Programatorul divin

4

Liderii statelor terestre nu erau prea încântaţi pentru că extratereştrii nu păreau să fie interesaţi să viziteze ONU, Casa Albă, Parlamentul European, Kremlinul, Parlamentul Indian, Knessetul sau Vaticanul, instituţii care le-au transmis imediat invitaţii. Cu toate acestea, a doua zi devreme, pe Pământ descinseseră alţi opt extratereştri — sau avatarurile lor holografice; toţi erau forhilnori.

Unul vizita un spital de psihiatrie din West Virginia; era aparent fascinat de comportamentele umane neobişnuite, mai cu seamă de schizofrenia acută. Părea că extraterestrul se arătase iniţial la o instituţie similară din Louisville, statul Kentucky, dar nu fusese mulţumit de nivelul de cooperare oferit şi de aceea făcuse exact aşa cum ameninţase Hollus — plecase şi se dusese într-un loc mai primitor.

Alt extraterestru era în Burundi, trăind cu un grup de gorile de munte, care păreau să-l fi acceptat fără mari probleme.

Al treilea se ataşase de un avocat public din San Francisco şi era văzut participând la procese.

Al patrulea se afla în China şi se părea că locuia cu un cultivator de orez dintr-un sat izolat.

Al cincilea era în Egipt, participând la săpăturile arheologice de lângă Abu Simbel.

Al şaselea se găsea în nordul Pakistanului şi examina flori şi copaci.

Altul era văzut plimbându-se prin diverse locuri: pe lângă vechile lagăre de exterminare din Germania, prin piaţa Tienanmen şi printre ruinele din Kosovo.

Şi, din fericire, ultimul se pusese la dispoziţia mass-mediei din toată lumea, în Bruxelles. Vorbea fluent engleza, franceza, japoneza, chineza (atât dialectul mandarin, cât şi cel cantonez), hindi, germana, spaniola, olandeza, italiana, ebraica şi multe alte limbi (şi reuşea să imite accentul britanic, scoţian, pe cel din Brooklyn, texan, jamaican şi altele, în funcţie de persoana cu care discuta).

Chiar şi aşa, nenumăraţi oameni doreau să stea de vorbă cu mine. Noi aveam numărul de telefon trecut la secret. Făcusem asta cu câţiva ani în urmă, după ce nişte fanatici începuseră să ne hărţuiască în urma unei dezbateri publice pe care o avusesem cu Duane Gish, de la Institutul pentru Cercetarea Creaţiei. Totuşi, a trebuit să deconectăm telefonul; începuse să sune din clipa în care extraterestrul apăruse la ştiri. Dar, spre surprinderea şi încântarea mea, am izbutit să dorm neîntors în noaptea aceea.

În ziua următoare, când am ieşit din staţia de metrou, pe la ora 9:15, în faţa muzeului era adunată o mulţime imensă; muzeul se deschidea pentru public abia peste patruzeci şi cinci de minute, dar oamenii aceştia nu veniseră să vadă exponatele. Purtau pancarte pe care scria „Bun venit pe Pământ!”, „Luaţi-ne cu voi!” şi „Putere extraterestră!”.

Cineva din mulţime mă reperă, strigă şi arătă spre mine, iar gloata dădu năvală. Din fericire, mă aflam destul de aproape de scara ce ducea la intrarea personalului şi am pătruns în MRO înainte de a putea fi acostat.

M-am grăbit spre biroul meu, unde am aşezat în mijlocul mesei proiectorul de holoforme de mărimea unei mingi de golf. După vreo cinci minute, piui de două ori şi Hollus — sau, în orice caz, proiecţia lui holografică — apăru în faţa mea. Azi purta o ţesătură diferită înfăşurată în jurul torsului: aceasta avea culoarea somonului şi era imprimată cu hexagoane negre; nu mai era prinsă cu un disc ornat, ci cu un ac de argint.

— Mă bucur să te revăd, i-am spus.

În ciuda afirmaţiilor pe care le făcuse ieri, mă temusem că n-avea să mai revină niciodată.

— Dacă… este… ad… mi… si… bil, zise Hollus, voi… apărea… zilnic… cam… la… această… oră.

— Ar fi absolut fantastic, am încuviinţat.

— Desigur, spuse Hollus, stabilirea coincidenţei dintre datele celor cinci extincţii în masă pe toate cele trei planete locuite este abia începutul muncii mele.

Am aprobat din cap. Chiar dacă era acceptată ipoteza intervenţiei divine propusă de Hollus, simultaneitatea dezastrelor pe mai multe planete nu demonstra decât faptul că Dumnezeul lui fusese cuprins de o serie de accese de furie necontrolată.

Forhilnorul continuă:

— Doresc să studiez detaliile dezvoltărilor evoluţioniste asociate extincţiilor în masă. În mod superficial, s-ar părea că fiecare extincţie a fost concepută pentru a împinge formele de viaţă supravieţuitoare în direcţii specifice, totuşi doresc o confirmare în această privinţă.

— În cazul acesta, am zis, ar trebui să începem prin examinarea fosilelor imediat anterioare şi imediat posterioare fiecărei extincţii.

— Exact, rosti Hollus agitând nerăbdător din pediculele oculare.

— Vino cu mine, am spus.

— Dacă vrei să te urmez, explică el, trebuie să iei proiectorul cu tine.

Am încuviinţat, încă neobişnuit cu această idee a teleprezenţei, şi am ridicat obiectul de pe masă.

— Va funcţiona la fel de bine şi dacă îl pui într-un buzunar, zise Hollus.

Aşa am şi făcut, apoi l-am condus în uriaşa sală a colecţiilor Departamentului de paleobiologie din subsolul Centrului custozilor; pentru a ajunge acolo, n-a fost nevoie să trecem prin vreo zonă publică a muzeului.

Sala colecţiilor era ticsită cu fişete din metal şi rafturi deschise ce găzduiau fosile preparate, dar şi nenumărate prelevări de mulaj din ghips de pe teren, unele încă nedesfăcute la o jumătate de secol după ce fuseseră aduse la muzeu. Am început prin a trage un sertar ce conţinea capete de peşti agnaţi din ordovician. Hollus le-a examinat, manevrându-le cu delicateţe. Câmpurile de forţă proiectate de holoformă păreau să definească o soliditate care se potrivea cu forma fizică a extraterestrului. Ne-am ciocnit de câteva ori în timp ce ne deplasam pe coridoarele înguste din sala colecţiilor, şi mâinile mele le-au atins pe ale lui în repetate rânduri, când i-am întins fosile. Ori de câte ori forma lui proiectată îmi atingea pielea, simţeam o furnicătură ca de electricitate statică, unica indicaţie a faptului că el nu se afla în realitate acolo.

Pe când cerceta craniile solide şi stranii, am comentat că ele aveau un aspect extraterestru. Hollus păru uimit de remarca mea.

— Sunt… curios, zise el, care… sunt… concepţiile… tale… despre… viaţa… extraterestră.

— Crezusem că ştii totul în privinţa asta, am replicat zâmbind. Analize rectale şi aşa mai departe.

— Se împlineşte un an de când urmărim emisiunile voastre TV, dar bănuiesc că aveţi şi materiale mult mai interesante decât cele pe care le-am vizionat.

— Ce anume aţi văzut?

— O emisiune cu un savant şi familia lui care sunt extratereştri.

Am avut nevoie de o clipă ca să o recunosc.

— Ah, am spus. Aceea este A treia planetă de la Soare. Este o comedie.

— Este o chestiune de gusturi, spuse Hollus. Am văzut, de asemenea, programul cu doi agenţi federali care caută extratereştri.

— Dosarele X, am rostit.

Îşi lovi ochii unul de altul în semn de aprobare.

— Mi s-a părut frustrant. Vorbeau întruna despre extratereştri, dar aproape niciodată nu vedeai vreunul. Mai instructivă a fost o producţie de artă grafică despre copiii oamenilor.

— Mai oferă-mi un indiciu, i-am cerut.

— Unul dintre ei se numea Cartman, răspunse Hollus.

Am izbucnit în râs.

— South Park! Mă mir că după ce l-aţi vizionat nu v-aţi făcut bagajele să plecaţi acasă. Cu certitudine însă îţi pot oferi nişte exemple mai bune.

Am privit prin sala colecţiilor. La capătul opus, cercetând arhiva de microfosile din pliocen, am zărit un student de la masterat.

— Abdus! l-am strigat.

Tânărul ridică privirea, surprins. I-am făcut semn cu mâna, chemându-l la noi.

— Da, Tom? zise el după ce ajunse lângă noi, deşi se uita spre Hollus, nu spre mine.

— Poţi să dai o fugă până la Blockbuster ca să-mi cumperi nişte casete video? Studenţii la master erau utili pentru tot felul de servicii. Păstrează chitanţa şi Dana o să ţi-o deconteze.

Cererea era suficient de neaşteptată pentru ca Abdus să înceteze să-l mai privească pe extraterestru.

— Da, sigur, spuse el. Cum să nu.

I-am zis ce doream şi o şterse imediat.

Împreună cu Hollus am continuat să examinăm specimenele din ordovician până pe la amiază, când ne-am întors în biroul meu. Bănuiam că formele de viaţă inteligentă trebuiau să se hrănească, indiferent din ce parte a Universului ar fi provenit. În acelaşi timp mă gândeam că forhilnorul putea fi iritat de faptul că trebuia să fac o pauză de prânz (şi chiar mai iritat că, după ce ne oprisem din muncă, eu nu mâncam mare lucru). El însă mâncă împreună cu mine, deşi, desigur, o făcea la bordul navei-mamă, pe orbită deasupra Ecuadorului. Era straniu: avatarul lui, care se pare că imita orice gest ar fi făcut corpul adevărat, executa o serie de mişcări prin care mâncarea era transferată în fanta sa bucală — o despicătură orizontală în partea superioară a torsului, ce se putea zări printr-o despicătură a ţesăturii care-l înfăşură. Hrana era, bineînţeles, invizibilă pentru mine, aşa încât Hollus aducea cu un Marcel Marceau extraterestru, mimând procesul îngurgitării.

Pe de altă parte, eu aveam nevoie de hrană reală. Susan îmi pusese o cutie de suc nutritiv Boost de banane şi căpşuni şi două pulpe de pui rămase de la cina de aseară. Am băut sucul vâscos şi am mâncat jumătate dintr-o pulpă. Îmi părea rău că nu aveam altceva de mâncare; mă simţeam puţin cam primitiv, folosindu-mi dinţii pentru a smulge carnea de pe oase în faţa extraterestrului, deşi Hollus putea să înfulece foarte bine hamsteri vii fără ca eu să am habar.

În timp ce mâneam, eu şi Hollus am privit casetele video aduse de Abdus; cerusem Departamentului de educaţie să-mi împrumute un televizor cu videorecorder.

Prima casetă era Arena, un episod din seria originală Star Trek; am pus imediat stop-cadru pe un prim-plan al lui Spock.

— Îl vezi? am întrebat. El e un extraterestru — un vulcanian.

— Seamănă… cu… un… om, observă Hollus care putea să mănânce şi să vorbească simultan.

— Priveşte-i urechile.

Ochii pediculari ai lui Hollus încetară să se mai legene.

— Şi asta îl face extraterestru?

— Ei bine, am spus, cel care interpretează acest personaj este un om — un actor numit Leonard Nimoy. Dar, într-adevăr, urechile au rolul de a sugera caracterul lui extraterestru; serialul acesta a fost turnat cu buget mic.

Am făcut o pauză, apoi am adăugat:

— De fapt, Spock este jumătate extraterestru şi jumătate om.

— Cum se poate aşa ceva?

— Mama lui era pământeană, iar tatăl era vulcanian.

— Biologic, este lipsit de sens, zise Hollus. Ar fi mai real să poţi încrucişa o căpşună cu un om — cel puţin ele au evoluat pe aceeaşi planetă.

Am zâmbit.

— Crede-mă, o ştiu prea bine. Dar stai aşa, în episodul ăsta mai apare un extraterestru.

Am derulat repede înainte o vreme, după care am apăsat iarăşi butonul pentru redare.

— Ăsta-i un gorn, am rostit indicând reptila verde şi fără coadă, cu ochi compuşi, care purta o tunică aurie. El e căpitanul altei nave. Drăguţ, nu? Mi-a plăcut dintotdeauna — îmi amintea de un dinozaur.

— Chiar aşa, făcu Hollus. Ceea ce înseamnă, iarăşi, că are un aspect mult prea terestru.

— Ei bine, i-am explicat, este un actor într-un costum de cauciuc.

Ochii lui mă priviră de parcă aş fi fost din nou Domnul De-Parcă-Nu-E-Evident.

Ne-am uitat o vreme la gorn, care se clătina pe puntea navei; după aceea am scos caseta şi am introdus Călătorie spre Babel. Nu am derulat totuşi înainte, ci am lăsat să ruleze secvenţele de avanpremieră din episod.

— Îi vezi? am rostit. Ăştia sunt părinţii lui Spock. Sarek este get-beget vulcanian, iar Amanda, femeia de-acolo, este sută la sută pământeană.

— Incredibil, comentă Hollus. Oamenii cred că asemenea încrucişări între specii sunt posibile?

Am ridicat uşor din umeri.

— Este totuşi science-fiction, am precizat. E divertisment.

Am derulat repede înainte, până la recepţia diplomatică.

Un extraterestru îndesat, cu nasul ca un rât, îl acostă pe Sarek. „Nu, tu”, mârâi el. „Tu cum votezi, vulcanianule Sarek?”

— Ăla este un tellarit.

Apoi mi-am amintit şi am precizat:

— Se numeşte Gav.

— Seamănă cu un porc de-al vostru, zise Hollus. Şi repet: prea terestru.

Am derulat înainte.

— Ăsta-i un andorian.

Pe ecran se vedea un umanoid mascul cu piele albastră şi păr alb, cu două antene groase, segmentate, ce-i ieşeau din creştetul capului.

— Pe el cum îl cheamă? întrebă Hollus.

Era Shras, dar, dintr-un motiv pe care nu-l puteam preciza, mă stânjenea că ştiam asta.

— Nu mai ţin minte, am răspuns şi am introdus altă casetă: versiunea ediţiei speciale din Războiul Stelelor, în propria ei cutie elegantă.

Am derulat repede până la secvenţa din cantină. Lui Hollus îi plăcu de Greedo — vânătorul de recompense ca o insectă a lui Jabba, care-l ameninţă pe Han Solo —, ca şi de Hammerhead şi alţi câţiva, însă continua să aprecieze că omenirea nu izbutise să ofere portretizări realiste ale vieţii extraterestre. Desigur, nu l-am contrazis.

— Totuşi, zise el, regizorii voştri au realizat corect un lucru.

— Care anume? m-am mirat.

— Atât la recepţia diplomatică, dar şi la scena din bar, toţi extratereştrii prezentaţi păreau să aibă acelaşi nivel de tehnologie.

M-am încruntat.

— Ăsta mi s-a părut dintotdeauna unul dintre aspectele cel mai puţin credibile. Ţinând seama de faptul că Universul are vreo 12 miliarde de ani…

— Valoarea precisă, interveni Hollus, este 13,93422 miliarde, măsurată în ani tereştri, bineînţeles.

— Mă rog, cum spui tu. Aşadar, Universul are vârsta de 13,9 miliarde de ani, iar Pământul de numai 4,5 miliarde de ani. Trebuie să existe planete mult, mult mai bătrâne decât a noastră, dar şi altele mult, mult mai tinere. M-aş fi aşteptat ca unele rase inteligente să fie cu milioane, dacă nu cu miliarde de ani mai avansate decât noi, iar altele să fie cel puţin ceva mai primitive.

— O rasă cu doar vreo două decenii mai puţin avansată ca voi, spuse Hollus, nu ar deţine transmisiunile radio sau zborul spaţial şi astfel ar fi nedetectabilă.

— Adevărat, totuşi m-aş aştepta ca destule rase să fie mult mai avansate decât noi… ca, ei bine, ca voi, de exemplu.

Ochii lui Hollus se priviră între ei — o expresie de surpriză?

— Noi, forhilnorii, nu suntem cu mult mai avansaţi decât rasa voastră — poate cu vreun secol, cel mult; în tot cazul, nu cu mai mult de atât. Mă aştept ca în câteva decenii, fizicienii voştri să realizeze saltul care vă va permite să folosiţi fuziunea pentru a accelera în mod economic navele spaţiale până foarte aproape de viteza luminii.

— Serios? Grozav! Dar… dar ce vârstă are Beta Hydri?

Ar fi fost o coincidenţă remarcabilă să aibă aceeaşi vârstă cu Soarele Pământului.

— Cam 2,6 miliarde de ani tereştri.

— Cu puţin peste jumătatea vârstei Soarelui nostru.

— Soare? întrebă gura stângă a lui Hollus.

— Aşa denumim steaua planetei noastre, când dorim s-o deosebim de alte stele, am explicat. Însă, dacă Beta Hydri este aşa de tânără, mă surprinde că aveţi vertebrate pe planeta voastră, ca să nu mai amintesc de viaţa inteligentă.

Hollus căzu pe gânduri.

— Când a apărut viaţa pe Pământ?

— Este sigur că am avut forme de viaţă acum 3,8 miliarde de ani — există fosile cu vârsta aceasta — şi s-ar putea ca începuturile vieţii să se situeze în urmă cu 4 miliarde de ani.

Extraterestrul păru neîncrezător.

— Iar primele animale cu coloană vertebrală au apărut doar acum o jumătate de miliard de ani, nu? Aşadar a fost nevoie de aproximativ 3,5 miliarde de ani de la originea vieţii până la primele vertebrate?

Îşi legănă torsul.

— Viaţa a apărut pe planeta mea când aceasta avea vârsta de 350 de milioane de ani, iar vertebratele au apărut peste numai 1,8 miliarde de ani.

— Mă întreb de ce a durat atât de mult aici?

— După cum ţi-am spus, rosti Hollus, dezvoltarea vieţii pe ambele noastre planete a fost manipulată de Dumnezeu. Poate că ţelul lui sau al ei a fost apariţia simultană a mai multor forme de viaţă înzestrate cu raţiune.

— Aha, am rostit pe un ton nesigur.

— Dar chiar dacă asta nu ar fi adevărat, urmă Hollus, există şi alt motiv pentru care toate rasele capabile de călătorii spaţiale să aibă aproximativ aceeaşi dezvoltare.

Ceva mă zgândărea într-un colţişor al minţii, ceva ce văzusem odată pe Carl Sagan explicând la televizor: ecuaţia Drake. Ecuaţia aceea avea mai mulţi termeni, printre care rata de formare a stelelor în galaxie, procentul de stele ce pot avea planete şi aşa mai departe. Înmulţind toţi termenii aceia între ei, se presupunea că se poate estima numărul de civilizaţii inteligente care ar putea exista în prezent în Calea Lactee. Nu mai ţin minte toţi termenii, dar mi-l amintesc pe cel final… deoarece m-a îngrozit când l-a discutat Sagan.

Termenul final era durata de viaţă a unei civilizaţii tehnologice: numărul de ani dintre inventarea radioului şi extincţia rasei. Oamenii au început să folosească în mod serios comunicaţiile radio prin anii 1920; dacă Războiul Rece s-ar fi „înfierbântat”, existenţa noastră ca specie tehnologică ar fi putut să fie de numai treizeci de ani.

— Te referi la durata de viaţă a unei civilizaţii? am spus. La timpul care va trece până se va autodistruge?

— Presupun că aceasta este o posibilitate, zise Hollus. În mod cert, rasa mea a cunoscut o perioadă dificilă până a învăţat să folosească cu înţelepciune puterea nucleară.

Tăcu câteva clipe, apoi adăugă:

— Mi s-a dat de înţeles că mulţi oameni suferă de probleme psihice.

M-a surprins schimbarea neaşteptată a subiectului.

— Ăăă, da. Cred că-i adevărat.

— Ca şi mulţi forhilnori, încuviinţă Hollus. E o altă problemă: cu cât tehnologia avansează, cu atât capacitatea de a distruge întreaga rasă devine mai accesibilă. În cele din urmă, ea ajunge nu doar în mâinile guvernelor, ci şi ale indivizilor — dintre care unii sunt dezechilibraţi.

Ideea era zguduitoare. Un termen nou în ecuaţia Drake: f(Ţ), fracţiunea membrilor rasei care sunt ţicniţi. Simulacrul lui Hollus se apropie de mine.

— Dar nu aceasta este problema principală. Ţi-am spus că rasa mea, forhilnorii, au stabilit contactul cu altă rasă tehnologică, wreedii, înainte de a vă întâlni pe voi. De fapt, i-am întâlnit prima dată acum vreo şaizeci de ani; i-am descoperit ajungând la Delta Pavonis.

Am încuviinţat din cap.

— Şi ţi-am mai spus că nava mea, Merelcas, a vizitat alte şase sisteme stelare, înainte de cel natal al wreedilor şi de al vostru. Nu ţi-am spus însă şi faptul că toate acele şase sisteme stelare au găzduit, cândva, rase inteligente. Planetele stelelor pe care voi le numiţi Epsilon Indi, Tau Ceti, Mu Cassiopeia A, Eta Cassiopeia A, Sigma Draconis şi Groombridge 1618 au fost locuite cândva de forme de viaţă native, înzestrate cu inteligenţă.

— Dar nu mai sunt locuite şi în prezent?

— Exact.

— Ce aţi descoperit? am întrebat. Ruine bombardate?

Mintea îmi era plină cu imagini de arhitectură extraterestră bizară, răsucită, topită şi carbonizată de explozii nucleare.

— Niciodată.

— Atunci… ce?

Hollus îşi desfăcu braţele şi-şi legănă torsul.

— Oraşe abandonate, unele foarte vechi, unele atât de vechi încât fuseseră adânc îngropate.

— Abandonate? Vrei să spui că locuitorii lor plecaseră?

Ochii forhilnorului se atinseră în semn afirmativ.

— Unde?

— Întrebarea aceasta continuă să nu aibă răspuns.

— Altceva mai ştiţi despre rasele acelea?

— O mulţime de lucruri. Au lăsat în urmă artefacte şi înregistrări, iar în unele cazuri corpuri fosilizate sau înhumate.

— Şi?

— La sfârşitul existenţei lor, toate erau comparabil de avansate; nici una nu construise maşinării pe care să nu le putem înţelege. Într-adevăr, varietatea de forme ale corpurilor era fascinantă, însă toate erau — cum spuneţi voi, oamenii? — „viaţă aşa cum o cunoaştem noi”. Toate se bazau pe carbon şi pe ADN.

— Serios? Şi voi şi wreedii aveţi ADN?

— Da.

— Fascinant.

— Poate că nu, zise Hollus. Noi credem că ADN-ul este singura moleculă capabilă să dirijeze viaţa; nici o altă substanţă nu are proprietăţile sale de autocopiere, stocare de informaţii şi compactibilitate. Capacitatea ADN-ului de a se comprima într-un spaţiu foarte mic face posibilă existenţa sa în nucleele celulelor microscopice, deşi o moleculă de ADN desfăşurată are lungimea de peste un metru.

— În cursul de evoluţie pe care l-am predat, am rostit, am analizat posibilitatea ca altceva decât ADN-ul să fi putut juca acelaşi rol; n-am descoperit niciodată o alternativă care să fie adecvată măcar pe departe. ADN-ul extraterestru utilizează aceleaşi patru baze: adenină, timină, guanină şi citozină?

— Acestea sunt cele patru? întrebă Hollus.

Brusc, proiectorul lui de holoforme materializă între noi patru formule chimice verzi şi strălucitoare:

Am mijit ochii la ele; trecuse destulă vreme de când studiasem biochimia.

— Ăăă… da. Da, ele sunt.

— Atunci răspunsul este afirmativ, rosti Hollus. Peste tot unde am găsit ADN, se utilizează aceste patru baze.

— Noi am dovedit însă în laborator că puteau fi folosite şi alte baze; am creat chiar ADN artificial, care foloseşte şase baze, nu patru.

— Fără îndoială, pentru aşa ceva au fost necesare operaţiuni extraordinare, comentă Hollus.

— Nu ştiu, cred că da.

Mă gândeam la altceva.

— Alte şase planete locuite, am rostit încercând să mi le imaginez.

Planete extraterestre. Planete moarte.

— Alte şase planete locuite, am repetat. Toate pustii.

— Corect.

Am căutat termenul potrivit.

— Mi se pare… înfricoşător.

Hollus nu mă contrazise.

— Pe orbita lui Sigma Draconis II, zise el, am găsit o flotilă de nave spaţiale.

— Crezi că nişte invadatori au distrus viaţa indigenă?

— Nu, răspunse Hollus. În mod clar, navele fuseseră construite de aceeaşi rasă care construise oraşele abandonate de pe planeta de dedesubt.

— Aşadar, ei construiau nave spaţiale?

— Da.

— Şi au părăsit toţi planeta?

— Aşa se pare.

— Dar fără să folosească navele spaţiale, care au fost lăsate pe orbită?

— Exact.

— Asta-i… misterios.

— În mod sigur.

— Ce spun însă fosilele de pe planetele acelea? Dovedesc extincţii în masă care coincid cu ale noastre?

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.

— E dificil de spus; dacă am fi putut citi cu uşurinţă fosilele, fără decenii sau secole de cercetare, n-ar fi trebuit niciodată să ne dezvăluim prezenţa vouă. Totuşi, din câte ne-am putut da seama, răspunsul este negativ — nici una dintre planetele abandonate n-a cunoscut extincţii în masă acum 440, 365, 225, 210 şi 65 de milioane de ani.

— Unele dintre civilizaţiile acelea au fost contemporane?

Hollus stăpânea în mod remarcabil limba engleză, totuşi uneori se poticnea.

— Poftim?

— A existat vreuna dintre ele simultan cu alta?

— Nu. Cea mai veche pare să se fi sfârşit cu trei miliarde de ani în urmă; cea mai recentă, pe planeta a treia a stelei Groombridge 1618, acum vreo cinci mii de ani. Dar…

— Da?

— Dar, aşa cum am spus, toate rasele par să fi fost la fel de avansate. Bineînţeles, stilurile arhitecturale variază foarte mult. Ca să îţi ofer un exemplu, inginerii noştri au demontat una dintre navele spaţiale orbitale pe care le-am descoperit pe Sigma Draconis II. Pentru unele probleme, ea avea soluţii diferite faţă de cele pe care le folosim noi, însă fundamental nu cu mult mai bune — poate cu câteva decenii dincolo de ce obţinusem noi. La fel s-a întâmplat pentru toate rasele care îşi abandonaseră planetele: toate erau doar cu puţin mai avansate decât wreedii sau forhilnorii… sau, dacă vrei, decât Homo sapiens.

— Şi crezi că asta se întâmplă cu toate rasele? Că ajung la un punct în care îşi părăsesc pur şi simplu planetele natale?

— Exact, rosti Hollus. Sau că ceva — poate însuşi Dumnezeu — vine şi ia locuitorii.