţistul a fost aruncat îndărăt, jos pe treptele late de piatră, iar vesta i-a fost pusă la încercare, rupându-se în mai multe locuri, pe unde a ieşit căptuşeala din ţesătură albă.

În vreme ce J.D. era distras, poliţiştii de pe treptele intrării principale deschiseseră cumva o uşă — cea din extremitatea stângă, cum stăteai cu faţa la muzeu, destinată accesului persoanelor în cărucioare cu rotile; poate că paznicul MRO le dăduse cheia. La adăpostul scuturilor de protecţie, doi poliţişti pătrunseră în vestibul. Uşile interioare nu se încuiau niciodată, deoarece nu era necesar. Un poliţist întinse mâna şi apăsă probabil butonul roşu care comanda uşa pentru vizitatorii cu handicap, fiindcă aceasta se roti lent, deschizându-se. Poliţiştii se conturau pe fundalul lămpilor stradale şi al girofarurilor roşii ale propriilor vehicule de pe stradă.

— Rămâneţi pe loc! strigă J.D. în Rotondă, al cărei diametru mare îi separa pe poliţişti de grupul nostru pestriţ. Avem ostatici!

Poliţistul cu portavocea se număra printre cei care intraseră şi se simţea îndemnat să continue s-o folosească.

— Ştim că extratereştrii nu sunt reali, vorbi el, şi cuvintele lui se reverberară în Rotonda boltită şi întunecată. Ridicaţi braţele şi ieşiţi!

J.D. smuci spre mine arma lui mare.

— Spune-le cine eşti!

Cu forma în care se găseau plămânii mei, îmi era greu să strig, dar mi-am făcut palmele pâlnie în jurul gurii şi m-am străduit pe cât am putut mai bine.

— Sunt Thomas Jericho, am anunţat, custode al muzeului.

Am indicat-o pe Christine:

— Dânsa este Christine Dorati, directoarea şi preşedintele muzeului.

— Ne lăsaţi să ieşim de-aici, strigă J.D., altfel ăştia doi mor!

Cei doi poliţişti se ghemuiră îndărătul scuturilor de protecţie.

După câteva secunde de consultări, portavocea se auzi din nou:

— Care sunt condiţiile voastre?

Până şi eu ştiam că se trăgea de timp. Cooter se uită mai întâi la scara dinspre sud, care urca, apoi la cea dinspre nord, ale cărei trepte mergeau în ambele sensuri. Probabil că i se păruse că zărise ceva mişcându-se acolo — putea să fi fost un şoarece; o clădire veche şi uriaşă ca muzeul are destui şoareci. Trase un glonţ în jos pe scara nordică. Acesta lovi treptele, aşchii de piatră ascuţite zburară în toate părţile şi…

Şi una dintre ele îl lovi pe Barbulkan, al doilea forhilnor…

Şi gura stângă a lui Barbulkan emise un sunet ca „Uuuf!”, iar cea dreaptă făcu „Hap!”.

Şi o garoafă de sânge roşu-strălucitor explodă dintr-un picior de-al său, iar o fâşie de piele ca folia cu bule de aer se desprinse din locul unde lovise schija de piatră…

Şi Cooter exclamă:

— Doamne, Dumnezeule!

Şi J.D. se răsuci şi rosti:

— Iisuse Hristoase!

Amândoi înţeleseră se pare în acelaşi moment. Extratereştrii nu erau proiecţii; nu erau holograme. Erau reali.

Şi brusc, ştiură că aveau în mână pe cei mai valoroşi ostatici din istoria Pământului.

J.D. se retrase un pas, deplasându-se înapoia grupului; părea că-şi dăduse seama că nu-i acoperise suficient pe cei patru extratereştri.

— Toţi sunteţi adevăraţi? întrebă el.

Extratereştrii tăcură. Inima îmi bubuia. J.D. Îşi îndreptă automatul către piciorul stâng al unui wreed.

— O rafală din arma asta, rosti el, o să te lase fără picior.

Tăcu o clipă, lăsându-l să înţeleagă, apoi urmă:

— Te întreb din nou, sunteţi adevăraţi?

Hollus vorbi:

— Ei… sunt… adevăraţi. Noi… toţi… suntem.

Un surâs satisfăcut se lăţi peste chipul lui J.D.

— Extratereştrii, strigă el spre poliţişti, nu sunt proiecţii! Sunt adevăraţi. Avem aici şase ostatici. Vreau ca toţi poliţiştii să se retragă. La primul semn al oricărei şmecherii, o să omor un ostatic — şi nu va fi un om.

— Nu cred că vrei să fii un ucigaş, vorbi poliţistul prin megafon.

— Nu voi fi un ucigaş! răcni J.D. Crimă înseamnă uciderea altui om. Nu veţi putea găsi nici un cap de acuzare împotriva mea. Acum părăsiţi toţi clădirea, altfel extratereştrii ăştia mor.

— Un ostatic îţi este de folos în aceeaşi măsură ca toţi şase! strigă acelaşi poliţist. Lasă pe cinci dintre ei să plece şi stăm de vorbă.

J.D. şi Cooter îşi aruncară câte o privire. Şase ostatici reprezentau într-adevăr un grup mare; le-ar fi fost mai uşor să controleze situaţia dacă n-ar fi avut grija atâtor indivizi. Pe de altă parte, punându-i pe cei şase să formeze un cerc, cu J.D. şi Cooter în centru, ei puteau fi protejaţi de lunetiştii, care ar fi tras aproape de oriunde.

— Nici vorbă! strigă J.D. Voi sunteţi un fel de echipă SWAT, nu? Aţi venit aici cu o furgonetă sau o dubă. Vreau să vă retrageţi, să vă-ndepărtaţi de muzeu şi să lăsaţi duba aia cu motorul pornit şi cheile în contact. Vom pleca spre aeroport cu câţi extratereştri vor încăpea înăuntru şi vrem ca acolo să ne aştepte un avion care să ne ducă… — se poticni — să ne ducă acolo unde vom decide.

— Nu putem face asta, rosti poliţistul cu megafon.

J.D. ridică puţin din umeri.

— Din clipa aceasta voi ucide câte un ostatic la fiecare şaizeci de secunde, dacă mai rămâne cineva în clădire.

Se răsuci către bărbatul tuns scurt:

— Cooter?

Cooter încuviinţă şi începu să numere cu glas tare:

— Şaizeci. Cincizeci şi nouă. Cincizeci şi opt.

Poliţistul cu portavocea se întoarse şi vorbi cu cineva din spatele său. Îl puteam vedea arătând cu braţul, indicând probabil direcţia în care trebuiau să se retragă oamenii săi.

— Cincizeci şi şase. Cincizeci şi cinci. Cincizeci şi patru.

Ochii pediculari ai lui Hollus se opriseră din oscilat şi încremeniseră la depărtarea lor maximă. O mai văzusem făcând aşa, când auzise ceva care o interesa. Indiferent însă despre ce ar fi fost vorba, eu nu auzisem deocamdată nimic.

— Cincizeci şi doi. Cincizeci şi unu.

Poliţiştii ieşeau din vestibulul de sticlă, totuşi protestau nemulţumiţi. Cel cu portavocea continuă să vorbească.

— Bine, rosti el. Bine, ne retragem.

Glasul lui amplificat reverbera prin Rotondă.

— Ne retragem!

Mi se părea că vorbea inutil, dar…

Dar apoi am auzit sunetul pe care-l percepuse Hollus: un uruit slab. Liftul din stânga noastră cobora; cineva îl chemase de la subsol. Poliţistul cu portavoce se străduia în mod deliberat să acopere zgomotul respectiv.

— Patruzeci şi unu. Patruzeci. Treizeci şi nouă.

Ar fi fost sinucidere, m-am gândit, pentru oricine ar fi fost în cabină; J.D. Îl putea ciurui pe cel dinăuntru imediat ce uşile metalice s-ar fi despărţit la mijloc şi ar fi început să gliseze spre lateral.

— Treizeci şi unu. Treizeci. Douăzeci şi nouă.

— Plecăm! răcni poliţistul. Părăsim clădirea.

Ascensorul urca. Deasupra uşilor un şir de pătrăţele indicatoare luminoase — S, 1, 2, 3 — arăta nivelul la care se găsea cabina în fiecare moment. Am îndrăznit să trag cu ochiul într-acolo. „1” tocmai se stinsese şi, peste o clipă, se aprinse „2”. Excelent! Fie că ocupantul liftului ştiuse despre balcoanele de la nivelul al doilea care dădeau deasupra Rotondei, fie i-o spusese chiar paznicul MRO, cel care lăsase probabil poliţiştii să intre.

— Optsprezece. Şaptesprezece. Şaisprezece.

Când se aprinse „2”, mi-am adus contribuţia la înăbuşirea sunetului produs de deschiderea uşilor, tuşind violent; dacă exista ceva la care să mă pricep minunat în ultima vreme era, indiscutabil, tusea.

Pătratul cu „2” rămase aprins; uşile trebuiau să se fi deschis de acum, dar J.D. şi Cooter nu le auziseră. Puteam presupune că unul sau mai mulţi poliţişti înarmaţi ieşiseră la al doilea nivel — cel care găzduia Galeriile dinozaurilor şi descoperirilor.

— Treisprezece. Doisprezece. Unsprezece.

— Gata! strigă poliţistul ETF cu megafonul. Gata! Am plecat!

De la distanţa aceea nu puteam spune dacă el avea contact vizual cu colegii de la balconul întunecat. Noi stăteam tot lângă ascensoare; nu îndrăzneam să ridic ochii, ca nu cumva să trădez prezenţa celor de deasupra.

— Nouă. Opt. Şapte.

Poliţiştii părăsiră vestibulul, ieşind în bezna nopţii. I-am văzut dispărând treptat, pe măsură ce coborau treptele de piatră către trotuar.

— Şase. Cinci. Patru.

Girofarurile roşii de pe capotele maşinilor ale căror raze străbătuseră cu regularitate Rotonda începură să se îndepărteze; unul singur — probabil cel de pe duba ETF — continua să se rotească.

— Trei. Doi. Unu.

M-am uitat la Christine. Dădu aproape imperceptibil din cap; şi ea ştia ce se întâmpla.

— Zero! rosti Cooter.

— Bun, zise J.D. Să-i dăm drumul.

Petrecusem mare parte din ultimele şapte luni făcându-mi griji despre cum va fi moartea — dar nu mă gândisem că voi vedea pe altcineva murind înaintea mea. Inima îmi bubuia ca picamărele cu care obişnuiam să sfărâmăm depunerile de aluviuni. Presupuneam că J.D. mai avea doar câteva secunde de trăit.

J.D. ne aranjă într-un semicerc, formând un scut viu pentru el şi Cooter.

— Mişcaţi! ne spuse şi, deşi stăteam cu spatele la el, eram sigur că-şi balansa arma automată de la stânga la dreapta, pregătindu-se să descrie un arc de foc dacă ar fi fost nevoie.

Am început să înaintez, urmat de Christine, forhilnori şi wreedi. Am ieşit de sub consola care proteja zona de lângă lifturi, am coborât cele patru trepte în Rotonda propriu-zisă şi am pornit să traversăm pardoseala largă de marmură, către intrare.

Jur că am simţit mai întâi împroşcătura pe capul meu pleşuv şi abia după aceea am auzit detunătura asurzitoare de sus. M-am răsucit. Era greu să pun cap la cap imaginile pe care le întrezăream; singura lumină din Rotondă se strecura dinspre Galeria George Weston şi de pe stradă, prin vestibulul cu uşi de sticlă şi vitraliile de deasupra lor. Capul lui J.D. era deschis, crăpat ca un pepene şi sângele ţâşnise peste tot, inclusiv pe mine şi pe extratereştri. Leşul lui tresări înspre mine, iar arma automată zăngăni pe marmura pardoselii.

O a doua împuşcătură răsună aproape în continuarea primei, însă nu fusese perfect sincronizată; poate că, în balconul întunecat de deasupra, cei doi poliţişti — părea că sus erau minimum două persoane — nu izbutiseră să se vadă reciproc. Cooter îşi mişcase capul la timp, iar acum plonjă brusc, încercând să recupereze arma lui J.D.

Un wreed îi stătea în cale şi Cooter îl răsturnă. Cu extraterestrul răşchirat şi agitând din membre, lunetiştii de pe balcon păreau că nu-l puteau ochi clar pe Cooter.

Eram în stare de şoc; simţeam sângele lui J.D. picurându-mi pe gât. Pe neaşteptate, wreedul care rămăsese în picioare se ridică în aer. Ştiusem că purta un dispozitiv care-l ajuta să umble fără eforturi în gravitaţia Pământului, totuşi nu-mi dădusem seama că era atât de puternic, încât să-i permită să zboare.

Celălalt forhilnor lovi cu un picior în arma automată, aruncând-o şi mai departe în Rotondă. Cooter continuă să bâjbâie după ea. Wreedul care căzuse se străduia să se ridice, între timp, wreedul zburător se înălţase la trei metri deasupra pardoselii.

Cooter ajunse la automat şi se rostogoli pe o parte, deschizând focul spre balcoanele întunecate. Apăsă repetat pe trăgaci, împrăştiind un arc de gloanţe. Gloanţele loviră sculpturi în piatră vechi de nouăzeci de ani, împroşcând peste noi aşchii şi sfărâmături.

Celălalt wreed se înălţă, de asemenea, în aer. Am încercat să trec îndărătul unuia dintre segmentele de perete independente care mărgineau parţial perimetrul Rotondei. Hollus se mişca rapid — dar mergea foarte repede în direcţia opusă şi, spre uimirea mea, ajunsese la cel mai înalt stâlp totemic. Îşi îndoi cele şase picioare şi sări distanţa scurtă de pe scară pe stâlp, cuprinzându-l cu membrele ei. Apoi escaladă cu o viteză uimitoare totemul. În scurt timp dispăruse; era posibil să fi urcat până la nivelul al treilea. Am fost fericit că se găsea, aparent, în siguranţă.

— Gata! răcni Cooter cu accentul lui specific, aţintindu-ne pe rând cu automatul pe mine, Christine şi al doilea forhilnor.

În voce i se simţea panica:

— Gata, pentru toţi. Nu mişcă nimeni!

Poliţiştii reveniseră în vestibul, alţi poliţişti erau pe balcon, doi wreedi zburau prin Rotondă ca nişte îngeri nebuni, un forhilnor stătea de o parte a mea şi Christine de cealaltă parte, iar cadavrul lui J.D. sângera peste razele incrustate în marmura pardoselii, făcând-o alunecoasă.

— Renunţă, i se adresă Christine lui Cooter. Nu vezi că eşti înconjurat?

— Gura! urlă Cooter, care, în mod evident, nu era în largul lui fără J.D. Taci dracu’ din gură!

După aceea, spre surprinderea mea, am auzit un piuit familiar pe două tonuri. Proiectorul de holoforme pe care îl ţineam ca întotdeauna într-un buzunar anunţa că era pe punctul de a se activa.

Cooter se retrăsese sub consola balconului; nu-i mai putea vedea pe lunetişti, ceea ce însemna că nici ei nu-l puteau zări. O imagine a lui Hollus pâlpâi şi se materializa în mărime naturală, aproape imposibil de deosebit de realitate. Cooter se răsuci; era panicat şi nu părea să înţeleagă că forhilnorul lipsă ni se alăturase brusc.

— Cooter, rosti simulacrul Hollus înaintând cu îndrăzneală. Numele meu este Hollus.

Cooter îndreptă imediat automatul către ea, dar forhilnora avansa, reducând distanţa dintre ei. Noi toţi am început să ne retragem. Îmi dădeam seama că poliţiştii din vestibul erau derutaţi; aparent, Hollus se interpuse între ei şi Cooter.

— Până acum nu ai împuşcat pe nimeni, spuse Hollus şi cuvintele se auziră ca bătăile unor inimi gemene. Ai văzut ce s-a întâmplat cu partenerul tău; nu lăsa ca aceeaşi soartă să se abată asupra ta.

Am gesticulat din mâini, sperând că ceilalţi mă vor vedea pe întuneric: doream să se răsfire mult, astfel ca nici unul dintre noi să nu se găsească pe aceeaşi linie care-i unea pe Cooter şi Hollus.

— Dă-mi mie arma, spuse Hollus, care ajunsese la patru metri de Cooter. Renunţă la ea şi toţi vom pleca vii de aici.

— Înapoi! urlă Cooter.

Hollus nu se opri din înaintare.

— Dă-mi arma, repetă ea.

Cooter scutură violent din cap.

— Nu voiam decât să vă arătăm vouă, extratereştrilor, că nu-i adevărat ce vă spun savanţii ăştia.

— Înţeleg asta, zise Hollus făcând încă un pas. Şi sunt gata să te ascult. Doar dă-mi arma.

— Ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, spuse Cooter, dar încă n-aţi fost mântuiţi.

— Voi asculta orice doreşti să spui, rosti Hollus apropiindu-se încetişor, însă numai după ce laşi arma.

— Fă-i pe toţi poliţaii să plece!

— Ei nu vor pleca.

Cele şase picioare înaintară iarăşi spre bărbat.

— Dacă te mai apropii, o să trag, zise Cooter.

— Tu nu vrei să împuşti pe nimeni, urmă Hollus fără să se oprească din mers, cu atât mai puţin pe cineva care crede la fel ca tine.

— Jur că te omor.

— Nu o s-o faci, făcu Hollus înaintând mereu.

— Stai pe loc! Te avertizez!

Cele şase picioare rotunde nu se opriră.

— Doamne, iartă-mă, rosti Cooter şi…

… şi apăsă pe trăgaci.

Şi gloanţele se revărsară din armă…

Şi pătrunseră în simulacrul lui Hollus…

Şi câmpurile de forţă care compuneau corpul simulat încetiniră gloanţele, reducându-le mişcarea mai mult şi tot mai mult, până ieşiră pe partea opusă. Îşi continuară traiectoria semicirculară prin Rotondă, străbătând încă vreo doi metri, după care căzură zăngănind pe pardoseala de piatră.

Simulacrul avansă şi întinse braţele sale din câmpuri de forţă, prinzând automatul de ţeavă, care cu siguranţă era acum atât de fierbinte, încât nici o fiinţă din carne şi oase n-ar fi reuşit s-o strângă în palmă.

Adevărata Hollus, la etaj, probabil la nivelul al treilea, îşi trase braţele îndărăt şi simulacrul ei, aici jos, în Rotondă, îşi smuci, de asemenea, braţele. Iar Cooter, surprins că fiinţa pe care tocmai o ciuruise nu era moartă, dădu drumul armei. Avatarul se răsuci şi se retrase rapid.

Poliţia năvăli prin vestibul şi…

Era inutil acum. Complet inutil.

Un poliţist apăsă pe trăgaci.

Şi Cooter se împletici îndărăt, cu gura larg deschisă într-un „O” perfect de consternare. Izbi un segment de zid şi se prăbuşi în întuneric, cu o dâră de sânge ca o urmă de gheară urmându-l pe podea.

Şi capul i se legănă inert într-o parte.

Pleca să-şi întâlnească Creatorul.