Programatorul divin

34

Beznă absolută.

Şi căldură, cuprinzându-mă din toate părţile.

Era oare iadul? Era…

Nu. Nu, bineînţeles că nu. Aveam o durere groaznică de cap, dar mintea începuse să mi se adune. Un clic sonor, apoi…

Apoi capacul unităţii de criogenerare glisă în lateral. Sicriul lunguieţ, construit pentru un wreed, era încastrat în podea şi Hollus stătea călare deasupra lui, cu cele şase picioare fixate în chingi pentru a nu se ridica în imponderabilitate; picioarele frontale erau îndoite şi pediculele oculare înclinate pentru a mă privi.

— Este… timpul… să… te… trezeşti… prietene, spuse ea.

Ştiam ce trebuia să spui într-o situaţia ca aceasta; îl văzusem pe Khan Noonien Singh făcând-o.

— Cât a trecut? am întrebat.

— Mai mult de patru secole, răspunse Hollus. Este anul terestru 2432.

Cât ai clipi din ochi, am gândit. Mai bine de patru sute de ani trecuseră fără ca eu să-mi dau seama. Cât ai clipi din ochi.

Fuseseră inteligenţi instalând crioincintele în exteriorul centrifugelor; mă îndoiesc că pe moment aş fi fost în stare să-mi susţin greutatea corpului pe propriile mele picioare. Hollus îşi coborî spre mine braţul ei drept, iar eu am ridicat mâna stângă ca să-l apuc, cu cerculeţul simplu de aur de pe inelarul meu părând neschimbat de congelare şi trecerea timpului. Hollus mă ajută să mă ridic din sicriul ceramic negru; după aceea îşi desprinse picioarele din chingi şi am plutit în imponderabilitate.

— Nava a încetat decelerarea, mă anunţă ea. Suntem aproape de rămăşiţele lui Betelgeuse.

Eram gol-puşcă; dintr-un motiv nedefinit, mă simţeam stânjenit fiindcă extraterestra mă vedea în felul acesta. Însă hainele mă aşteptau şi m-am îmbrăcat repede — o cămaşă albastră groasă şi o pereche de pantaloni kaki moi, veterani ai multor săpături.

Aveam dificultăţi în a-mi focaliza privirea şi gura îmi era uscată. Hollus anticipase probabil aceste urmări, deoarece avea un balon translucid plin cu apă pe care mi-l întinse. Forhilnorii nu-şi răceau niciodată apa, dar acum era perfect — ultimul lucru de care aş fi avut nevoie era ceva rece.

— Trebuie să-mi faceţi vreun control medical? am întrebat după ce am terminat de stors balonul de ultimele picături.

— Nu, totul este automatizat; sănătatea ţi-a fost monitorizată permanent. Eşti…

Se opri; sunt sigur că a fost pe punctul de a spune că eram în perfectă stare, totuşi amândoi ştiam că asta nu era adevărat.

— Eşti la fel ca înainte de congelare.

— Mă doare capul.

Hollus îşi mişcă membrele într-un mod straniu; după o secundă am priceput că erau flexionările care i-ar fi legănat torsul în sus şi în jos dacă n-am fi fost în imponderabilitate.

— Fără îndoială, vei simţi diverse dureri timp de o zi sau două; este firesc.

— Mă întreb ce e cu Pământul? am spus.

Hollus cântă în direcţia celui mai apropiat monitor mural şi, după câteva momente, apăru o imagine mărită: un disc galben, de mărimea unei monede ţinute la o lungime de braţ.

— Soarele tău, zise ea, după care indică un obiect ceresc mai întunecat, cu diametrul de vreo şase ori mai mic decât al Soarelui. Iar acela este Jupiter, care din poziţia noastră apare în faza de descreştere… De la distanţa aceasta, Pământul este greu de văzut în lumină vizibilă, dar dacă examinezi o imagine a undelor radio, planeta emite mai puternic decât soarele vostru pe multe frecvenţe.

— Încă? m-am mirat. Încă mai emitem pe frecvenţe radio după atâta vreme?

Ar fi fost minunat. Ar fi însemnat…

Hollus tăcu o clipă, poate surprinsă că nu înţelesesem.

— Nu ştiu. Pământul se află la 429 de ani-lumină înapoia noastră; lumina care ajunge acum la noi ne arată sistemul tău solar aşa cum era la puţin timp după plecarea noastră.

Am încuviinţat trist. Bineînţeles. Inima începu să-mi bată cu putere şi vederea mi se înceţoşă şi mai mult. La început am crezut că era ceva în neregulă cu readucerea mea la viaţa normală, însă motivul era altul.

Eram copleşit; nu fusesem pregătit pentru felul în care aveam să mă simt.

Eram încă viu.

Am mijit ochii la minusculul disc galben, după care am coborât privirea la verigheta de pe deget. Da, eram încă viu. Dar iubita mea Susan nu mai era. Cu siguranţă, ea nu mai trăia.

M-am întrebat ce fel de viaţă dusese după plecarea mea. Speram că fusese una fericită.

Şi Ricky? Fiul meu, minunatul meu fiu?

Un medic, pe care-l auzisem intervievat pe postul CTV, afirmase că primul om care va trăi veşnic probabil că se şi născuse deja. Poate că Ricky mai era viu şi avea — cât? — 438 de ani.

Bănuiam totuşi că şansele respective erau foarte mici. Probabil că Ricky crescuse şi ajunsese bărbatul care fusese destinat să devină, muncise şi iubise, iar acum…

Iar acum nu mai era.

Fiul meu… Eu trăiam şi în mod aproape sigur el nu mai era în viaţă. Nu aşa ar trebui să se întâmple cu taţii.

Am simţit lacrimile împăienjenindu-mi ochii; lacrimi care fuseseră îngheţate cu nici o oră în urmă, lacrimi care în absenţa gravitaţiei se acumulaseră pur şi simplu acolo, în apropierea canalelor lor. Le-am şters.

Hollus înţelegea ce semnificau lacrimile oamenilor, dar nu mă întrebă de ce plângeam. În mod cert, propriii ei copii, Pealdon şi Kassold, muriseră şi ei. Ea pluti răbdătoare lângă mine.

M-am întrebat dacă Ricky avusese copii, nepoţi şi strănepoţi; am fost şocat, gândindu-mă că era posibil să am cincisprezece sau mai multe generaţii de descendenţi. Poate că numele Jericho era încă purtat…

Şi m-am întrebat dacă Muzeul Regal Ontario continua să existe, dacă au redeschis vreodată planetariul sau dacă zborul spaţial, accesibil tuturor oamenilor, făcuse, în cele din urmă, inutilă acea instituţie.

M-am întrebat dacă mai exista Canada, ţara aceea întinsă pe care o iubeam atât de mult.

M-am întrebat, fireşte, dacă omenirea mai exista, dacă noi ne ferisem de acul ucigaş din coada ecuaţiei Drake, dacă evitasem să ne autodistrugem cu arme nucleare. Acestea existau de vreo cincizeci de ani înainte de plecarea mea; oare ne putusem înfrâna în a le folosi pentru un timp de opt ori mai lung?

Sau poate…

Poate că optasem ca locuitorii lui Epsilon Indi.

Şi ai lui Tau Ceti.

Ca locuitorii lui Mu Cassiopeia A.

Şi ai lui Eta Cassiopeia A.

Ca locuitorii lui Sigma Draconis.

Şi chiar ca fiinţele amorale de pe Groombridge 1618, nemernicii aroganţi care grăbiseră explozia lui Betelgeuse.

Dacă aveam dreptate, cu toţii au transcens într-un tărâm digital, o lume virtuală, un paradis generat de calculatoare.

Şi de acum, după patru secole de progrese tehnologice, cu certitudine că Homo sapiens avea capacitatea de a proceda la fel.

Poate că o şi făcuseră. Poate.

Am privit-o pe Hollus, care plutea alături de mine: Hollus cea adevărată, nu simulacrul. Prietena mea, în carne şi oase.

Poate că omenirea împrumutase chiar vreo idee de la locuitorii lui Mu Cassiopeia A, detonând Luna şi creând în jurul Pământului inele similare celor din jurul lui Saturn; bineînţeles, satelitul nostru natural este relativ mai mic decât cel cassiopeian şi astfel contribuie mai puţin la bulversarea mantalei terestre. Totuşi, poate chiar acum, o zonă-avertisment se întindea peste o zonă a Pământului, stabilă din punct de vedere geologic.

Pluteam în imponderabilitate şi eram, iarăşi, prea departe de orice perete; aveam tendinţa asta. Hollus manevră către mine şi-mi prinse mâinile între ale ei.

Speram că omenirea nu se încărcase digital în memoriile unor computere. Speram că oamenii erau — mă rog, tot oameni — tot calzi, organici şi reali.

Dar nu exista nici un mod prin care s-o ştiu cu siguranţă.

Iar entitatea mai era, oare, încă acolo, aşteptându-ne, după mai bine de patru secole? Da.

Desigur, poate că nu stătuse pe loc în tot acel timp; poate că, într-adevăr, calculase când vom sosi şi dăduse o fugă să se ocupe până atunci de alte probleme. În timp ce Merelcas străbătea distanţa de 429 de ani-lumină, la o viteză cu doar o fracţiune mai mică decât a luminii, imaginea frontală trecuse în invizibilitate ultravioletă; entitatea ar fi putut foarte bine să lipsească tot acel răstimp.

Şi, bineînţeles, poate că de fapt nu era Dumnezeu; poate că nu era nimic altceva decât o formă de viaţă foarte avansată, reprezentanta unei rase străvechi, dar cât se poate de naturale. Sau poate că era o maşinărie, un roi masiv de entităţi nano-tehnologice; nu exista nici un motiv pentru care tehnologia avansată să nu poată părea organică.

Totuşi unde să tragi linia? Ceva — cineva — stabilise parametrii fundamentali pentru acest univers.

Cineva intervenise pe cel puţin trei planete pe o perioadă de 375 de milioane de ani, o durată de două milioane de ori mai mare decât cele două secole cât se părea că puteau supravieţui într-o stare materială rasele inteligente.

Iar acum cineva salvase Pământul, Delta Pavonis II şi Beta Hydri III de la explozia unei stele supergigante, absorbind în câteva clipe mai multă energie decât emiteau toate celelalte stele din galaxie şi asta fără a fi distrus în decursul procesului.

Cum îl definiţi pe Dumnezeu? Trebuie să fie omniscient? Omnipotent? Aşa cum spun wreedii, acestea sunt simple abstracţii, posibil intangibile. Trebuie Dumnezeu definit într-un mod care să-l plaseze dincolo de domeniul ştiinţei?

Eu crezusem mereu că dincolo de domeniul ştiinţei nu exista nimic.

Si continui să cred asta.

Atunci unde tragi linia?

Chiar aici. Pentru mine, răspunsul era chiar aici. Cum îl definiţi pe Dumnezeu?

Exact aşa. Un Dumnezeu pe care-l puteam înţelege, cel puţin potenţial, era infinit mai interesant şi relevant decât cel care sfida înţelegerea.

Pluteam în faţa unui ecran mural, cu Hollus în stânga mea şi alţi şase forhilnori lângă ea, cu un şir de wreedi în dreapta şi ne-am uitat la el, la entitate, la fiinţă. Avea diametrul de aproximativ 1,5 miliarde de kilometri — cam cât orbita lui Jupiter. Şi era atât de incredibil de negru, încât mi s-a spus că nu reflectase nici chiar strălucirea evacuării fuziunii lui Merelcas, care fusese îndreptată spre el pe durata celor două secole cât durase frânarea.

Entitatea continuă să eclipseze Betelgeuse — sau ceea ce mai rămăsese din ea —, până ne-am apropiat destul de mult. Atunci se rostogoli într-o parte, cu cele şase membre mişcându-se ca spiţele unei roţi, şi dezvălui uriaşa nebuloasă trandafirie care se formase îndărătul ei şi minusculul pulsar, cadavrul lui Betelgeuse, din miezul acesteia.

Aceea a fost însă unica recunoaştere a prezenţei noastre, cel puţin din câte mi-am putut da eu seama. Am regretat din nou că nu existau hublouri, ferestre reale: poate că dacă ne-ar fi putut vedea fluturând din braţe către ea, ar fi răspuns la fel, mişcându-şi într-un arc lent şi maiestuos unul dintre giganticele pseudopode ca din obsidian.

Era înnebunitor: mă aflam aici, la o aruncătură de băţ de ceea ce putea să fie Dumnezeu şi el părea tot atât de indiferent faţă de mine pe cât — ei bine, pe cât fusese când tumorile începuseră să mi se formeze în plămâni. Mai încercasem o dată să mă adresez lui Dumnezeu şi nu primisem nici un răspuns, dar acum, fir-ar al naibii, cu siguranţă măcar politeţea dacă nu altceva cerea un răspuns; noi călătorisem mai departe decât fusese vreodată un om, forhilnor sau wreed.

Dar entitatea nu făcu nici o tentativă de comunicare — cel puţin, nici una despre care eu sau Zhu, bătrânul chinez, sau Qaiser, femeia schizofrenică, sau chiar Huhn, gorila cu spate argintiu, s-o fi putut identifica. Nici forhilnorii nu părură capabili s-o contacteze.

Însă wreedii…

Wreedii, cu minţile lor radical diferite, cu modul lor diferit de a vedea, de a gândi…

Şi cu credinţa lor de nezdruncinat…

Wreedii păreau că stabileau o comunicare telepatică cu fiinţa. După ani de încercări de a vorbi cu Dumnezeu, părea că Dumnezeu le vorbea acum într-un mod pe care numai ei îl puteau percepe. Wreedii nu puteau articula ceea ce li se spunea, tot aşa cum nu-şi puteau articula în vreun fel inteligibil percepţiile despre înţelesul vieţii care le confereau pace, totuşi începură să construiască ceva în centrifuga lor.

Înainte ca ei să fi terminat, Lablok, medicul forhilnor al navei, recunoscu ce era, bazându-se pe principiile generale de design ale obiectului: un uriaş uter artificial.

Wreedii luară mostre genetice de la cel mai bătrân membru al contingentului lor, o femelă pe nume K’t’ben, de la cel mai bătrân forhilnor, un inginer pe nume Geedas şi…

Nu, nu de la mine, deşi aş fi dorit s-o fi făcut, deoarece ar fi însemnat completarea, finalul.

Nu, mostra umană au luat-o de la Zhu, bătrânul chinez cultivator de orez.

Oamenii au patruzeci şi şase de cromozomi.

Forhilnorii au treizeci şi doi de cromozomi.

Wreedii au cincizeci şi patru de cromozomi — deşi ei nu ştiu asta.

Wreedii au luat o celulă forhilnoră şi au golit tot ADN-ul din nucleul ei. După aceea au introdus cu grijă în celula aceea diploidă seturile de cromozomi de la Geedas, K’t’ben şi Zhu, cromozomi care se divizaseră deja de atâtea ori, încât telomerii lor fuseseră reduşi aproape la zero. Iar celula aceasta, conţinând 132 de cromozomi de la trei rase diferite, a fost plasată cu grijă în uterul artificial, unde plutea într-o cuvă de lichid ce conţinea baze de purină şi pirimidină.

Apoi s-a întâmplat ceva uluitor, ceva care mi-a făcut inima să-mi zvâcnească şi care a depărtat ochii pediculari ai lui Hollus la distanţă maximă. S-a văzut un fulger de lumină puternică; senzorii lui Merelcas au dezvăluit că un fascicul de particule ţâşnise exact din centrul entităţii negre şi trecuse prin uterul artificial.

Privind în acesta cu un scaner amplificator, interacţiunile erau uimitoare.

Cromozomii de pe cele trei planete păreau să se caute reciproc, unindu-se în lanţuri mai lungi. Unele constau din doi cromozomi forhilnori alăturaţi, cu un cromozom wreed la capăt; Hollus se referise la echivalentul forhilnor al sindromului Down şi la felul în care cromozomii fără telomeri se puteau uni cap la cap, o capacitate ereditară, aparent inutilă, ba chiar vătămătoare, însă acum…

Alte lanţuri constau din cromozomi umani, cuprinşi între cromozomi forhilnori şi wreedi. Altele erau alcătuite din cromozomi umani dispuşi la ambele capete ale unui cromozom wreed. Câteva lanţuri erau lungi de numai doi cromozomi; de obicei, unul uman şi unul forhilnor. Iar şase dintre cromozomii wreedi au rămas nemodificaţi.

Era evident că lanţurile de ADN aveau încorporate în ele capacitatea de a face mai mult — mult mai mult — decât să moară pur şi simplu, ori să formeze tumori după ce le fuseseră eliminaţi telomerii. Cromozomii fără telomeri erau pregătiţi pentru mult-aşteptata etapă următoare. Iar acum, când forme de viaţă inteligentă de pe mai multe planete ajunseseră în cele din urmă, cu mici imbolduri ajutătoare, să coexiste, cromozomii aceia erau capabili, în sfârşit, să treacă la etapa respectivă.

Am înţeles astfel de ce exista cancerul, de ce Dumnezeu avea nevoie de celule care puteau continua să se dividă chiar şi după ce telomerii lor se epuizaseră. Tumorile din forme de viaţă izolate erau doar un efect secundar nefericit; aşa cum spusese T’kna: „Desfăşurarea specifică de realitate care includea cancerul, probabil nedorit, trebuie să fi conţinut de asemenea ceva foarte dorit.” Iar acel ceva foarte dorit era capacitatea de a lega cromozomi, de a uni specii, de a concatena forme de viaţă — potenţialul biochimic de a crea ceva nou, ceva care să însemne mai mult.

Eu am numit cromozomii combinaţi superzomi.

Iar ei funcţionau la fel ca şi cromozomii obişnuiţi: se reproduceau, desfăcându-se ca un fermoar pe întreaga lor lungime, se separau în două părţi şi adăugau bazele corespondente din supa nutritivă — citozine pentru toate guaninele; câte o timină pentru fiecare adenină — pentru a completa jumătăţile lor care acum lipseau.

La prima reproducere a superzomilor se petrecu ceva fascinant: lanţul deveni mai scurt. Secvenţe mari de ADN intronic erau eliminate în procesul de copiere. Deşi superzomii conţineau de trei ori mai mult ADN activ decât cromozomii obişnuiţi, lanţurile rezultante erau mult mai compacte. Superzomii nu extindeau limita teoretică a mărimii pentru celulele biologice, ci dimpotrivă împachetau mai multe informaţii într-un spaţiu mai mic.

Şi, desigur, când superzomii se reproduseră, celula care-i conţinea se diviză, creând două celule-fiice.

Apoi celulele acelea se divizară.

Şi aşa mai departe.

Înainte de mijlocul cambrianului, viaţa avusese o constrângere fundamentală impusă de faptul că celulele fertilizate nu se puteau divide de mai mult de zece ori, limitând drastic complexitatea organismului rezultat.

După care avu loc explozia cambriană şi viaţa deveni deodată mai sofisticată.

Totuşi limitele nu dispăruseră. Un fetus putea să crească doar până la o anumită mărime; pruncii oamenilor, wreedilor şi forhilnorilor aveau greutatea de maximum cinci kilograme. Pruncii mai mari ar fi necesitat canale genitale imposibil de largi; era adevărat, corpuri mai mari ar fi putut găzdui creiere mai mari la copiii născuţi vii — dar o parte importantă din masa cerebrală suplimentară ar fi sfârşit prin a fi dedicată controlării corpului mai mare. Poate, subliniez poate, că balenele erau la fel de inteligente ca oamenii — dar nu erau mai inteligente. Se părea că viaţa îşi atinsese nivelul final de complexitate.

Însă fetusul cu superzomi continua să crească tot mai mare în uterul artificial. Ne aşteptasem să se oprească de la sine la un moment dat; ştiam, un forhilnor ar fi putut şchiopăta prin viaţă cu un cromozom de lungime dublă, iar un copil uman ar fi putut supravieţui o vreme având trei cromozomi 21. Dar combinaţia aceasta, amestecul acesta genetic nebunesc, talmeş-balmeşul acesta era cu certitudine prea mult, împinsese cu siguranţă prea departe limitele posibilului. Cele mai multe sarcini — indiferent dacă sunt wreede, forhilnore sau umane — avortează spontan încă de la început dacă ceva nu merge bine în dezvoltarea embrionului, de obicei chiar înainte ca mama să ştie că este gravidă.

Însă fetusul nostru, imposibilul nostru hibrid triplu, n-o făcu.

La toate cele trei specii, ontogenia — dezvoltarea fetusului — pare să recapituleze filogenia — istoria evoluţionistă a organismului respectiv. Embrionii umani îşi dezvoltă, şi apoi elimină, branhii, cozi şi alte aparente urme ale trecutului lor evolutiv.

Fetusul acesta trecea, de asemenea, prin diferite etape, schimbându-şi morfologia. Era incredibil — parcă urmăream explozia cambriană derulându-se în faţa ochilor mei, testând şi abandonând o sută de planuri diferite pentru corp. Simetrie radială, simetrie cvadrilaterală, simetrie bilaterală. Spiracule, bronhii, plămâni şi alte organe pe care nici unul dintre noi nu le recunoştea. Cozi şi apendice nenumite, ochi compuşi şi pediculari, corpuri segmentate sau întregi.

Nimeni nu înţelesese vreodată de ce ontogenia recapitula filogenia, dar nu era în nici un caz o rederulare autentică a istoriei evoluţioniste a organismului; asta era evident, deoarece formele nu se potriveau cu cele găsite în fosile. Acum însă scopul recapitulării părea limpede: ADN-ul conţinea probabil o rutină de optimizare şi încerca toate variaţiile posibile înainte de a selecta setul de adaptări pe care să-l exprime. Vedeam nu doar soluţii pământene, beta-hydriene şi delta-pavonisiene, ci şi contopiri ale tuturor.

În cele din urmă, după patru luni, fetusul păru să se stabilească asupra unei forme pentru corp, o arhitectură fundamental diferită de a oamenilor, forhilnorilor sau wreedilor. Corpul fetusului era un tub în formă de potcoavă, înconjurat de un inel din care atârnau şase membre. Exista un schelet intern, care se forma în mod vizibil prin materialul translucid al corpului, dar nu din oase netede, ci mai degrabă din mănunchiuri de material împletit.

I-am pus embrionului un nume. L-am numit Wibadal, cuvântul forhilnor pentru „pace”.

Era alt copil pe care n-aveam să-l văd crescând sub ochii mei.

Dar, ca şi Ricky al meu, sunt sigur că va fi înfiat, îngrijit, crescut, dacă nu de echipajul din Merelcas, atunci de uriaşa negură ca o palmă care se lăţea peste cer.

Dumnezeu era programatorul.

Legile fizicii şi constantele fundamentale erau codul-sursă.

Universul era aplicaţia care rula de 13,9 miliarde de ani, ducând spre acest moment.

Apariţia prea rapidă în existenţa unei rase a posibilităţii de transcendenţă, a abandonării biologiei era o hibă, o eroare de programare, o complicaţie care nu fusese intenţionată nici o clipă. În cele din urmă însă, prin manipulări atente, programatorul ocolise hiba aceea. Şi Wibadal?

Wibadal era outputul, datele de ieşire. Obiectivul final. I-am urat tot binele din lume.

Străvechea succesiune, motorul permanent al evoluţiei. O viaţă se sfârşeşte; alta începe.

Am intrat din nou în criogenerator, încremenindu-mi pentru următoarele unsprezece luni funcţionarea trupului şi degenerarea lui. Dar când gestaţia lui Wibadal s-a încheiat, Hollus m-a trezit pentru — amândoi o ştiam — ultima dată.

Wreedii anunţaseră că azi avea să fie ziua cea mare; copilul era acum întreg şi avea să fie scos din uterul artificial.

— Fie ca el să exprime tot ce este mai bun în noi toţi, rosti T’kna, wreedul pe care-l cunoscusem prima dată ca hologramă, cu atâtea luni… şi atâtea secole în urmă.

Hollus îşi legănă torsul.

— A… — spuse una dintre gurile ei şi cealaltă concluzionă — … min.

Eu eram ameţit după anabioză, însă am privit fascinat cum Wibadal era scos din uter. Ieşi în univers ţipând, aşa cum făcusem şi eu, şi aşa cum făcuseră toate miliardele dinaintea mea.

Hollus şi cu mine am petrecut ore în şir, uitându-ne pur şi simplu la ea, o formă stranie, bizară, mare deja cât jumătate de om.

— Mă întreb care va fi durata ei de viaţă? m-am adresat prietenei mele forhilnor; poate că era o întrebare ciudată, totuşi durata vieţii era un subiect care nu-mi părăsea mintea.

— Cine… ştie? răspunse Hollus. Lipsa telomerilor nu pare a fi un impediment pentru ea. Celulele i s-ar putea reproduce la nesfârşit şi…

Se opri.

— Şi o vor face, continuă după câteva momente de reflecţie. O vor face. Entitatea aceea — arătă negura călătoare printre stele ce ocupa centrul unui ecran de dimensiunea peretelui — a supravieţuit ultimelor Big Crunch şi Big Bang. Presupun că Wibadal va supravieţui următorului ciclu, devenind Dumnezeu pentru universul care va veni după acesta.

Era o ipoteză năucitoare, deşi poate că Hollus avea dreptate, însă eu nu aveam să trăiesc în nici un caz îndeajuns pentru a o şti cu certitudine.

Wibadal se afla îndărătul unui perete din sticlă, într-o maternitate special construită, care conţinea un singur leagăn rotund. Am ciocănit în geam, aşa cum părinţii de pe planeta mea făcuseră de milioane de ori până atunci. Am ciocănit şi am fluturat din braţ.

Iar Wibadal se foi şi flutură spre mine un apendice scurt şi durduliu. Poate că actualul Dumnezeu nu-mi băgase niciodată în seamă existenţa — chiar şi atunci când venisem la el rămăsese indiferent faţă de mine —, dar această viitoare divinitate mă observase măcar o dată, măcar pentru o clipă.

Şi, pentru clipa aceea, n-am mai simţit nici o durere.

În scurt timp agonia reveni însă; se înrăutăţise mult şi eu slăbisem tot mai rău.

Timpul meu se apropia de sfârşit.

Am scris o ultimă şi lungă scrisoare lui Ricky pentru cazul în care, printr-un miracol, el ar mai fi trăit. Hollus o transmise către Pământ în numele meu; avea să ajungă acolo peste aproape jumătate de mileniu. I-am spus fiului meu ce văzusem aici şi cât de mult l-am iubit.

Apoi i-am cerut lui Hollus o ultimă favoare, un ultim serviciu. I-am cerut ceva ce numai un prieten bun i-l poate cere altuia. I-am cerut să mă elibereze, să mă ajute să mă sting. De pe Pământ luasem doar câteva obiecte în afara medicamentelor pentru cancer şi a celor împotriva durerilor. Adusesem însă şi un manual de biochimie ce conţinea destule informaţii pentru ca medicul lui Merelcas să sintetizeze ceva care, repede şi fără suferinţă, va pune capăt zilelor mele.

Hollus însăşi îmi administră injecţia şi stătu lângă patul meu, ţinându-mi mâna numai piele şi os în una dintre mâinile ei, iar atingerea pielii ei ca o folie cu bule de aer a fost ultimul lucru pe care l-am simţit.

Am rugat-o să-mi scrie ultimele cuvinte şi să le transmită, de asemenea, spre Pământ, astfel ca Ricky, sau cine mai exista acolo, să ştie ce spusesem. Aşa cum gândisem mai înainte, poate că el sau unul dintre stră-stră-strănepoţii mei la puterea n ar fi putut chiar să scrie o carte despre primul contact dintre un extraterestru şi un om care, bănuiesc, a avut prea multe slăbiciuni omeneşti.

Am rămas surprins de ceea ce s-au dovedit a fi ultimele mele gânduri.

— Ştii, i-am spus lui Hollus, ai cărei ochi se legănau înainte şi înapoi, îmi amintesc când am început să fiu fascinat prima dată de fosile…

Hollus asculta.

— Eram la plajă, i-am spus, mă jucam cu nişte pietre şi am fost uimit să găsesc încastrată în una dintre ele cochilia unei scoici. Am descoperit atunci ceva despre care nici măcar nu ştiusem vreodată că aş fi căutat.

Durerile se domoleau; totul în jurul meu se pierdea. Am strâns mâna forhilnorei.

— Cred că-s un om norocos, am spus simţind cum pacea mă cuprindea. S-a întâmplat a doua oară în viaţă.