Programatorul divin

14

De cealaltă parte a oraşului, pe malul lacului Ontario, Cooter Falsey stătea în fotoliul capitonat dintr-o cameră murdară de motel, strângându-şi genunchii la piept şi scâncind încetişor.

— Nu aşa trebuia să se-ntâmple, rostea el, iarăşi şi iarăşi, aproape ca şi cum ar fi fost o mantra, o rugăciune. Nu aşa trebuia să se-ntâmple.

Falsey avea douăzeci şi şase de ani, era subţirel, blond, tuns scurt şi cu dinţi care ar fi trebuit să primească un aparat dentar, dar pe care nu-l primiseră niciodată.

J.D. Ewell stătea pe pat, cu faţa către Falsey. Era cu zece ani mai mare decât Cooter, avea o faţă trasă şi păr negru, lung.

— Ascultă-mă, spuse el cu blândeţe. Apoi, cu mai multă energie:

— Ascultă-mă!

Falsey ridică privirea, cu ochii înroşiţi.

— Aşa, încuviinţă Ewell. Aşa-i mai bine.

— E mort, zise Falsey. Aşa a spus omul ăla de la radio: doctoru-a murit.

Ewell strânse din umeri.

— Ochi pentru ochi — nu ştii cum este?

— N-am vrut niciodată s-omor pe cineva, spuse Falsey.

— Ştiu, însă doctorul ăla era-n slujba diavolului. Tu ştii asta, Cooter. Domnul te va ierta.

Falsey căzu pe gânduri.

— Aşa crezi?

— Bineînţeles, zise Ewell. Tu şi cu mine ne vom ruga pentru iertarea Lui. Şi El ne-o va da, ştii bine că ne-o va da.

— Ce-o să păţim, dacă ne prind aici?

— Cooter, n-o să ne prindă nimeni. Nu-ţi face griji în privinţa asta.

— Când putem pleca acasă? întrebă Falsey. Nu-mi place să fiu într-o ţară străină. Şi-aşa a fost nasol să merg în Buffalo, dar cel puţin era-n State. Dac-o să ne prindă, cine ştie ce ne vor face canadienii. S-ar putea să nu ne mai lase niciodată să ne-ntoarcem acasă.

Ewell se întrebă dacă era cazul să-i spună că cel puţin în Canada nu exista pedeapsa capitală, totuşi decise să n-o facă. În loc de asta, rosti:

— Încă nu putem trece graniţa. Ai auzit buletinul de ştiri: şi-au dat seama deja c-au fost aceleaşi persoane care s-au ocupat şi de clinica din Buffalo. Mai bine să mai stăm pe-aici o vreme.

— Eu vreau acasă, zise Falsey.

— Ai încredere în mine, spuse Ewell. E mai bine să mai stăm un timp. Tăcu puţin, întrebându-se dacă era momentul să abordeze subiectul, apoi vorbi: în plus, mai avem de făcut ceva aici.

— Nu mai vreau s-omor pe nimeni. N-o s-o fac… n-o pot face, J.D. Nu pot.

— Ştiu, zise Ewell.

Se întinse şi-l bătu uşor pe braţ:

— Ştiu, dar îţi promit că nu va trebui s-o faci.

— Nu poţi să ştii asta. Nu poţi să fii sigur.

— Ba da, pot, îl asigură Falsey. De data asta nu va trebui să-ţi faci griji despre uciderea cuiva, deoarece vom căuta ceva care-i deja mort.

— Pot spune că a fost o conversaţie care m-a zăpăcit cu adevărat, am rostit întorcându-mă spre Hollus, după ce wreedul dispăruse din sala de conferinţe.

Pediculele lui Hollus se unduiră sinusoidal.

— Acum pricepi de ce îmi place atât de mult să stau de vorbă cu tine, Tom. Cel puţin pe tine te pot înţelege.

— Mi s-a părut că vocea lui T’kna era tradusă de un computer.

— Da, zise Hollus. Wreedii nu vorbesc într-o modalitate lineară, ci mai degrabă cuvintele sunt întrepătrunse într-un mod complex, care e total neintuitiv pentru noi. Computerul trebuie să aştepte până ce ei termină de vorbit şi apoi să încerce să le descifreze înţelesul.

Am căzut pe gânduri.

— Este cumva similar cu rebusurile de cuvinte? Ştii la ce mă refer — cele în care scriem „el unul”, dar pe care le decodificăm ca însemnând cuvântul „el” este lângă cuvântul „unul” şi de aceea totul se citeşte sub forma „el este lângă unul”, ceea ce înseamnă „ei doi”.

— Nu am întâlnit asemenea rebusuri, totuşi, da, presupun că sunt vag similare, zise Hollus, însă cu gânduri mult mai complexe şi cu relaţii mult mai complicate între cuvinte. Dependenţa contextuală este extrem de importantă pentru wreedi; cuvintele înseamnă lucruri complet diferite în funcţie de poziţia pe care o ocupă. De asemenea, ei au un limbaj plin de sinonime care par să însemne exact aceleaşi lucruri, dar dintre care numai unul este cel potrivit la un moment dat. Am avut nevoie de ani de zile pentru a învăţa să comunicăm verbal cu wreedii; doar câţiva forhilnori — iar eu nu mă număr printre ei — o pot face fără ajutorul unui computer. Trecând însă de simplele structuri sintactice, wreedii sunt altfel decât oamenii şi forhilnorii. Fundamental, ei nu gândesc în acelaşi fel în care o facem noi.

— Ce anume este diferit? am întrebat.

— I-ai observat degetele?

— Da. Am numărat douăzeci şi trei.

— Le-ai numărat, da, rosti forhilnorul. Asta am făcut şi eu prima dată când am întâlnit un wreed. Dar un wreed nu ar fi trebuit să le numere. El ar fi ştiut pur şi simplu că erau douăzeci şi trei.

— La urma urmei sunt degetele lui, nu?

— Nu, nu, nu, altceva doream să subliniez. El nu ar fi trebuit să le numere, deoarece poate percepe dintr-o privire nivelul respectiv de putere a mulţimii. Este amuzant, însă probabil că eu am studiat mai multă psihologie umană decât tine — nu pentru că ar fi domeniul meu, dar…

Făcu o pauză şi continuă:

— Acesta este alt concept non-wreed: ideea de a avea un domeniu specializat de activitate.

— Începi să fii la fel de neînţeles ca şi T’kna, am clătinat din cap.

— Ai dreptate şi îmi cer iertare. Dă-mi voie să reformulez. Eu am studiat într-adevăr psihologia umană — în măsura în care se poate face prin monitorizarea emisiunilor voastre radio şi TV. Ai spus că ai numărat douăzeci şi trei de degete la T’kna şi fără îndoială că ai făcut-o. Ai rostit în minte: unu, doi, trei etc. etc., până la douăzeci şi trei. Şi dacă eşti ca mine, probabil că ai mai numărat încă o dată, ca să te asiguri că nu ai greşit prima dată.

Am aprobat fără să scot un cuvânt; exact aşa şi făcusem.

— Ei bine, dacă ţi-aş fi arătat un obiect — o piatră, să zicem —, nu ar fi trebuit să o numeri. I-ai fi perceput direct nivelul de putere a mulţimii: ai fi ştiut că este un singur obiect. Acelaşi lucru este valabil şi pentru două obiecte. Te-ai fi uitat la cele două pietre şi dintr-o singură privire, fără nici un fel de procesare mintală, ai fi perceput că sunt două. Acelaşi lucru îl poţi face cu trei, patru sau cinci obiecte, dacă eşti un om obişnuit. Abia când te confrunţi cu şase sau mai multe obiecte începi să le numeri cu adevărat.

— De unde ştii asta?

— Am văzut o emisiune cu subiectul acesta pe Discovery Channel.

— Perfect, dar cum a fost determinată iniţial chestia asta?

— Prin teste, pentru a vedea cât de repede pot oamenii să numere obiecte. Dacă ţi se arată unul, două, trei, patru sau cinci obiecte, poţi să răspunzi la întrebarea „Câte obiecte sunt?” în aproximativ acelaşi interval de timp. De la şase obiecte în sus este necesar un timp mai lung pentru răspuns, iar timpul respectiv creşte cu incrementuri egale pentru fiecare obiect care este adăugat.

— Habar n-am avut de asta, am recunoscut.

— Cât trăieşti, înveţi, zise Hollus. Membrii speciei mele pot de obicei să perceapă nivelul de putere a mulţimii până la şase — cu puţin mai mult faţă de voi. Dar wreedii ne întrec pe toţi; wreedul obişnuit poate percepe nivelul de putere a mulţimii până la patruzeci şi şase, iar unii indivizi îl pot percepe până la şaizeci şi nouă.

— Serios? Şi ce se întâmplă când sunt mai multe obiecte? Trebuie să le numere pe toate, începând de la obiectul numărul unu?

— Nu. Wreedii nu pot număra. Literalmente, ei nu ştiu cum să o facă. Fie percep nivelul de putere a mulţimii, fie nu. Ei au cuvinte separate pentru numeralele de la unu la patruzeci şi şase, apoi au doar un termen care înseamnă „multe”.

— Ai spus totuşi că unii dintre ei pot să perceapă şi numere mai mari.

— Da, însă nu pot articula totalul; literalmente, nu deţin vocabularul respectiv. Wreedii care pot să perceapă niveluri mai mari de putere a mulţimii au în mod evident un avantaj. Un astfel de wreed se poate oferi să schimbe cincizeci şi două de animale domesticite pentru şaizeci şi opt de animale domesticite, iar celălalt wreed, mai puţin dotat, ştiind doar că ambele sunt cantităţi mari nu va putea să evalueze corectitudinea tranzacţiei. Preoţii wreedi deţin aproape întotdeauna o capacitate peste normal în această privinţă.

— De ce crezi că n-au dezvoltat niciodată număratul?

— Creierele noastre deţin doar acele capacităţi pe care le-a oferit evoluţia. Pentru strămoşii tăi şi ai mei era un avantaj practic, orientat spre supravieţuire, să ştie să determine cantităţi mai mari decât cinci sau şase; dacă şapte membri furioşi din specia ta îţi blochează drumul la stânga, iar opt pe cel la dreapta, şansele tale de a scăpa, deşi mici, sunt ceva mai bune dacă porneşti spre stânga. Dacă în tribul tău există zece membri, incluzându-te pe tine, iar sarcina ta este să culegi fructe pentru cină, atunci este recomandabil să te întorci cu zece fructe, altfel te vei alege cu un duşman. A aduce numai nouă fructe înseamnă că va trebui să renunţi tu însuţi la porţia ta pentru a îi împăca pe ceilalţi şi rezultă că ai irosit efort fără nici un beneficiu personal. Wreedii nu formează însă niciodată grupuri permanente din peste douăzeci de indivizi — un număr pe care ei îl pot percepe ca un tot. Iar dacă în stânga ta există patruzeci şi nouă de inamici, iar în dreapta sunt cincizeci, diferenţa este lipsită de însemnătate; oricum eşti pierdut.

Hollus tăcu câteva secunde, după care spuse:

— Ca să folosesc o metaforă omenească, ai putea zice că natura a dat wreedilor o „mână proastă” sau, de fapt, patru mâini proaste. Tu ai zece degete, iar zece este un număr extraordinar. Este adecvat pentru matematică, deoarece este par şi poate fi divizat în jumătăţi, cincimi şi zecimi; reprezintă de asemenea suma primelor patru numere întregi: unu plus doi plus trei plus patru fac zece. Noi, forhilnorii, ne descurcăm de asemenea bine. Numărăm tropăind din picioare şi avem şase — din nou un număr par, care sugerează jumătăţi, treimi şi şesimi. Şase este suma primelor trei numere întregi: unu plus doi plus trei fac şase. Şi reprezintă o bază în mintea noastră pentru matematică. Wreedii însă au douăzeci şi trei de degete, iar douăzeci şi trei este un număr prim; nu se divide decât cu unu şi douăzeci şi trei, un divizor prea mare pentru majoritatea aplicaţiilor din lumea reală, şi nu se poate exprima ca sumă a unei serii de numere întregi consecutive. Douăzeci şi unu şi douăzeci şi opt sunt sumele primelor şase, respectiv primelor şapte numere întregi; douăzeci şi trei nu are o semnificaţie similară. Cu dispunerea degetelor pe care o au, wreedii nu au dezvoltat niciodată număratul sau genul nostru de matematică.

— Fascinant, am rostit.

— Aşa este, a fost de acord Hollus. Mai mult încă: probabil că ai observat ochiul lui T’kna.

Am fost luat prin surprindere.

— Să fiu sincer, nu. Nu mi s-a părut că ar avea ochi.

— Are exact unul — banda neagră şi umedă din jurul părţii superioare a trunchiului. Este un singur ochi, care percepe un cerc complet de 360 de grade. O structură fascinantă: retina wreedilor se compune din straturi fotoreceptoare suprapuse, care alternează rapid, într-o succesiune ameţitoare, între transparenţă şi opacitate. Straturile acestea au laolaltă o grosime de peste un centimetru, oferind imagini precise la toate distanţele focale, în mod simultan.

— Ochii au evoluat de zeci de ori în istoria Pământului, am spus eu. Insectele, cefalopodele, stridiile, vertebratele şi multe altele şi-au dezvoltat ochii independent unele de celelalte, dar n-am auzit niciodată de o asemenea dispunere.

— Nici noi, până nu i-am întâlnit pe wreedi. Structura ochiului lor are, de asemenea, un impact asupra felului în care gândesc. Pentru a mai rămâne pe tărâmul matematicii, să examinăm modelul de bază al tuturor calculatoarelor digitale, indiferent dacă aparţin oamenilor sau forhilnorilor. Potrivit unui documentar pe care l-am vizionat pe PBS, voi numiţi acest model „maşina Turing”.

Maşina Turing este o panglică de hârtie de lungime infinită, împărţită în pătrate, la care se adaugă un cap pentru scriere/ ştergere, care se poate deplasa la stânga ori la dreapta, sau poate rămâne nemişcat, şi poate fie să scrie un simbol într-un pătrat, fie să şteargă simbolul deja existent acolo. Prin programarea mişcărilor şi acţiunilor capului pentru scriere/ ştergere, orice problemă de computer putea fi rezolvată.

Am dat din cap spre Hollus ca să continue.

— Ochiul wreed vede o panoramă completă, de jur împrejur, şi nu necesită focalizare, întrucât toate obiectele sunt percepute tot timpul cu claritate egală. Voi, oamenii, şi noi, forhilnorii, folosim cuvintele concentrat şi focalizat pentru a descrie atât polarizarea atenţiei cuiva, cât şi actul gândirii; te concentrezi asupra unui subiect, te focalizezi asupra unei probleme. Wreedii nu fac aşa ceva; ei percep lumea în mod holist, deoarece sunt incapabili fiziologic să se focalizeze asupra unui singur lucru. Sigur că da, ei pot atribui priorităţi în mod intuitiv: prădătorul aflat în apropiere este mult mai important decât firul de iarbă din depărtare. Dar maşina Turing se bazează pe un tip de gândire care le este străin: capul de scriere este locul unde e concentrată toată atenţia, este focarul operaţiunii. Wreedii nu au dezvoltat niciodată calculatoare digitale. Ei au însă calculatoare analoge şi sunt experţi în modelarea empirică a fenomenelor şi în înţelegerea factorilor ce le produc — totuşi nu pot produce un model matematic. Cu alte cuvinte, ei pot prezice fără să explice — logica lor este intuitivă, nu deductivă.

— Uluitor, am rostit. Fusesem înclinat să cred că matematica ar fi unul dintre aspectele comune ale tuturor formelor de viaţă inteligente.

— Aceasta fusese şi presupunerea noastră. Şi, desigur, wreedii au avut unele dezavantaje din cauza lipsei matematicii. Nu au inventat radioul — şi de aceea, în ciuda eforturilor voastre de ascultare, prin proiectele SETI, a undelor de pe Delta Pavonis, nu i-aţi detectat niciodată. Rasa mea a avut o surpriză monumentală când a descoperit o civilizaţie tehnologică la sosirea acolo a primei noastre nave spaţiale.

— Poate că de fapt wreedii nu sunt inteligenţi, am sugerat eu.

— Ba da, sunt. Construiesc oraşe superbe din mâlul care acoperă aproape toată planeta lor. Sistematizarea urbană este pentru ei o formă de artă, fiindcă văd întreaga metropolă ca pe o unică entitate coerentă. Din multe puncte de vedere sunt mult mai inteligenţi decât noi. Mă rog, poate că exagerez; haide să zicem că ei sunt inteligenţi în alt mod. Apropierea cea mai mare de un teren comun cu ei este folosirea esteticii de către noi pentru evaluarea teoriilor ştiinţifice. Tu şi cu mine suntem de acord că teoria cea mai frumoasă este probabil cea corectă; noi căutăm eleganţă în felul în care acţionează natura. Wreedii împărtăşesc această opinie, dar pentru ei înţelegerea frumosului este instinctivă şi le îngăduie să discearnă care dintre mai multe teorii este corectă, fără să le testeze matematic. De asemenea, simţul frumosului pare să aibă la ei o legătură cu motivul pentru care sunt atât de pricepuţi în chestiuni care pe noi ne derutează.

— Cum ar fi?

— Cum ar fi etica şi morala. În societatea wreedă nu există crime şi ei par capabili să rezolve cu uşurinţă cele mai controversate dileme morale.

— Dă-mi un exemplu. Ce opinii au în chestiunile morale?

— Una dintre cele mai simple, răspunse Hollus, este că onoarea nu trebuie apărată.

— Mulţi oameni n-ar fi de acord în această privinţă.

— Bănuiesc că este vorba despre cei care nu sunt împăcaţi cu sine.

M-am gândit la afirmaţia lui, apoi am strâns din umeri. Poate că avea dreptate.

— Ce altceva?

— O să procedăm altfel. Prezintă-mi un exemplu de dilemă morală şi eu voi încerca să îţi spun cum ar rezolva-o un wreed.

M-am scărpinat în cap nedumerit.

— Bine, în regulă… ia să vedem, ce spui despre asta? Fratele meu Bill s-a însurat recent pentru a doua oară. Noua lui soţie, Marilyn, mi se pare destul de frumuşică…

— Wreedii ar spune că nu ar trebui să încerci să te împerechezi cu soţia fratelui tău.

Am izbucnit în râs.

— Ah, ştiu asta. Întrebarea era însă alta. Cred că Marilyn este frumuşică, dar, vezi tu, este destul de plinuţă — ba chiar dolofană. Şi nu face deloc exerciţii fizice, iar Bill o bate la cap să se ducă la sala de gimnastică. Marilyn vrea ca el să n-o mai sâcâie şi spune că ar trebui s-o accepte aşa cum este. Iar Bill spune că: „Dacă eu aş accepta ca tu să nu faci gimnastică, atunci tu ar trebui să accepţi ca eu să doresc să te schimb — fiindcă dorinţa de a-i schimba pe oameni este o parte fundamentală a caracterului meu.” Ai înţeles? Şi, desigur, Bill susţine că observaţiile şi comentariile lui sunt altruiste, motivate exclusiv de grija reală pentru sănătatea lui Marilyn.

Am făcut o pauză. Toată chestia îmi dădea dureri de cap ori de câte ori mă gândeam la ea; întotdeauna sfârşeam dorind să spun: „Coordonează-te, Norman!” M-am uitat la Hollus.

— Cine are dreptate?

— Nici unul, replică prompt forhilnorul.

— Nici unul? am repetat.

— Exact. Asta este o problemă simplă din punctul de vedere al wreedilor. Deoarece ei nu au matematică, nu tratează niciodată problemele morale ca pe un joc de sumă zero în care cineva trebuie să câştige şi altcineva să piardă. Dumnezeu, ar spune wreedii, vrea ca noi să îi iubim pe alţii aşa cum sunt ei, şi în acelaşi timp să ne străduim să îi ajutăm să-şi atingă potenţialul lor maxim — ambele se pot petrece simultan. De altfel, un crez fundamental wreed este că scopul fiecăruia în viaţă este de a-i ajuta pe alţii să devină mai buni. Fratele tău nu ar trebui să îşi expună verbal nemulţumirea faţă de greutatea soţiei lui, dar, până ce va atinge idealul acela de tăcere, soţia lui ar trebui să îi ignore comentariile. Wreedii spun că una dintre marile căi spre pacea interioară este de a învăţa să ignori. Însă, dacă te afli într-o relaţie şi partenerul tău a ajuns dependent de tine, eşti obligat să te îngrijeşti de propria sănătate, purtând centuri de siguranţă în vehicule, hrănindu-te bine, efectuând exerciţii fizice şi aşa mai departe — aceasta este obligaţia morală a lui Marilyn faţă de Bill.

M-am încruntat, reflectând.

— Da, bănuiesc că este logic.

Oricum nu mă puteam gândi la nici o cale prin care să comunic soluţia, fie lui Bill, fie lui Marilyn.

— Să luăm atunci ceva mai controversat. Ai văzut articolul acela din ziar despre explozia clinicii de avorturi.

— Wreedii ar spune că violenţa nu reprezintă o soluţie.

— Sunt de acord. Există însă multe persoane non-violente în ambele tabere ale problemei avorturilor.

— Care sunt aceste tabere? întrebă Hollus.

— Ele se autodenumesc „pro-viaţă” şi „pro-opţiune”. Prima consideră că fiecare făt are dreptul să ajungă la dezvoltarea completă. A doua consideră că femeile ar trebui să aibă dreptul de a-şi controla procesele de reproducere. Cine are dreptate?

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară cu viteză neobişnuită.

— Şi de data aceasta răspunsul este: nici unii.

Făcu o pauză şi continuă:

— Sper că nu jignesc, deoarece nu am avut nici o clipă dorinţa de a-ţi critica rasa. Mă uimeşte totuşi că aveţi atât cabinete de tatuaj, cât şi clinici de avorturi. Cele dintâi — afaceri dedicate modificării permanente a aspectului unei persoane — implică faptul că oamenii pot prezice ce îşi vor dori peste decenii. Celelalte — facilităţi pentru stoparea sarcinilor — implică faptul că oamenii se răzgândesc frecvent în interiorul unor secvenţe temporale de doar câteva luni.

— Trebuie precizat că multe sarcini sunt nedorite. Oamenii fac sex de plăcere; o fac chiar şi dacă nu doresc să conceapă copii.

— Nu aveţi metode de contracepţie? Dacă nu aveţi, sunt sigur că Lablok poate să creeze unele pentru voi.

— Nu, nu, nu-i vorba despre asta. Avem multe metode contraceptive.

— Sunt eficiente? se interesă Hollus.

— Da.

— Sunt dureroase?

— Dureroase? Nu.

— Wreedii ar spune că avorturile nu ar trebui atunci să reprezinte o problemă morală, deoarece simplele precauţii ar anula necesitatea de a mai fi puse în discuţie, cu excepţia unor cazuri mai puţin obişnuite. Dacă o femeie poate să opteze cu uşurinţă să nu rămână însărcinată, atunci cu certitudine aceasta este exercitarea corectă a dreptului la opţiune. Dacă puteţi evita o problemă morală dificilă, aşa cum este momentul începerii unei vieţi, de ce nu procedaţi pur şi simplu ca atare?

— Există totuşi cazuri de viol şi incest.

— Incest?

— Împerecherea cu un membru al propriei tale familii.

— Aha. Dar cu siguranţă acestea sunt cazuri excepţionale şi probabil că lecţia morală cea mai bună pe care rasa mea a învăţat-o pe durata asocierii noastre cu wreedii este că principiile generale nu ar trebui să se bazeze pe cazuri excepţionale. Înţelegerea respectivă ne-a simplificat enorm sistemul juridic.

— Bun şi atunci cum procedaţi în cazurile excepţionale? Ce aţi face voi în cazul unui viol care duce la sarcină?

— În mod evident, femeia nu a avut nici o posibilitate de a-şi exercita în mod concret dreptul la reproducere prin intermediul contracepţiei. De aceea, este limpede că ar trebui să i se permită să îşi recapete controlul propriei ei structuri biologice, pe cât de mult o doreşte. În asemenea cazuri, avortul este evident o opţiune acceptabilă; în alte cazuri, metoda contracepţiei este clar drumul preferabil.

— Există însă oameni care consideră imoral controlul artificial asupra naşterii.

Ochii lui Hollus se priviră unul pe celălalt pentru o clipă, apoi îşi reluară oscilaţiile normale.

— Se pare că voi, oamenii, vă străduiţi din răsputeri să creaţi probleme de moralitate. Contracepţia nu are nimic imoral. Tăcu câteva clipe. Acestea sunt totuşi exemple simple de gândire wreedă. Când pătrundem în chestiunile mai complexe, mă tem că răspunsurile lor nu prea mai au sens pentru noi; par limbă păsărească — aparent, creierele noastre nu fac conexiunile necesare pentru a le înţelege spusele. Departamentele de filosofie din universităţile forhilnore nu aveau cine ştie ce statut înainte de a îi întâlni pe wreedi; actualmente, ele sunt extrem de ocupate, străduindu-se să descifreze gândirea complexă wreedă.

Am reflectat la tot ce spusese.

— Având aşadar minţile orientate către etică şi desluşirea frumuseţii fundamentale, wreedii au decis că Dumnezeu există într-adevăr?

Hollus îşi flexă cele şase picioare simultan din genunchii superiori şi inferiori.

— Da.

Nu sunt un tip excesiv de arogant. Nu insist ca oamenii să mi se adreseze cu „doctor Jericho” şi încerc să-mi păstrez opiniile pentru mine. Cu toate acestea, am simţit mereu că am o imagine corectă asupra lumii, că stăpânesc corect realitatea.

Iar lumea mea, chiar înainte de a fi lovit de cancer, nu includea o divinitate.

Dar acum întâlnisem nu una, ci două forme de viaţă extraterestră diferite, două fiinţe diferite din lumi mult mai avansate decât a mea. Şi amândouă aceste creaturi avansate considerau că Universul fusese creat, credeau că el arăta dovezi clare de proiectare inteligentă. De ce mă surprindea atât de mult lucrul acesta? De ce crezusem că asemenea idei ar fi… străine oricărei fiinţe avansate?

Din cele mai vechi timpuri, secretul filosofilor fusese următorul: noi ştim că Dumnezeu nu există sau, cel puţin, dacă el există, este complet indiferent faţă de problemele noastre personale, dar nu putem lăsa gloata să afle asta. Teama de Dumnezeu, ameninţarea pedepsei divine şi promisiunea răsplăţii divine îi ţin la locul lor pe cei prea simpli pentru a răspunde singuri întrebărilor morale.

Totuşi, într-o rasă avansată, cu ştiinţă de carte şi cu dorinţele materiale împlinite prin puterea tehnologiei, cu siguranţă că toţi sunt filosofi — toţi cunosc străvechiul adevăr atât de bine păzit pe vremuri, toţi ştiu că Dumnezeu nu-i decât un mit, o simplă poveste, aşa că putem renunţa la prefăcătorie, lipsindu-ne de religie.

Bineînţeles, este posibil să te bucuri de tradiţiile unei religii — de ceremoniile asociate ei şi de legăturile cu trecutul — fără să crezi în Dumnezeu. La urma urmei, aşa cum a sesizat unul dintre amicii mei din neamul lui David, evreii supravieţuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial ar trebui să fie acum ori atei, ori să nu-i mai dea nici o atenţie.

Dar realitatea este că milioane de evrei cred — în mod real — în Dumnezeu; ba chiar iudaismul sionist secular decădea, în vreme ce se impunea ritul oficial. Şi există milioane de creştini care cred în Sfânta Treime, sau aşa cum glumea uneori unul dintre prietenii mei catolici: Babacu’, Puştiu’ şi Stafia. Şi există milioane de musulmani care îmbrăţişează Coranul ca fiind cuvântul revelat al Domnului.

Într-adevăr, chiar aici, în zorii secolului care l-a urmat pe cel în care am descoperit ADN-ul, fizica cuantică şi fisiunea nucleară şi în care am inventat calculatoarele, navele cosmice şi laserele, nouăzeci şi şase la sută din populaţia lumii continua să creadă cu adevărat într-o fiinţă supremă — iar procentajul acela creştea, nu scădea.

Mă întreb atunci din nou, de ce eram atât de surprins că Hollus credea în Dumnezeu? Că un extraterestru dintr-o civilizaţie cu un secol sau două mai avansată decât a mea nu se lepădase de ultimele vestigii ale supranaturalului? Chiar dacă el n-ar fi avut o mare teorie unificată pentru a-şi legitima credinţele, de ce ar fi trebuit să fie atât de bizar faptul că nu era ateu?

Atunci când mă confruntasem cu creaţioniştii care se amăgeau în mod evident, nu mă întrebasem niciodată dacă eu aveam sau nu dreptate. Nu-mi pusesem niciodată la îndoială convingerile când mă înfruntasem cu fundamentaliştii. Acum însă mă întâlnisem cu creaturi venite de pe alte stele şi faptul că ele au putut veni la mine, în vreme ce eu nu aveam cum să le vizitez, anunţa în mod mai mult decât evident care dintre noi era superior din punct de vedere intelectual.

Iar extratereştrii aceştia credeau ceva ce eu nu crezusem nici în copilărie.

Ei credeau că Universul fusese creat de un designer inteligent.